Preacurvia mentală

 

Este un soi de reeducare cu ștaif intelectual, pe alocuri emițătorii ei fiind persoane care au citit „munți de cărți” – vorba unui fost deținut politic (care a înfundat pușcăria comunistă pentru că nu i-a plăcut borhotul cu apă rece, servit cu linguroiul limbii de lemn, motiv pentru care, în timp, a orbit complet, bătut fiind „în cap!, în cap!, în cap!”, la Jilava). Secretul (lui Polichinelle) este că nu trebuie să fii enciclopedist ca să ai șira spinării dreaptă. Și nici scriitor, nobelizabil sau nu. Și nici tatăl acestui scriitor: criticul literar sau editorul sau președintele țării sau șeful Securității. Etc.

Dar...

...se pare că trebuie să fi fost o secătură umană, ca să mă exprim cât se poate de elegant în context, ca să fii omagiat la centenar de către instituțiile publice. Tocmai citeam că se pregătește centenarul Nina Cassian la ICR Londra. Cunosc placa tocită cu „contează opera” și cu separarea vieții autorului de operă etc. Bla-bla! Ce surpriză, nu mă interesează opera literară a Ninei Cassian, așa cum nu mă interesează nici opera literară a lui Eugen Barbu! De peste 20 de ani, nu mai citesc decât romanele prietenilor, pentru că am o datorie morală față de ei. Și poezie de foarte bună calitate (care se poate să existe și în portofoliul Ninuței noastre dragi de partid și de stat, dar-însă-totuși, când am chef de poezie, am rafturi pline, nu mai zic de poezia carcerală, „scrisă” sub teroare de oameni drepți în cuget ca bradul, în vreme ce poeta o ninăia în pași de tango cu partidul. Poți s-o ții langa cu autonomia esteticului, până-ți arată obrazul unii ca Șalamov, și oricât n-ai vrea să recunoști, literatura nu mai este ce-a fost. Omenirea se transformă cu totul, până și pe la teoriile literare mai trebuie umblat. Îi și aud pe marii consumatori de romane („asta-i o incultă!”), care, vrând-nevrând, n-au zece vieți, tot una, ca mine, ca tine, ca noi toți. Eu citesc memorii, jurnale, studii, „munți” de arhive, monșer, am citit tone de  „literatură de dragul literaturii” când eram adolescentă și tânără, nu trebuie să citesc toate romanele ca să știu ce este aceea. Ah, da, mai citesc romane precum „Păsările”, ai ghicit!, pentru a vedea cu ochii mei de ce credeau analiștii în anii 1970 (nu cei arondați la Uniunea Scriitorilor!) că nu este nici pe departe de calitatea romanului „Ostinato”. Comparând romanele, ei comparau automat autorii, adică pe Ivasiuc-Goma. Ei, lasă, cunoscătorii (chiar dacă nu le dă mâna „diplomației” să recunoască) știu de ce! Așa revin la „cestiune”: creatorii din orice domeniu sunt oameni, iar opera le reflectă, mai mult sau mai puțin transparent, calitățile omenești, preocupările, „darurile”. Restul este... critică literară, s-avem pardon. Nu, nu criticii literari în fac pe scriitori cu mâna lor și tot ei îi omoară/îngroapă (în cenușa istoriei literare). Scriitorii sunt sau nu sunt. Unii sunt „făcuți” – cu ajutorul neprecupețit al unor critici/presiuni editoriale/partid etc. Pe mine, ca istoric al trecutului recent, mă interesează modurile și mecanismele prin care acești scriitori/creatori au fost influențați și au influențat istoria și viața, destinele altor oameni, în speță, altor scriitori. Aproape că-mi vine să-i dau o bilă albă unui scriitor care n-a deranjat regimul comunist nici cu o floare și care a declarat în anii 2000 că a făcut „disidență mentală”, „opoziție intrinsecă și structurantă”. Nu am treabă nici cu opera lui literară. Mă pune pe gânduri prăpastia teoretică și metodologică dintre teoria literară și discursul istoriografic. Coordonez un amplu proiect editorial, o lucrare colectivă cu peste 50 de autori care transpiră într-un ocean de surse primare și secundare pentru a scoate la lumină cele mai relevante cazuri de „rezistență, opoziție, disidență – anticomunistă”. Iată diferența fundamentală dintre literatură și istorie: este, frust spus, diferența dintre ficțiune și realitate. Căci nu puteai să te împotrivești regimului ori să-l critici „mental”, nu, asta ține de domeniul metafizicii; rezistența-opoziția-disidența = transparență, gestică deschisă, expunere&asumare publică, consecințe grave pentru cel expus și familia lui. Să ți se pară (din ipostaza de cititor) că un poet a ascuns nu știu ce bombă într-o metaforă este ca și cum ai spune că ești victimă a Securității doar pentru că ai descoperit după 50 de ani că există un dosar de urmărire informativă pe numele tău, despre care înainte de 1989 habar n-aveai (da, „Dragul meu turnător”!, mai ales când alte documente arată cât de laș ai fost și chitit doar pe „facerea operei”).

Preacurvia mentală îi menține de 80 de ani (din care aproape 35 scurși din 1989 încoace) pe unii dintre noi la butoanele establishmentului cultural, este un tip de mentalitate reeducat, cum spuneam, cu eficiență, în timpul regimului comunist. Unii dintre reprezentanții acestui „curent” au reușit să treacă cu brio dintr-o ipostază călduță pe vremea Marelui Împușcat (sau: Cel Mai Împușcat Fiu al Țării) în una de invidiat: afaceri neașteptate (sau poate că nu atât de neașteptate!) în mediul cultural, directorate și mandate fără număr etc., la pachet cu o politică de scriere din mers a unei false (auto)istorii a „rezistenței”, „opoziției”, „disidenței”. Una dintre cele mai false povești este aceea a „rezistenței prin cultură”, transformată după 1990 într-o adevărată ideologie. Or, un popor nu se trezește din amnezia istorică dacă este mereu îndemnat, pe toate canalele, să citească „ficție”, și nici dacă i se bagă pe gât și subliminal false modele etice.

Noul Testament, pe care luptătorul anticomunist Nicolae Ciurică îl purta mereu asupră-i, găurit de gloanțele Securității, și care i-a salvat viața. Imaginea a apărut în volumul Nunta partizanului cu moartea (Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului), autori Răzvan Gheorghe, Nicolae Ciurică, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2024.

Rezistenţă, opoziţie, disidenţă. Dicţionar biografic, vol. 1: A–C

 

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

 

 

România 1945–1989. Enciclopedia regimului comunist. Rezistenţă, opoziţie, disidenţă. Dicţionar biografic este o temă din planul INST, aprobată de Consiliul Științific al INST la 25 februarie 2015, sub coordonarea regretatului secretar științific al INST, Octavian Roske, a cărui responsabilitate am preluat-o către sfârșitul anului 2022, în momentul în care problemele de sănătate l-au împiedicat să mai lucreze. Obiectivul acestei teme de cercetare l-a constituit identificarea fondurilor arhivistice care deţin informaţii, dosare şi documente privind persoanele implicate în acţiuni de rezistenţă armată sau care au constituit nuclee de opoziţie sau disidenţă faţă de regimul comunist din România. Cercetarea trebuia să se axeze îndeosebi pe culegerea informaţiilor ce pot alcătui suportul unor reconstituiri biografice și urma să se finalizeze prin publicarea unui dicţionar biografic. O listă de surse bibliografice era obligatorie pentru fiecare articol („voce”). /…/

Pentru întregirea unei imagini a desfășurării comunismului în România, în speță, a naturii sale represive, au fost incluși în Dicționar oameni politici reprezentativi pentru vechiul regim de până la 1945 și reprezentanți ai exilului. Volumul nu este o încercare exhaustivă de a prezenta fenomenele rezistenței, opoziției, disidenței după 1945, însă este, prin microbiografiile și „poveștile” pe care le propune, o încercare de a prezenta tabloul credibil al unei întregi perioade istorice, de scurtă durată la scara istoriei, dar atât de consistentă din perspectiva conținutului ideologic. Tabloul se înfățișează cititorului din aproape în aproape, în formula puzzle, pentru ca la final să deschidă o amplă perspectivă ce oferă filiere interpretative de forță: ideologică, politică, socială, culturală, economică, religioasă, antropologică asupra represiunii practicate de regimul comunist de la București.

