In memoriam
Vasile Paraschiv – o conştiinţă de patrimoniu a românilor
L-am cunoscut pe Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928-4 februarie 2011) mai întâi din
Jurnalele lui Paul Goma şi din corespondenţa cu scriitorul exilat la Paris. La
începutul anilor 2000, l-am cunoscut pe viu, însoţit de doamna sa – Luiza, la
simpozioanele Asociaţiei „15 noiembrie 1987 Braşov”. Ulterior, ne-am tot văzut
pentru a lucra la memoriile sale, pe care le-am îngrijit la Curtea Veche.
În 1968, când a ieşit din partidul comunist şi a
început să se lupte pentru normalitate, nu mă născusem. Până în 1977 – când
împlinisem 8 ani – avusese deja serios de a face cu Securitatea şi cu
indiferenţa semenilor. Vasile Paraschiv nu face parte nici din amintirile mele
legate de anii 1978 – vizita lui în Franţa, 1979 – Sindicatul Liber al
Oamenilor Muncii din România, sau de sfârştiul anilor 1970 şi de anii 1980,
când – una, două – era bătut, răpit, internat cu forţa în azilele psihiatrice
(chiar şi în 1989, înainte de marea lovitură de stat, a fost internat la
Voila-Câmpina). În 1983 am intrat la liceu, plecasem de acasă, unde tata
asculta Europa Liberă şi Vocea Americii la un aparat de radio (cumpărat din
prima obţinută de mama de la protectorul nostru stat socialist, pentru că
născuse al treilea copil – adică pe mine). Aşadar, mă rupsesem de mediul rural,
oarecum liniştit, în care un om simplu – tata – transforma pentru o vreme
bucătăria într-un spaţiu al speranţei. Totuşi, din perioada aceea îmi răzbat în
memorie, mai mult afectivă, glasul Regelui Mihai, vocea inconfundabilă a
Monicăi Lovinescu, şi, desigur, acordurile muzicale, atât de reverberante, ale
Actualităţii Româneşti. Uneori poate fi interesantă legătura între lucruri
aparent minore şi diferite. Cum un copil nedorit, venit pe lume sub
obligativitatea Decretului nr. 770 din 1966, avea să aleagă să studieze
comunismul peste 20 de ani, între altele, pentru că avusese o copilărie destul
de tristă şi cu lipsuri. Dar, mai ales pentru că tatăl i-a alimentat în
permanenţă un spirit de revoltă interioară, de dreptate minimală într-un spaţiu
al nedreptăţii totale.
Detaliile autobiografice pot veni în sprijinul
înţelegerii integrate a unei epoci, iar în ce priveşte comunismul (românesc) şi
memoria lui avem totul de limpezit şi de asumat.
Vasile Paraschiv este o părticică puternică de
lumină în această tabula rasa, o lumină cu atât mai importantă cu cât
conformismul şi amnezia au fost cultivate cu osârdie de cvasimajoritatea
românilor. Fie din comoditate pur şi simplu, fie din proiect pseudocultural. Din
oamenii supuşi experimentului reeducării generalizate prin mutaţii
psihoculturale, după 1945, îndeosebi după 1948, s-a născut generaţia mea – gata
anesteziată împotriva normalităţii. Conformismul şi amnezia se sprijină
întotdeauna pe frică şi laşitate, pe dorinţa meschină de a fi „în rândul lumii”
şi chiar deasupra ei, cu orice preţ. Sigur că acestea sunt, mai mult sau mai
puţin, aserţiuni cu caracter general. Pe care nu le-am putea formula dacă nu am
avea şi contraexemple de referinţă. Dar amnezia generaţiei mele este una
moştenită, aproape genetic, nu una alimentată de noi înşine, ci de părinţii
noştri.
Ştiind câte sute de mii de oameni au avut de a
face direct cu teroarea practicată de regimul comunist prin intermediul
Securităţii, Miliţiei, Procuraturii etc., câţi au ajuns în puşcăriile politice
şi în coloniile de muncă forţată, câţi au fost deportaţi, câţi executaţi etc.
etc. ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce s-a tocit atât de mult simţul de
conservare al demnităţii individuale şi naţionale. De ce, având atâtea exemple
de rezistenţă adevărată, flacăra memoriei colective a fost stinsă în cele din
urmă de alergătura bezmetică după supravieţuirea biologică. De ce intelectualii
noştri – adică acei oameni mai mult sau mai puţin instruiţi în şcoli
superioare, dar înzestraţi de la bunul Dumnezeu cu minte şi capacitate de
discernământ, chemaţi să fie îndrumătorii concetăţenilor lor, nu şi-au luat
misiunea în serios. De ce această discrepanţă nefastă, adâncă, jenantă,
umilitoare între realitatea istorică-umană şi scenariile postdecembriste ale
unei aşa-zise rezistenţe pe multiple paliere. O rezistenţă de vorbe postfactum.