„Vocile” propun diversitate stilistică, pe de o parte, datorită personalității celui prezentat, pe de altă parte, în funcție de materialul documentar la care au avut acces autorii în timpul redactării. O altă explicație constă în aceea că sursele în sine despre cei prezentați sunt inegale: majoritatea microbiografiilor sunt documentate în ACNSAS, cu completări dovedite esențiale din fișele matricole penale (aflate pe site-ul IICCMER), în ciuda unor inexactități legate mai ales de datele de naștere sau de grafierea unor nume (cei care le completau erau sfertodocți), sau din diverse arhive locale; bibliografia de tip memorialistic sau de istorie orală este și ea foarte prezentă, dar nu toți cei listați și-au scris memoriile (mulți au murit în detenție, au fost executați sau pur și simplu nu au lăsat mărturii) și nici nu sunt menționați toți în mărturiile altora; de asemenea, bibliografia este, în general, completată de studii, analize, volume de documente. Trebuie menționat și faptul că nu toți cei arestați, dintr-un motiv sau altul, „beneficiază” de fișă matricolă penală, care se completa în cazul celor cu condamnări penale. Prin urmare, pentru cei executați sumar, fără judecată, internați administrativ, deportați ori trimiși în regim de domiciliu obligatoriu au fost utile dosarele din fondurile Informativ, Documentar, SIE și chiar Rețea, când persoana vizată s-a regăsit într-un astfel de dosar sau în alte surse.

/…/ Trebuie menționat și că liniile de demarcație conceptuale în privința rezistenței-opoziției-disidenței sunt aglutinate ori distincte în funcție de formația autorilor. Pe de altă parte, în mod intenționat, au fost acceptate și „voci” care pot să pară marginale sau doar tangențiale obiectivului propus, dar care contribuie la o mai bună înțelegere contextuală a preluării puterii și consolidării regimului communist prin represiune. /…/ Genul dicționarului biografic nu permite, din diverse motive, abordări analitice unitare asupra unor concepte precum cele de „rezistență”, „opoziție”, „disidență”. Un atare efort devine anevoios la o lucrare cu zeci de autori, din medii și cu formații destul de diferite (cercetători, profesori, ziariști ș.a.), la aproape 35 de ani de la căderea comunismului în România, o durată mică de timp nu doar la scara istoriei mari, ci și la scara așezării istoriografice. Mulți kilometri liniari de arhive ale represiunii totalitare încă își așteaptă cercetătorii, care întâmpină greutăți în munca lor, dovedită cronofagă și în general cu rezultate ce nu le evidențiază pe deplin meritat implicarea, nici așteptările societății. /…/

Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului mulțumește tuturor autorilor, interni și externi, ale căror prezentări pot fi citite la finalul volumului, CNSAS, pentru ajutorul acordat în ilustrarea unui număr reprezentativ de rezistenți, opozanți și disidenți, în special domnului președinte al Colegiului CNSAS, dr. Constantin Buchet, cercetătorilor Silviu Moldovan, Raluca-Nicoleta Spiridon, Adrian-Nicolae Petcu și Claudiu Secașiu, tuturor celor implicați în realizarea Dicționarului, nu în ultimul rând, directorului INST, dr. Florin Abraham, și colegilor care s-au implicat pentru a duce la bun sfârșit o întreprindere atât de anevoioasă și foarte delicată.

Flori Bălănescu

În vremea încălzirii globale, ne paște reînghețul ideologic

Să nu moralizăm literatura, dar să-i punem „bip”-uri și plasturi, și haine mai acoperitoare, s-o spălăm pe dinți și pe limbă, și pe la părțile mai rușinoase, s-o controlăm la dosarul corectitudinii, adică nu peste tot, ci doar pe ici-pe colo, prin punctele esențiale. Dacă pe autorul articolului („scriitor și activist”) dintr-un ziar anume l-a scandalizat și îngrețoșat romanul Copilăria lui Kaspar Hauser al lui Bogdan-Alexandru Stănescu (ziarul îi scrie numele alandala), nu mă (mai) mir că romanul Patimile după Pitești al lui Goma (pușcăriaș politic, care nu a trecut prin Reeducarea de la Pitești, dar a documentat-o de la sursă într-o vreme în care noi habar n-aveam ce a fost acolo) a dat de pământ cu câțiva cititori (nescriitori!) slabi de înger. Nu am citit romanul lui B-AS, nici nu e nevoie. Atacarea sa îmi amintește de frontul ideologic în care n-aveai voie să miști, altfel erai „mort” ca scriitor de limbă română, în România comunistă reînghețată ideologic în 1971.

„De dragul libertății de creație noi nu putem închide ochii, nu vom admite să se scrie orice fel de literatură”, iar critica de specialitate „trebuie să fie critică comunistă, gazetele și revistele literare trebuie să fie în întregime comuniste”, să respingă acea „critică ce încearcă să promoveze concepții estetice retrograde”. A zis Ceaușescu.

Pe autorul articolului, care altfel jură pe libertate, îl deranjează că „Asistăm doar la povestirea felului în care personajul principal vede lumea din jurul lui”. Poate că B-AS trebuia să pună note de subsol ori paranteze drepte explicative, dezambiguizatoare, direct în text. În felul acesta ar fi ieșit un ghiveci cu ceva aparență de literatură și cu puternic iz de ideologie galopant globalizatoare. Îmi amintesc scandalul de acum câțiva ani când o mulțime de adepți ai acestei noi ideologii (în fapt, nu e deloc nouă, are doar alt ambalaj și e rafistolată în pas cu noile mode și trenduri și, mai ales, necesități… ideologice, și te „fură” cum litaniile în limba de lemn pe vremuri) nu erau deloc scandalizați, dimpotrivă, de strigătul de răsunet național „Muie…”, știm cui, că nu vreau să fac reclamă politică. Literatura chiar nu poate fi digerată de oricine, mai ales când analistul face politică și înfierări publice (pe stil nou, căci care-i rostul unui astfel de articol într-un ziar…, dacă nu să incite și să lase capete de pod subliminale pentru „lecturi” viitoare). Ziarul a avut grijă să pună un limitator de viteză (absolut inutil, răul a fost făcut): „Nu citim cărțile ca să aprobăm personajele. De aceea considerăm că articolul /…/ poate fi un început de conversație publică civilizată, nicidecum un verdict”. Nu am rămas toți consumatori avizi numai de Vlahuță&Sadoveanu (care n-au nicio vină… literară, doar că ne mai și cultivăm gusturile și capacitatea de percepție și înțelegere). Viața e mult mai nasoală, mai scabroasă, mai grețoasă decât literatura pe care o inspiră. Și atunci, de ce n-ar trece-o un scriitor adevărat, cu mijloace literare, în roman? Cine e scandalizat de literatura în care trec adevărurile mici și mari ale realității (cu tot cu „limbaj licențios” etc.), n-are decât să fie la fel de scandalizat în viața reală, poate să înceapă cu mizeria din propriii ochi/timpane/conștiință.

Sau o să ajungem să ne cenzureze nea Gheorghe, care știe – de ochii lumii, c-așa dă bine – că nu e frumos să se citească așa ceva, că-i foarte rușinos, de n-a mai auzit /sic/ pământu, în vreme ce-și înjură nevasta de nu mai are fir de păr, iar pe fiul/fiica lui îl/o dă-n p… lui de zece ori pe zi și le f… morții dimineața, la prânz și seara, c-așa vrea mușchii lui. Asta e problema noastră națională: depinde ai cui mușchi sunt la putere (orice am înțelege prin asta, prin putere adică).

Poate să-ți placă ori să nu-ți placă stilul în care scrie literatură oricine. Dar să nu încercăm să dislocăm experiențele și memoria celor care o scriu. Să n-o băgăm la izolator și s-o hrănim cu gamela, prin vizetă. Noi, românii, am trecut deja prin experimentul ăsta, se numește comunism.

 

 

PAUL GOMA: lăsat singur împotriva Lor (vol. 2)

(fragment din volumul 2, aflat în lucru)

 

PAUL GOMA

lăsat singur împotriva Lor

(vol. 2)

„...suntem un aparat represiv în apărarea cuceririlor revoluționare”

Numărul documentelor referitoare la Paul Goma pare interminabil. Cu cât te adâncești mai mult în diversele fonduri ale ACNSAS, se creează imaginea unui puzzle imens, compus din nenumărate puzzle-uri care-și așteaptă câte o piesă lipsă ori o piesă-confirmare. Toate aceste documente converg către o concluzie pe care am formulat-o deja în primul volum: Paul Goma a fost un opozant etalon al regimului comunist, atât prin întâietate, cât și prin dimensiune. Dar cel din urmă termen este vag: dimensiunea sa constă, în primul rând, în determinarea cu care și-a propus și a reușit să fie subjugat de liniile de forță ale unui discernământ exemplar, să rămână, altfel spus, consecvent cu sine și cu principiile sale. Aceste trăsături îi alocă, fără urmă de dubiu, calitatea de model etic.

În Anul Drepturilor Omului 1977, regimul comunist de la București, perceput din interese geostrategice „disident” față de Moscova, prin președintele Nicolae Ceaușescu, care încă mai profita în țară și chiar în afară de capitalul de simpatie dobândit în august 1968, scotea de la naftalină teoria patriei aflate în pericol. O patrie asediată permanent (căci altfel nu se justifică întreținerea permanentă a vigilenței revoluționare) și care trebuie apărată cu orice preț atât împotriva dușmanilor externi (imperialiști, capitaliști, iredentiști), cât și împotriva dușmanilor interni – trădători aflați în slujba celor dintâi. Altfel nu se poate justifica ideologic acuza de trădare pe seama unui scriitor care nu a vrut decât să-i fie publicate cărțile acasă, în limba în care au fost scrise. Și care, pentru că a refuzat să le publice maltratate de cenzură, a devenit „trădător” publicându-le în Occident, traduse. Schema este simplă și prin refolosirea ei se reeditează atmosfera anilor de după război. Ne aflăm în plin stalinism cu față ceaușistă, augmentat de reideologizarea (reînghețul ideologic) debutată în 1971. O mascaradă cu iz serios de „Patria în pericol!” pentru a masca (pentru ai cui ochi?) regimul represiv din România care încălca drepturile omului.

Într-o Notă internă din ziua arestării lui Paul Goma, 1 aprilie 1977, este analizată situația declanșată de Goma, sunt criticate „organele” că nu au fost ofensive, în spiritul legilor în vigoare, și este exemplificată Legea nr. 23/1971 (Legea secretului de stat, adoptată pe fondul scandalului provocat de autoritățile române în contextul lansării la Frankfurt a romanului Ostinato al lui Goma), art. 14:

„Se interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu posturile de radio sau televiziune, ori cu organe de presă din străinătate, care, prin acțiunile lor desfășoară o activitate de defăimare sau contrară intereselor statului român”. Conducerea PCR, adică însuși Ceaușescu, a apreciat că organele Securității s-au „limitat numai la avertizări, uitând că suntem un aparat represiv în apărarea cuceririlor revoluționare. A atras atenția să ne ocupăm cu toată seriozitatea, să fim fermi și ofensivi în continuu. În aceste cazuri să acționăm fără milă […] Nu avem nevoie de dezidențe în țară”.

La indicația Comandantului Suprem trebuiau luate măsuri „pentru lichidarea acestui caz și a aderenților săi, sub conducerea organelor de partid județene”. Este plauzibil că N. Ceaușescu nu avea încredere în Securitate și că încerca să o controleze prin Partid, dar comandantul suprem nu avea de fapt încredere în nimeni. De aici și până la scenariile de albire a Securității, care spune singură că este aparat represiv, este distanță mare. În realitate, distanța este un canion. Nu este întâmplător că la 30 martie 1977 Ceaușescu a fost foarte supărat pe „organe”, certându-le pentru „carențe foarte serioase în activitatea organelor noastre de securitate”, Goma și Vlad Georgescu sunt acuzați de spionaj și numiți măgari. Prin urmare, la 1 aprilie, imediat după această ședință, Securitatea pune în aplicare indicațiile de neutralizare și izolare a lui Goma, urmând, după cum am arătat în primul volum, să lichideze „cazul Goma”.

Ion Stănescu (secretar al CC al PCR) și Teodor Coman (ministrul de interne) au dat indicații despre „elementele fasciste (iredentiști-legionari, foști condamnați politic și alte categorii)” care „au început să-și scoată capul și să acționeze împotriva statului (exemplu P. Goma)”.

Ministrul Internelor, Teodor Coman ordonase, cel mai probabil imediat după ce N. Ceaușescu trasase ca sarcină prioritară a momentului, la 30 martie, arestarea lui Goma și judecarea lui ca trădător. Adresa Centrului de Informatică și Documentare din cadrul MAI către Inspectoratul Județean Dolj al MAI poartă indicativul FULGER și este înregistrată la 2 aprilie 1977, dar conținutul se referă la o stare de lucruri anterioară:

 

„Începând cu data de 1 crt., zilnic între orele 19-20, iar dacă intervin modificări și a doua zi până la ora 05,00, se va comunica la Centrul de Informatică și Documentare – S.C.A.S. prin telex măsurile întreprinse, cu mențiune special asupra persoanelor cunoscute că au aderat la acțiunea lui Paul Goma și a celor care colportează știrile dușmănoase transmise de posturile de radio străine, după cum urmează:

1.    Persoane cercetate;

–      În stare de arest;

–      În stare de liberatate.

2.    Persoane puse în dezbaterea colectivelor de muncă.

3.    Persoane avertizate.

4.    Persoane influiențate /sic/ pozitiv.

5.    Persoane încadrate într-o muncă utilă conform legii nr. 25/76.

6.    Membri ai Partidului Comunist Român despre care au fost informate organele de partid.”

 

Trebuiau elaborate rapoarte detaliate, după mai multe criterii: măsurile întreprinse pe persoane, cu fișe nominale (motivul măsurii, ce aspecte au rezultat, poziția respectivei persoane) începând de la 1 aprilie 1977, „numai persoanele care au aderat sau intenționau să adere la acțiunea lui Paul Goma, precum și cazurile mai importante, fie prin acțiunile lor, fie prin poziția lor socială”. Nota este semnată de comandantul Centrului de Informatică și Documentare (CID), lt.-col. Horia Brestoiu.

Ministrul Coman transmisese prin „direcționalii unităților centrale” intensificarea măsurilor de neutralizare „a acțiunilor cercurilor reacționare din străinătate și de contracarare a elementelor trădătoare [a se vedea Goma și Vlad Georgescu pe care-i numise și criticase Ceaușescu], legionaro-fasciste, reactivate de posturile de radio «Europa Liberă» și «Vocea Americii» și altele care se manifestă ostil orânduirii noastre, propagandei naționalist-iredentiste, întrețin legături cu cetățeni străini, vizitează ambasadele străine, au intenție de evaziune etc.”.