Intelectualitatea noastră – cu excepţiile rare ce pot fi documentate – s-a
înghesuit la ascensiune profesională, trai comod şi onoruri. Înainte şi după, la
fel. Diferenţa o constituie un comportament mai apăsat interesat după 1989, şi
asta datorită unui mediu – să-l numim politic – în care a dispărut frica de
Securitate. Deşi ne-am fi aşteptat ca măcar spaima de aflarea trecutului colaboraţionist
în cazul unora să mai separe apele, cât de cât. Dacă ruşine nu le-a fost
niciodată. Însă, iată, decembrie 1989 a înlăturat acest impas: frica de
Securitate, această maşinărie care a funcţionat din plin, în ciuda
neajunsurilor sale. Şi pe care Paul Goma a numit-o Răul Absolut. O spaimă convertită
pervers în (auto)cultul martiriului. Oricine poate ceda presiunilor,
şantajului, fricii. Toţi suntem oameni. Însă nu mai are nicio scuză acela care
a semnat pactul cu diavolul, dacă în continuare tace, neîncercând să-şi
ispăşească greşelile prin recunoaşterea lor.
Întrebarea subsecventă este: Dacă am avut o
rezistenţă atât de bine articulată cultural, social, religios – precum ne
persuadează intelectualii noştri cei mai mediatizaţi, cum de ne prezentăm azi
ca o mulţime dezintegrată de amnezici, de confuzi, de manipulabili? Şi cum
putem explica existenţa uimitoare a unui om ca Vasile Paraschiv, fragilitatea
răzbătătoare a unei Doina Cornea, puterea unui Calciu-Dumitreasa, curajul unui
Radu Filipescu (închişi amândoi în anii 1980 în temuta închisoare Aiud?)
într-un ocean tăcut la suprafaţă, mocnind de frustrări în adânc? Ei de ce nu au
„rezistat” ca toată lumea românească, mai ales după strivirea Mişcării Goma, a
revoltei minerilor din Valea Jiului, a SLOMR, mai târziu a revoltei
muncitorilor de la Braşov? Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundă
intelectualii noştri, pe înţelesul românilor de toată speţa.
Un exemplu „minor” de confuzie semănată candid: Bedros
Horasangian îi „atrage atenţia” lui Andrei Pleşu „că Nicu Steinhardt nu a avut
hârtie şi creion la mititica, să scrie acolo Jurnalul fericirii, cum a
afirmat senin domnia sa în dialogul televizat cu Gabriel Liiceanu, din
emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu (TVR 1, duminică, 23
ianuarie). Poate am înţeles noi greşit, să zicem. Totuşi, e bine de ştiut că
l-a scris ulterior ieşirii de la pârnaie, manuscrisul a fost confiscat de
băieţii cu ochi albaştri şi rescris apoi, din memorie, de acel fantast gânditor
şi monah român. (...) Nu de altceva, dar emisiunea de pe TVR 1 a pătruns şi
acolo unde nu au ajuns şi cărţile lui N. Steinhardt”[1]. Am toată încrederea că Dl Horasangian nu
fabulează într-un text public. Recent, l-am văzut pe Dl Andrei Pleşu la
emisiunea de pe TVR Cultural, realizată de criticul Daniel Cristea-Enache
(„Literatura azi”), emisiune în care filozoful şi eseistul Andrei Pleşu a ţinut
un discurs, altfel, admirabil, despre cât de naivi, în eroare etc. sunt aceia
care consideră că se putea rezista pe vremea comunismului, altfel decât...
nerezistând, sau altfel decât au făcut-o domnia sa şi grupul din care făcea
parte. Nu am reţinut cuvintele, dar aceasta era ideea, în contextul grupului de
la Păltiniş. „Ochiul magic” al Cronicarului de la „România literară” le ridică
celor „doi mari intelectuali români” mingea la fileu: „Duminică seara, la oră
de vârf, am avut plăcuta surpriză să-i vedem şi să-i ascultăm pe Andrei Pleşu
şi Gabriel Liiceanu. A fost o încântare să-i urmărim pe aceşti doi mari
intelectuali români dialogând despre speranţă în dimensiunea ei mundană, dar şi
în cea spirituală, legată de nevăzut. Iar această Românie reprezentată de Pleşu
şi Liiceanu, adusă pe ecranele televizoarelor, este o Românie normală, civilizată,
plină de strălucire a minţii, o Românie în care se recunoaşte şi Cronicarul şi
mulţi asemenea lui, ce se simt ultragiaţi când asistă la nesfârşita paradă de
non-valori/ «vedete» pe care le promovează zi de zi televiziunile noastre”[2].
Nu, N. Steinhardt nu şi-a „scris în puşcărie Jurnalul fericirii”, carcera comunistă nu a fost club de
culturalizare. Eventual, de reeducare, dar Steinhardt nu a trecut pe acolo. În
schimb, l-a trăit direct pe Dumnezeu, la Jilava, unde s-a creştinat. Aşa cum
Vasile Paraschiv şi-a trăit deznădejdea, disperarea, chinurile, durerile fizice
cauzate de bătăi etc. etc. – pe viu, nu perorând despre ele. Fără să fi avut
parte de o strângere tăcută şi prietenească în braţe, din care să fi simţit că
nu e, totuşi, singur. Asta propunea Andrei Pleşu ca remediu pentru disperare:
ajutor material sau, măcar, o strângere în braţe.