 

Nota de răspuns a șefului Inspectoratului Județean Dolj al MAI, pe numele său predestinat Sprîncenatu Constantin, semnalează nemulțumirea locală a unor cadre universitare din Craiova și angajați de la Întreprinderea Electroputere, care-l consideră pe Goma „element iresponsabil, decăzut și neserios, a cărui atitudine și manifestări sunt acte de trădare și speculații ieftine ale unui individ anonim”; reiese că este rezultatul încercărilor SUA și statelor capitaliste „de a readuce în actualitate fascismul”, „manifestări de nebunie comise de niște descreierați, cărora nu le-a fost de ajuns fascismul, care a pârjolit Europa și toată lumea”. Se spune că oltenii au verb (au, și nu e mereu în favoarea lor!), iar nota de analiză-sinteză a Securității reține cel mai probabil întocmai termenii folosiți de oamenii muncii revoltați de expansiunea capitalismului.

2 aprilie 1977, data la care se transmitea în teritoriu ordinul MAI, în regim „Fulger”, era a doua zi după arestarea lui Goma, și la patru zile după ce însuși Ceaușescu ordonase neutralizarea scriitorului.

Atât Adresa către Insp. Jud. Craiova, cât și Nota de răspuns au fost cenzurate, cel mai probabil de către SRI, înainte ca arhiva să intre în custodia CNSAS, prin decuparea din colțul stânga-sus a unor informații (de obicei, acestea sunt apostile olografe ale unor superiori, ale căror nume trebuie ocultate, apărate de „furia” cercetătorilor și a cititorilor trăitori în regimul democratic actual).

Așa cum am mai spus, discrepanța de imagine și de percepție între necunoscutul/neînsemnatul/netalentatul Goma și cutremurul pe care l-a produs regimului comunist nu se poate explica decât prin încercările dispozitivului Securității și aparatului de Partid (aflate pe aceeași lungime a intereselor, chiar dacă din rațiuni oarecum diferite, cu o bună parte a lumii literare și intelectuale) de a limita pagubele. Goma a fost chiar buturuga mică din străvechiul proverb românesc, buturugă care răstoarnă carul mare, ținând morțiș să treacă peste ea. Exact ca în logica populară, care nu poate fi suspectată mereu de prea multă înțelepciune, regimul comunist, prin instituțiile sale represive (Cenzură, Securitate, Miliție, Procuratură etc.), și ajutat de idioții utili, de tovarășii de drum, obișnuit fiind să dea mereu la cap celor care nu se asortau cu „etica și echitatea socialistă”, a tot încasat lovituri de imagine și i-au sărit câteva nituri din structură prin declanșarea Mișcării pentru drepturile omului. Adepții lui Goma, cum îi numește unul dintre documente, nu au fost puțini pentru anul 1977 (fără rețea extinsă de telefonie fixă, fără telefoane mobile, fără Internet etc.) și, mai ales, pentru nivelul de cultură politică, în speță, de cultură a revoltei și solidarizării la care se găsea poporul român. Peste 400 de aderenți (aceștia fiind doar cei identificați de Securitate) este mai mult decât onorabil pentru o țară în care, se spunea, „nu explodează mămăliga”. Toate aceste detalii și multe altele constituie o bază solidă pentru a concluziona că Mișcarea Goma a fost cel mai relevant test pe care l-a avut de trecut regimul comunist de la București după 1965. În sprijinul acestei concluzii găsim afirmația dintr-o ciornă de Notă de analiză din 16 aprilie 1977. Scriitorul era de 15 zile supus anchetei în arestul Securității din Calea Rahovei, București, iar expresia aparține, se pare, grl.-mr. Dumitru Borșan: „Goma a fost o testare a aparatului de Inf. Interne [subl.m., F.B.], în sensul că a ieșit la iveală necunoașterea situației operative”. Inspectoratele județene de Securitate sunt speriate să nu apară și pe razele județelor lor „un Paul Goma”. Toată „rețeaua” (adică rețeaua de colaboratori și informatori: Agentura) trebuia contactată urgent „pentru a difuza cazul Paul Goma, în ideea de a nu-și găsi noi aderenți, prezentându-l ca un element descompus, care se dă drept scriitor, parazit, nu vrea să muncească și bețiv, care joacă rolul mișcării fasciste în slujba spionajului american”. Indicația Partidului era că Securitatea nu are nicio legătură cu hotărârile de la Helsinki (altfel spus: cu respectarea drepturilor omului!) sau cu Conferința de la Belgrad, rostul ei fiind acela de a acționa ofensiv. „Sarcina noastră umanitară” era „să nu permitem nimănui să aducă atingere cuceririlor noastre revoluționare”. Aceeași idee este menționată și de prim-adjunctul ministrului de interne, grl.-mr. Nicolae Pleșiță, care pare să fie și cel mai supărat dintre toți: „Ce a apărut este o testare a activității noastre”. El pune întârzierea reacției Securității pe seama pe „acumulări și neajunsuri ale aparatului de Informații interne” și întreabă retoric ce s-ar fi întâmplat dacă evenimentele (Mișcarea Goma) ar fi apărut cu trei ani în urmă. Pleșiță crede că ei toți sunt vinovați de situația pe care nu au reușit să o administreze eficient, pentru că nu și-au dat seama că „răul nu vine din exterior, răutatea o găsim în interior”. Prin urmare, toți aderenții lui Goma „să fie plezniți”, cu atât mai mult, cu cât Direcția I dispunea de toate mijloacele pentru a neutraliza „toate elementele dușmănoase”. Exprimarea plastică a lui Pleșiță este sintetizată de ministrul Coman în limbajul de lemn al Securității. El le reamintește de marea nemulțumire a Comandantului Suprem față de activitatea Direcției I și își asumă vina autocritic: „nemulțumirea manifestată de conducerea partidului asupra modului cum ne-am îndeplinit sarcinile de culegere de informații, de prevenirea și contracararea elementelor care și-au scos capul. Conducerea ministerului nu se dă la o parte de la vina pe care o are”. De departe, cea mai amplă analiză din acest document este a lui Caraman (nu poate fi altul decât Mihai C., fostul șef al rezidenței de spionaj din Paris, între 1958–1968, apoi șef al diviziei de contrainformații DIE): dușmanii din exterior „au lătrat și o să mai latre” și nu trebuie să li se ofere ocazia să se asocieze; o parte a rețelei informative este obosită; cei fără serviciu, nemulțumiții „care latră și se asociază la acțiunile dușmănoase” constituie elementele de manevră; atenționarea și avertizarea sunt metode nesatisfăcătoare, trebuia să se dea „o ripostă de la caz la caz mai complexă”; Securitatea folosește metode învechite (tabele ș.a.), ceea ce i-ar putea adormi vigilența și ar face posibilă apariția surprizelor: „Să nu uităm ce suntem. Nimeni nu trebuie să se scuze că a avut aderenți la Paul Goma”; serviciile de spionaj pot folosi categorii „slabe ca profil moral” (bijnițari, prostituate etc.) și nu trebuie să se uite că Informațiile interne constituie „aparatul de represiune al poporului împotriva oricăror elemente care atentează într-un fel sau altul la politica statului”; sarcina lor de căpetenie este ca pe teritoriul țării să nu se întâmple nicio activitate dușmănoasă, „nu am răspuns la această cerință”; trebuie găsite „metode după caz pentru alte fapte de drept comun și nu politic […] Nimeni să nu rămână nepedepsit pentru faptele ce le comite, dar să nu facem abuzuri (nemulțumiți pentru probleme mărunte, injurii). […] Pe măsură ce apar elemente dușmănoase din fașă să fie luate măsuri de lichidare. […] Atâta timp cât ne situăm pe linia politicii PCR, nu avem de ce să ne bălăbănim, iar dacă avem discernământ politic putem să avem și curaj. […] Nu hârtii și tabele, se cer soluții și măsuri…”.

Dacă Mișcarea Goma ar fi zdruncinat doar instituțiile, probabil că Securitatea ar fi „pacificat-o” mult mai repede, mai ușor și fără mari pagube de imagine pentru regim. Dar Goma a deranjat până la reacții de cea mai joasă speță umană interesele breslei, în special, și ale intelectualității aranjate călduț cu normele regulamentare ale eticii și echității socialiste, în general. Atitudinea sa consecventă nu a forțat doar testarea aparatului intern de informații, cum spun securiștii, ci și gradul de repliere etică a intelectualului român (orice am înțelege prin această categorie) sub povara comandamentelor ideologice. De atunci (din 1971 – Ostinato!, urmat de explozia 1977 – Mișcarea pentru drepturile omului) se tot rostogolește recurent bulgărele scenariilor de compromitere, neutralizare, dislocare a lui Paul Goma din conștiința istorică și literară. Existența netăcută a lui Goma a afectat atât interesele regimului comunist, cât și pe ale celor care se aranjaseră profitabil pentru cariere și mod de trai sau sperau să se aranjeze într-un modus vivendi cu același regim ideologic.

Cum am arătat, cu foarte multe exemple, în primul volum al acestei cărți și după cum se știe din bogata bibliografie de specialitate, Securitatea nu doar că și-a făcut „datoria” față de Partid cu asupra de măsură, dar a și transformat „problemele mărunte” în delicte politice. Partidul-Ceaușescu este totuna cu Poporul, ale cărui nevoi reale, drepturi și libertăți nu prezentau nicio relevanță pentru instituțiile represive, preocupate, după cum reiese din documentul amplu citat, să facă pe plac stăpânilor ideologici. Limba de lemn folosită de ofițerii citați, în special de Caraman, nu este doar o modalitate de a se achita formal de sarcinile de serviciu, dimpotrivă, denotă structura gândirii și tipului de reacție în teren. Și dacă în 1977 cea mai evidentă doleanță a semnatarilor Scrisorii Goma a fost aceea de a obține pașaport pentru a scăpa din România, nu este deloc dubios, pentru că nu este întâmplător: cea mai evidentă preocupare a instituțiilor statului era aceea de a-l menaja pe dictatorul ei, în ciuda, în defavoarea, împotriva intereselor cetățenilor și a Constituției, pe fondul unei tăceri conformiste cvasigeneralizate, în care nu a apărut până la Goma nicio voce care să-și strige public și constant opoziția. Prin urmare, ce-și puteau dori mai mult aceia dintre cetățenii români care conștientizau la dimensiunile reale o atare situație? Nu metodele învechite, nu lipsa analizei sau carențele în culegerea de informații au fost lipsurile aparatului represiv care nu a putut preveni Mișcarea Goma – pentru că asta spun mai mult sau mai puțin direct toate analizele și rapoartele citite și citate –, ci realitatea demonstrabilă în cele din urmă că niciun sistem, regim, scenariu nu este în mod necesar infailibil. Pentru că, poți păcăli un om, doi oameni, mai mulți oameni tot timpul, poți păcăli toată omenirea o vreme, dar nimeni nu poate păcăli pe toată lumea tot timpul. În cele din urmă, adevărul iese la iveală.

Este Securitatea – Răul Absolut, cum o numește însuși Goma? Folosesc timpul prezent, în total dezacord cu expresia oficială (preluată de majoritatea cercetătorilor) – „fosta Securitate”, care păstrează o ciudată ambiguitate atât formală (există o singură instituție represivă cu această denumire, inconfundabilă, redată ca atare, în limba română, inclusiv în textele scrise de istorici străini, în alte limbi); cât și de conținut: particula „fosta” sugerează cât se poate de limpede că Securitatea n-ar fi (fost) decât o structură de servicii de informații ca oricare alta. Pe de altă parte, „fosta Securitate” atrage semne de îndoială asupra actualelor structuri, care nu sunt – în această optică – decât continuatoarele celei dintâi. Adică, „actuala Securitate” este urmașa „fostei Securități”. Într-o anumită măsură, la nivel instituțional, în orice domeniu, avem deja o tristă tradiție de aproape 35 de ani de „continuitate”, între „fostele” și „actualele”. Este grăitor modul în care a înțeles actualul stat de drept (în special Ministerul de Externe și Președinția) să îl perceapă și să îl „recupereze” pe scriitorul opozant Paul Goma din urmările angrenajului represiv al statului totalitar. Paul Goma (și soția sa!) a murit cu statut de azilant politic, în Franța, în anul 2020, în Uniunea Europeană.

„Am mai spus : mă aşteptam ca artileria MAI să-şi concentreze toate gurile de foc asupră-mi. Ştiam şi cum: discreditarea (este) mama-Securităţii, ultraverificată în «Săptămîna», prin Barbu, V.C. Tudor, Mirescu, Chiuzbaian, Ciachir, Dan Zamfirescu, C.I. Drăgan, în «Luceafărul», Târnăcop, zis Artur, şi mai zis Silvestri, precum şi alţi slujnicari. Aveam în memoria viscerelor «demascarea» lui Ben. Corlaciu (datoriile la Fond, scandalurile…); a lui Caraion (în care pentru întâia oară scârbavnicul organ se folosea de hârtii confiscate în timpul unor percheziţii ori scrise în birourile de tortură ale Securităţii); strivirea lui Negoiţescu, în ‘77, prin publicarea în «România literară» a unei declaraţii smulse la anchetă, după multe… strădanii (în perfectă complicitate cu prietenii şi colegii săi, scriitorii: Doinaş, Gelu Ionescu), având ca urmare tentativa de sinucidere. Nu mă temeam – iată de ce […] am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu şi ai mei până la a noua spiţă, de la vârsta de (sub) cinci ani, din iunie 1940, iar din ianuarie 1949 am gustat, cu ce mai rămăsese din familia noastră (mama-tata-eu), mereu şi mereu din binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului: Securitatea. Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză spun ce am mai spus:

Securitatea este Răul absolut.

Iar pe un asemenea rău nu-l combaţi cu ceaiuri de sunătoare, cu «dialoguri ca între intelectuali». Şi în nici un caz cu prişniţe dilemice.

Răul absolut se distruge. Răul absolut se smulge până la ultima rădăcină şi se arde, iar cenuşa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist.”

(Paul Goma, „Răul Absolut”, în vol. Scrisuri II. 1990–1998, Curtea Veche, 2012)

În acest volum, al doilea, intitulat altfel, voi încerca să propun o structură, o filieră de analiză și înțelegere a principalelor prejudecăți, etichete, măsuri concrete luate împotriva scriitorului, precum și datele esențiale pentru ceea ce numim exilul lui Paul Goma, pe ambele maluri: unul al Senei, celălalt al Dunării/Dâmboviței, și chiar pe al treilea mal: al Prutului/Nistrului. Putem cuprinde metaforic, însă privind cu ochi introspectivi asupra plinătății de rele a realității, viața și opera lui Paul Goma între 1977 și 2020, începutul lungului exil pământesc și începutul exilului etern: exilul/azilul politic al scriitorului Paul Goma este și exilul nostru (un alt fel de exil, analizabil istoric, antropologic, filosofic, psihanalizabil), nu doar al acelora care în anii 1970 nu s-au solidarizat, incapabili de empatie și de delăsare de sine în virtutea unui bine care nu cere răsplată.