Cât de absorbiţi au fost românii, strânşi de pe la
treburile lor, în vieţile lor dirijate de „raţiunile” crizei, chiar într-o zi
de duminică, de discuţia preţioasă dintre cei doi intelectuali ar fi greu de
spus. Literatului de la „România literară”, ascuns sub marca anonimizatoare
Cronicarul, îi pare că ar fi vorba despre o „Românie normală, civilizată, plină
de strălucire a minţii”. Nouă, ştiind că mâine va fi înmormântat Vasile
Paraschiv – un exemplu autentic de om normal, dar considerat pe la colţuri de
către intelighenţi un soi de nebun –, ne pare un teatru de fiţe. Discrepanţa e
cu atât mai vizibilă cu cât Paraschiv, prezent printre „numeroase
personalităţi” la ceremonia de decernare a „înaltelor” distincţii de către
preşedintele Traian Băsescu, a fost singurul care a refuzat „Steaua României”.
Ceea ce nu au făcut actorii Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, poeta
Ana Blandiana, istoricii Şerban Papacostea (fost deţinut politic) şi Andrei
Pippidi, criticul Nicolae Manolescu sau regizorul Lucian Pintilie. Au fost tare
ruşinaţi şi peste poate de uimiţi (îmi amintesc imaginile văzute la televizor).
Le era ruşine de ruşinea lui Vasile Paraschiv, cum spune poporul... Schimbând
perspectiva, singurul netitrat din sala de festivităţi de la Cotroceni le-a
tras o palmă usturătoare, atât înalţilor oameni de cultură, cât şi
preşedintelui comunist, transformat peste noapte în cavalerul dreptăţii
anticomuniste. Semn că vanitatea şi competenţele profesionale nu ţin loc de
statură morală. Lui Paraschiv nu i-a fost nici ruşine şi nici frică să fie
considerat nebun (zeci de ani până în 1989) şi după, mai ales după acest moment
antologic petrecut la 1 decembrie 2008, de Ziua naţională a României. După cum
nu i-a fost când a făcut atâtea drumuri la Bucureşti, uneori însoţit de fetiţa
lui – Maria-Luiza, pentru a semna Scrisoarea Goma, în 1977, dar şi pentru a se
interesa de soarta familiei Goma, care era asediată de Securitate. În timp ce
scriitorii şi intelectualii se dădeau la fund, ca nu cumva să fie asociaţi cu
Paul Goma, unii dintre ei colportând dezinformări plasate de Securitate. Nu i-a
fost nici în 1978: „La 30 aprilie 1978 pe când mă
întorceam acasă cu trenul de la Paris, la graniţa Curtici am fost dat jos cu
forţa de către organele Ministerului de Interne şi urcat tot cu forţa în altul,
care mergea în sens invers, spre Viena. Aşa am fost eu, cetăţean român,
expulzat şi dat afară din România, de către activiştii statului şi partidului
din Ministerul de Interne, în mod abuziv, fără nici un temei legal, fără nici o
explicaţie, fără bilet de tren, fără bani în buzunar, fără adăpost şi fără
mijloace de existenţă, pentru motivul că am vorbit liber şi am spus adevărul la
Paris”. Ar fi potrivit să ne amintim ce făceau intelectualii care
„scăpau” în excursii în Europa occidentală...
Deşi era bolnav de grija celor trei copii, a
soţiei, a soacrei vârstnice, Vasile Paraschiv nu a dat înapoi niciodată,
normalitatea lui a fost mai puternică. Esenţa umanităţii lui, pentru care, în
ţara orbilor, a ajuns la „balamuc” de atâtea ori, a învins. De fiecare dată a ieşit
şi mai hotărât să nu cedeze, în ciuda Partidului şi Securităţii. Iar familia
lui l-a iubit şi l-a susţinut necondiţionat.
Vasile Paraschiv, chiar tremurând de frică, nu s-a
temut niciodată şi nu i-a fost ruşine niciodată. Până în clipa în care a murit.
Normalitatea lui rămâne întreagă şi fără onorurile statului român, pentru că el
constituie o conştiinţă de patrimoniu a noastră. Este valabil pentru toţi
aceia, puţini, care privesc vremurile de sus, şi nu sub povara lor.
Fie-i ţărâna uşoară, Dumnezeu să-l odihnească, în
sfârşit!
4-7 februarie 2011
[text apărut în "Cultura", febr. 2011]
Dumnezeu să-l odihnească! Foarte puțin mediatizat acest om după 1989. Asta dovedește în mâinile cui sunt mijloacele marți-media din România.
RăspundețiȘtergere