AIUD: Amintiri din Camera 354

 (text primit de la fostul deținut politic N. Dima)

Amintiri din Camera 354

 

Era spre sfarsitul anului 1957 pe Sectia I-a a inchisorii din Aiud. Intr-o camera de frontieristi tineri si nesupusi incercam sa ne facem viata mai usoara. Odata, cand ne-a scos la plimbarea zilnica de 10-15 minute intr-o curte interioara adiacenta fostei biserici, acum transformata in magazine, am vazut printr-o fereastra deschisa un sac gol de hartie. L-am luat cu noi si cand ne-am intors in camera l-am taiat in bucati, am cusut bucatile cu ata desirata din paturi si l-am transformat in caiete de scris. Apoi, unul dintre noi a sustras o sticluta goala de la cabinetul medical. Am umplut-o cu foi verzi aduse din curtea de plimbare, le-am presat si le-am prefacut in cerneala. Cateva betigase le-am transformat in pene de scris. A urmat o activitate intelectuala intensa. Eram vreo 20 de detinuti si fiecare incerca sa invete cate ceva. In acea camera eram cumva privilegiati pentru ca prin vizeta nu se putea vedea decat jumatate din incapere. Eu imi alesesem un loc strategic in patul de jos de langa zidul opus usii, unde nu se putea vedea prin vizeta.

E greu de imaginat cata activitate avea loc in camera 354 de pe Scurta, asa se numea coridorul scurt al cladirii in care ne gaseam si care era situata intre Celular si Zarca, cele doua cladiri de cumplita amintire ale inchisorii din Aiud. Practic, nu aveam voie sa facem mai nimic: sa vorbim tare, sa comunicam cu celelalte camere, sa stam in dreptul fereastei, care oricum era acoperita cu un oblon, sa scriem scrijelind peretii... Nici vorba de scris sau de citit, pentru ca erau interzise. Si totusi, din unele oase gasite in mancare ori din cuie gasite in curte unii dintre noi au confectionat ace de cusut si mici crosete. Apoi, cineva a desirat fire de lana din paturi si si-a crosetat o vesta.

Piesele de sah le confectionam din mamaliga si tabla de sah o desenam cu funingine pe saltea ori pe paturi. Fundul negru al gamelei il prefaceam in tablita. Il udam cu apa si putin sapun si suflam pe el praf de var de pe pereti. Cand se usca scriam pe fundul gamelei cu orice obiect usor ascutit. In aceeasi celula erau si doi tineri sași si de la ei invatam germana. O parte din caietele confectionate le-am transmis altor camere. Le lasam ascunse langa vreo tufa din curte si prin fereastra le spuneam discret celor din alte camere scosi la plimbare unde sa le gaseasca. Un profesor de limba franceza dintr-o alta camera a completat un asemenea caiet si ni l-a trimis inapoi. Desigur, uneori eram prinsi si eram pedepsiti cu izolare severa la beciul Celularului, dar nu ne mai speria. In general, izolarea consta in pedepse de sapte zile cu mancare odata la trei zile. Imi aduc aminte cu un fel de nostalgie cum dupa o asemenea pedeapsa colegii m-au asteptat cu o gamela plina de fasole. Fasolea era cea mai buna mancare servita in inchisoare. A fost o seara pe cinste. Si azi mi-o amintesc. Toate lucrurile bune au insa si un sfarsit…

Intr-o zi, Velixar, cu vreo cinci ani mai in varsta decat noi, s-a luat la cearta cu Bors, care era fricos, se purta suspect si uneori ne ameninta. Cearta s-a deteriorat si Velixar l-a luat la pumni. Bors s-a repezit la usă urland dupa ajutor. Au venit mai multi gardieni. Bors le-a spus ca suntem niste banditi care ne pregatim sa evadam si am vrut sa-l omorim pentru ca el nu a fost de acord cu noi. A mai strigat in gura mare ca eu sunt seful banditilor. Au venit atunci in graba si adjunctul inchisorii, capitanul Ioanițescu, si loctiitorul politic, unul pe care il chema Bădilă. Ioanițescu, un individ mare si negricios, dar sincer sa fiu nu s-a purtat brutal cu noi, tocmai pusese mana pe mine cand Bădilă a intervenit. Lasati-l tovarase capitan ca am dosarul lui Dima pe birou. Si apoi, adresandu-se mie, mi-a spus: Niculăiță, de aici te trimit direct la Călmățui. Am aflat mai tarziu ca la Călmățui, in Baragan, erau trimisi in domiciu fortat detinutii refractari carora le expira pedeapsa. (Nu am avut acel noroc. Dupa expirarea pedepsei am fost trimis la munca obligatorie in unitatile militare de pedeapsa DGSM). Atunci insa, in 1957, la varsta de 21 de ani, am fost trimis automat la izolare in beciul Celularului pentru o pedeapsa de 14 zile… Era prin decembrie si m-am gandit ironic ca oricum in familia noastra inainte de Craciun se tinea post. De data aceasta era aproape post negru…

S-a facut totusi o ancheta si Velixar a fost consider vinovat pentru scandalul produs. I s-a intentat un simulacru de proces care a avut loc chiar in penitenciar. Cand s-a intors de la acel proces care a durat mai putin de o ora, Velixar, care era deja condamnat la cinci ani, ne-a spus radiind: Mi-a mai dat sase luni pentru bataie. Cam o luna pentru fiecare pumn pe care i l-am dat lui Bors. Sase luni le fac dormind… Mai important e insa ca am aflat ca vine o mare amnistie si vom fi eliberati…

Eu am fost eliberat anul urmator si trimis la DGSM. M-am intors acasa dupa trei ani si sase luni. In ce priveste amnistia mult asteptata, aceasta a survenit intr-adevar, dar dupa alte schingiuri si alti ani de detentie. Ultimii detinuti politici au fost pusi in libertate in 1964. Atunci a revenit acasa si fratele meu Ion, dupa zece ani…

Nicolae Dima, Arizona, USA, Decembrie 2022

 

 

„Dumnezeule! Atâta bunătate în toată ura asta!”

O cronică mai veche, publicată la vremea ei, pe care o reiau aici, în spiritul introspecțiilor pe care unora dintre noi ni le alimentează Crăciunul și restul sărbătorilor „de sezon”.

„Nu-i suficient să-i păzești, trebuie să-i și urăști!”[1]

 

Mihai Godó, Iezuit. Nu câinele comuniștilor! (Surâsul nedeținutului), trad. din limba maghiară de Claudia Budău, Prefață de Iulian Budău SJ, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 192 p.

 

Am ezitat multă vreme să scriu despre această carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Ca atunci când nu vezi pădurea din cauza copacului, așa nu-mi veneau primele cuvinte (cel mai greu de găsit, întotdeauna). Cu un titlu parcă prea lung (în plus, având și subtitlu), cu un punct în interior și cu semnul exclamației la final,  abia în timp ce scriu îmi dau seama care este ritmul pe care l-am simțit de la început. Titlul este în linia versurilor ce-au cântat libertatea în Piața Universității, în 1990, prin Imnul golanilor („Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist!”). La o lectură grăbită, Godó nu pare să se identifice prea mult și cu latura sa românească, deși nu rare sunt momentele în care evocă empatic diverse persoane sau situații. Și totuși, versurile Pieței Universității se topesc mai mult decât poate fi evident la o privire sumară în spiritul universal, care nu cunoaște limitări etnice, și care l-a stăpânit pe memorialist întreaga viață: libertatea, apărarea dreptului la adevăr și la individualitate.

Drama umanității, a omului prins în capcanele istoriei, este surprinsă, poate cel mai bine, în acest paragraf: „A fost o trăire atât de puternică, încât nu voi putea niciodată în viața mea s-o exprim în cuvinte. Doar cel care a trăit-o o poate simți. Au venit dimineața. Întâi a venit avangarda. Satu Mare era un oraș unguresc, cu reformați, unitarieni și catolici. A venit și Horty la Satu Mare. (...) atunci m-a cuprins o durere. Am ieșit în afara orașului, la români. Cei mai mulți trecuseră din Ardeal în sudul Ardealului sau în Moldova. Am trăit durerea lor sufletească. Aici toată lumea jubila, iar dincolo sufereau cu toții. S-au destrămat familii, mulți au plecat în sudul Ardealului sau în Regat după Dictatul de la Viena. Îi consolam și asta le-a făcut tare bine oamenilor acelora! Mai târziu, când lucrurile și-au revenit la starea de la început, au fost recunoscători, nu față de mine, ci față de Ordin: ne-au ajutat peste tot pe unde au putut, pe la autorități. Noi suntem niște «cosmopoliți», noi avem în vedere omul, la noi nu există naționalism sau șovinism, dar suntem unguri, și cred că unguri cinstiți, dar sufletul nostru simte și suferința altuia.”

Dacă prima parte a neuzualului titlu este o declarație de credință, în care nu încape echivocul: Iezuit., a doua parte este un strigăt, o asumare etică a condiției de iezuit, negația stabilizând totodată echilibrul pentru un profil moral de neclintit în raport cu ideologicul. Mai dificil de decriptat este subtitlul. Supraviețuind aproape 8 ani de zile singur prin diverse celule, deținutul Godó a găsit ca soluție pentru a nu se rupe total de realitate, o formă de defulare similară puseelor de nebunie: râsul, ca profilaxie a problemelor de sănătate. Ca mască a salvării, iezuitul/ deținutul nedeținut Godó a adoptat surâsul. Pentru a putea păstra ceva (libertatea interioară), trebuie să eliberezi altceva. În ciuda detenției și a tuturor hărțuielilor, după cum foarte nimerit constată prefațatorul pr. Iulian Budău: „surâsul lui a rămas al unui om plin de Dumnezeu, un deținut nedeținut și de nedeținut”. Surâsul nedeținutului se poate constitui într-un studiu de semasiologie aplicată unui domeniu sensibil precum cel al reeducării în sistemul concentraționar comunist, în ansamblul lui. De altfel, „nebunia” (vindecarea inimii prin râs) este confirmată de dosarul penal (citat de prefațator): „vorbea singur și râdea făcând gesturi din mâini și pe urmă iarăș /sic!/ râdea și după ace/e/a se închina și se plimba prin celulă răzănd /sic/”, a consemnat în raport gardianul de serviciu din ziua de 9 mai 1957.   

„Eu sunt iezuit, doamnă, nu câinele comuniștilor!”, a strigat deținutul în instanță, către judecătoare. Numai un om demn, stăpân pe sine, este capabil de o atare atitudine, indiferent de condiții și cu atât mai mult trecând printr-un proces instrumentat de comuniști.

Primele 112 pagini cuprind rememorarea copilăriei, a școlarizării și a începuturilor muncii apostolice, ultimul subcapitol (Organizez rezistența împotriva preoților „luptători pentru pace”) făcând trecerea la a doua parte a cărții (mai redusă ca întindere), dedicată detenției politice. Această parte ne interesează în mod deosebit.

Născut la 25 septembrie 1913 în com. Dorobanți, regiunea Arad, în familia lui Andrei și a Mariei, după un traseu cu mai multe licee („Emanuil Gojdu” din Oradea, Liceul reformat din Satu Mare, un altul din Alba Iulia), Mihai Godó studiază teologie și filosofie la Cracovia (1935-1938), își ia licența în teologie și ajunge profesor la Seminarul romano-catolic din Iași (1938-1939), ulterior studiază teologia la Seminarul diecezan din Oradea (1939-1940), la Satu Mare, ca scolastic, și la Seghedin, în Ungaria (1940-1944). Pentru un an predă religia în Ungaria, apoi religie, psihologie și pedagogie la Satu Mare (1945-1946). În 1948 devine profesor de religie și preot al bisericii Calviria din localitate.

Prima reținere de către autorități se produce la 14 decembrie 1950, când este ridicat și dus în domiciliu obligatoriu la Gherla. Ce nu aflăm din „Reperele biografice” redactate de îngrijitorul ediției, aflăm din fișele matricole penale completate în penitenciarele Jilava și Pitești (pot fi consultate pe site-ul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc): necăsătorit, nu a făcut armata, la „originea socială” este încadrat ca „moșier” (în altă fișă figurează ca „burghez”), din cauza celor 20 de iugăre de pământ pe care le deținea familia („în trecut 65 de iugăre pământ”, probabil înainte de ultima reformă agrară, din 1945), apolitic, studii: Bacalaureat. Este un bărbat înalt, măsurând 1,85 m. Nu are antecedente penale.

La 18 noiembrie 1952 este arestat, iar în 24 octombrie 1953 condamnat pentru „complot la crimă de înaltă trădare” la 10 ani de muncă silnică. În timpul scurs de la arestare până la judecată a trecut prin anchetă, la sediul Securității din Uranus (București). Într-o altă fișă, în rubrica „descrierea pe scurt a faptului” apare: „a transmis unele știri Preot. Menghes despre sit. Biserici /sic/ din România care acesta /sic/ avea legături cu Vaticanu /sic/”. A fost eliberat la termen, adică după expirarea celor 10 ani de pedeapsă, la 15 noiembrie 1962. Mai exact: „elib. la termen cu D.O. Plasat în câmpul muncii în GHERLA reg. Cluj”. Domiciliul obligatoriu a fost stabilit prin Decizia E/16555/1962. În fapt, a primit două condamnări, a doua la 6 ani de închisoare corecțională pentru „delictul de răspândire de publicații interzise”. S-a decis executarea primei pedepse. Din fișele matricole reies și penitenciarele de executare a pedepsei: Cluj, Pitești, Jilava, Oradea, Râmnicu Sărat, Văcărești. Mai aflăm dintr-o fișă matricolă penală că, în ciuda unui ordin (nr. 99106/27 oct. 1962) de a fi transferat înapoi la Rm. Sărat, „tov. col. Spirescu (?) a comunicat telefonic penit. Văcărești să-l țină pe loc până la liberare”.

A respectat iezuitul Godó promisiunile ascultării, castității și sărăciei? Avem motive să credem că da, citind cartea, dar și file din dosarul de Securitate.

 

„atenție!! ridicat[2]

STRICT SECRET

Exempl. Nr. 1

Col. Doicaru D. I[3]

/MINISTERUL AFA/CERILOR INTERNE

/DIRECȚIA GENERALĂ/ A PENIT. ȘI COL. DE MUNCĂ

Secretariat

S/110

/??/ 03. 1957

Către,

ȘEFUL SERVICIULUI EVIDENȚĂ

Tov. Maior Spirescu P.

– Personal –

Locțiitorul Directorului General, Colonel Bădică Ilie a ordonat ca de la primirea prezentei, orice transfer sau anchetă ce se va solicita din partea oricărui organ, în legătură cu deținutul GODO MIHAI din penit. Rm. Sărat, să fie făcută numai cu aprobarea specială a tov. Colonel Lixandru V. sau Colonel Bădică I.

Rugăm a lua măsuri pentru executarea întocmai a ordinului respectiv.

D.O.

ȘEFUL SECȚIEI SECRETARIAT

Locot. Major,

Bogățeanu I.”[4]

 

Iezuitul Godó era un intransigent, un „element periculos”, nereeducabil, nu degeaba a fost ținut în izolare ani în șir, încât „obosisem de atâta singurătate”. Când a ajuns la Rm. Sărat erau șapte deținuți în închisoare, păziți de 51 de gardieni. Ulterior, „Toată lumea a primit un coleg! Eu n-am primit. N-a primit nici bătrânul Mihalache”. Și i-a fost atât de rău în închisoarea de la Rm. Sărat, încât a fost la un pas de moarte și nici nu și-a dat seama. Atunci și-a amintit de opera unui iezuit din secolul al XVII-lea – Divertentium artium și a decis să urmeze cura de râs. Un umor viguros a contribuit, credem, în egală măsură la supraviețuirea sa: „Într-o noapte mi s-a făcut rău. Eu nu știam că mi-e rău. Gardianul bate în ușă: «Culcă-te!» La ora cinci! Am crezut că au venit americanii. M-am culcat, nu știam de ce. La ora unsprezece, a venit un medic evreu, un nene foarte simpatic, mi-a făcut cu ochiul, să nu ne speriem, vom fi liberi. Era un medic mărunțel și foarte simpatic. A început să mă întrebe dacă știu că aproape am murit noaptea trecută. Iarna, geamul era deschis. «Păi, zic, cum așa?» Cică am avut o problemă la inimă. Îi zic: «N-am mai avut așa ceva niciodată». Inima mă durea de parcă ar fi fost strânsă între gheare. Mi-a spus că a dat deja dispoziție să mi se facă zilnic o injecție. Îmi făceau injecția, dar n-avea nici un efect.”

„Tratamentul” cu regim de detenție prin înfometare, fără încălzirea celulelor pe timp de iarnă, mai mult, cu ferestrele deschise, specific închisorilor de exterminare, s-a aplicat și la Rm. Sărat. Fostul comandant al penitenciarului între 1956-1963, Alexandru Vișinescu declară că a respectat regulamentul și ordinele. El este aflat în prezent într-un proces, în care, potrivit acuzațiilor formulate de procurori, este acuzat de „exterminarea unor grupuri de oameni pe criterii politice”. Prea târziu și aproape lipsit de noimă.

Din cauza regimului și condițiilor de detenție, în penitenciarul Rm. Sărat Godó este diagnosticat chiar de medicul oficial cu „bronșectazie”, „pleurită adezivă” determinată de o congestie pulmonară, motiv pentru care a avut hemoptizii de-a lungul anilor, de baciloză „din care cauză bolnavul merge spre distrofie”. Tocmai în asemenea condiții, lipsite de speranță pentru privitorul/cititorul secolului al XXI-lea, deținutul politic a supraviețuit, negându-ne parcă orice urmă de defetism.

Mihai Godó a fost eliberat din închisoarea-spital Văcărești, unde a fost transferat de la Rm. Sărat în luna august 1962 pentru a fi operat. La 15 noiembrie a fost eliberat, cu ordinul de a se stabili cu domiciliu obligatoriu la Gherla. Aventura comunistă nu se sfârșește aici. La 11 septembrie 1979 este rearestat și condamnat la 3 ani pentru „speculă” și la 6 ani pentru „delapidare”, deoarece vânduse cruciulițe („înșelasem statul”) și moștenise 100 000 de lei din America, pe care îi păstra „ca să zidesc cu ei o biserică la Topleț”. Cei interogați în legătură cu persoana pârâtului „au fost cu precădere românii. Mi se făcuse rușine, aveau o părere atât de bună despre mine! Cea mai mare problemă n-a fost vânzarea cruciulițelor, ci predicile mele...”. În pușcăria lui Ceaușescu, printre hoți și criminali adevărați, pr. Godó face muncă pastorală, cu mare succes, are o adevărată revelație: „E ca atunci când, într-o mină, cineva găsește un filon cu bucăți uriașe de aur: asta simțeam eu. Așa era în lumea sufletelor. Am fost atât de zguduit, încât am cerut audiență.” I-a fost respinsă cererea de a rămâne în închisoare după eliberare („pentru că la noi este ateism”), spre a se dedica vindecării sufletelor chinuite.

Fiecare pagină te pune pe gânduri, mai bine spus, te face să te întrebi de ce mult-invocatul proces al comunismului nu a fost o opțiune viabilă în România. De ce ne-am împotmolit în retorică. Godó (și pentru că este iezuit) nu emite judecăți, dar parcă arată mereu cu degetul, nu cumva să trecem cu vederea. Stilul său este lipsit de efuziuni gratuite, tocmai de aceea aprecierile pozitive sunt atât de importante, ca și cele negative, de altfel.

În 1979 (după o Mișcare pentru drepturile omului, după o Grevă a minerilor, după Conferința de la Belgrad!! etc.), poliția politică a regimului comunist își schimbase doar stilul, nu scopul. La proces, Mihai Godó face un adevărat rechizitoriu regimului ideologic și conducătorului suprem:

„E drept că m-am pronunțat foarte aspru împotriva lui Ceaușescu. Acest discurs există! Un tânăr preot curajos a venit cu un magnetofon și a înregistrat discursul meu în baza dreptului la ultimul cuvânt. L-am pregătit și am prezentat fără milă tot comunismul, ateismul și faptul că Ceaușescu vrea să-l stârpească din rădăcini și pe Dumnezeu din sufletul poporului. Că nu de aceea l-a ales /sic/ poporul și și-a pus încrederea în el ca să declare că va lupta împotriva misticismului. Misticismul era credința creștină! Această acuzație este ideologie în terminologia lor, creștinismul este un sistem ideologic îmbătrânit, necinstit și mincinos. Am accentuat aceste lucruri, le-am atacat fără milă. Episcopul era acolo. Vicarul era acolo. Voiau să fiu achitat; episcopul era foarte supărat. Oamenii înghețaseră de spaimă, așa am vorbit. O lună mă pregătisem pentru discursul acesta. (...) Mă scoseseră din fântână, dar eu, cu discursul meu de apărare, mă dusesem la fund! Și am primit șase ani.” Din fericire, dacă avem dreptul să spunem astfel, nu a executat întreaga pedeapsă, a fost eliberat după doi ani de detenție.

Godó a fost fericit printre criminali și hoți de drept comun, pentru că menirea lui era să sufere pentru adevăr. Acolo a vrut să-și împlinească această menire, slujind la ușurarea sufletelor și conștiințelor acelora care au produs, cu bună știință, pagube și suferință societății. Ideologia ateistă nu i-a îngăduit, iar Godó s-a întors în închisoarea mare, din afara zidurilor penitenciarului, unde a continuat să își practice credința. Am lăsat intenționat în seama cititorilor detaliile rememorate cu o inteligență vie, sprințară, când spumoase, când mai ales dramatice ale vieții de pușcăriaș.

Mulțumită convingerilor și tăriei de caracter, azi, la un sfert de secol după marea liberare națională din decembrie 1989, putem citi mărturia impresionantă a iezuitului Mihai Godó, o răsplată simbolică pentru ura de partid și de stat împotriva oamenilor, pe care memorialistul a simțit-o ca pe un univers în sine: „Ura aceasta era o întreagă lume”. Și corolarul ei este binele, pentru că în universul Răului a întâlnit și oameni adevărați, datorită cărora a putut să reziste moral: „Dumnezeule! Atâta bunătate în toată ura asta!”

 

 

 

---

[1] Expresie din folclorul penitenciar unguresc, citată de autor.

[2] Adăugat cu stiloul pe centrul filei-sus.

[3] Adăugat cu creionul sub coloana de text din dreapta-sus.

[4] http://5.2.132.65/fisapenala.php?file=f%3A%5Cweb%5CFise+matricole+penale+-+detinuti+politici%5CG%5CG+05.+Gnandt+-+Grezer%5CGodo+Mihai%2FP1670485.JPG (accesată la 5 mai 2015).