pentru prietenii mei

Nu am votat niciodată cu Iliescu.

Nu am votat niciodată cu Băsescu.

(evident, nici cu Vadim sau Geoană sau... Ponta)

Orientarea mea în sensul cel mai larg este liberală. Nu avem un partid liberal puternic.

Am vrut să avem și un Partid țărănesc, dar ce s-a întâmplat cu evoluția PNȚ după 1989 mi-a arătat cu asupra de măsură cât de infiltrate au fost reînființatele ”partide istorice” de către facțiunile și interesele Securității. Nu cred în mituri de genul ”Seniorul Coposu”, pentru că PNȚ pilotat de el s-a îndreptat în picaj spre dezastru. Toți știm de ce, puțini recunoaștem. Or pentru că nu e momentul, or pentru că așa suntem noi „construiți”, să ne hrănim artificial cu false legende. În acel partid au fost membri și alți foști deținuți politici. Și nu mă refer la Ion Diaconescu. Oameni trecuți prin încercări neverosimile, oameni care nu au supraviețuit cu iluzii, care nu au făcut și desfăcut guverne în celulă. Oameni care nu s-au hrănit cu naivități și cu versiuni ale Securității. Oameni pe care Coposu i-a tratat cu dispreț. În PNȚ ar fi putut fi încă foarte mulți oameni de calitate, dacă securismul nu și-ar fi făcut de cap. Ei există, pe unii îi cunosc.

Toată lumea cinstită cu sine (măcar) știe adevărul despre Piața Universității, despre mineriade, despre Punctul 8 de la Timișoara, despre Iliescu - FSN, despre PSD si PD(L) și așa mai departe. Despre eșecul adoptării legii lustrației.

Toată lumea știe despre mișcările de trepăduși economici, financiari și culturali din jurul acestora. De interese și privilegii.

Societatea românească este sortită să se împartă între false tabere. Am mai spus: nu am încredere în ele - partidele. Pentru că sunt cioburi din aceeași oglindă spartă în decembrie 1989. Mă refer, în primul rând, la PSD și PDL. Cioburile lor nu s-au reașezat într-o construcție viabilă pentru noi. Deoarece s-au clădit pe crimă și minciună. Pe înșelarea celor pe care au pretins că îi reprezintă.

Textul de față se adresează prietenilor mei.

Aici, unde trăiesc eu, nu simt aripa mortală a loviturii de stat, nu simt totalitarismul ieșind din peșteră... nu trăiesc scenariile propuse de diversele tabere aruncate-n luptă și nici nu mă sperii când citesc despre îmbufnările cancelariilor europene. De ce? Pentru că de aproape 23 de ani am fost mereu racordată la mizeria politică din țara noastră. Am trăit-o cel mai adesea în sărăcie și mizerie. Financiară. În disconfort fizic și moral, în procese strâmbe judecate de o justiție coruptă. Când justiția este coruptă cred că statul de drept este departe de a funcționa. Când poliția, jandarmeria, paza de frontieră sunt corupte, statul este corupt. Când vinzi în tratate bilaterale puținul ce ți-a mai rămas dintr-o memorie batjocorită (vezi, ca ex., tratatul cu Ucraina), ai vândut o parte din demnitatea țării tale. Când vinzi flota țării tale, munții, pământul, fabricile etc. etc. înseamnă că ești în stare de orice pentru a te menține la putere, sau pentru a reveni la putere, în ciuda oricărei oferte electorale pe care ai făcut-o și pe care nu ai respectat-o.  Învrăjbind societatea. Aruncând-o mereu pe false piste.

Când e nevoie de campanii de presă insistente și de memorii publice (făcute, mai ales, de unii mărunți, ca mine), în cazuri neinteresante pentru puterile noastre executivă și legislativă, cum ar fi acordarea cetățeniei române acelor români trăitori în afara granițelor României, cu precădere în Basarabia, putem spune că reprezentanții noștri sunt mai orientați către formalisme strategico-politico-financiare decât spre interesele imediate ale românilor. M-am săturat și de falsul argument pro că guvernarea Boc reușise să țină situația sub control, încât nu am atins nivelul de dezastru al Greciei. Dacă guvernările postdecembriste nu s-ar fi comportat ca vechilii pe moșiile dușmanilor, România avea toate datele să devină un stat măcar cu baze corecte pentru o evoluție economică solidă. În ultimii ani nu facem decât să ne împrumutăm la FMI. Să ne înglodăm.   

Am fost martoră „anonimă” implicată publicistic deseori, încât am măcar dreptul la cuvânt. Este trist (a fost, în realitate, mai mult decât trist) când prieteni (care au suferit pentru mine, poate și eu, în felul meu și mult, pentru ei și odată cu ei) încearcă să-mi închidă gura.

Prietenii mei ar trebui să știe că eu nu reacționez decât în funcție de pregătirea și conștiința mea. Că am susținut mereu că țara noastră nefericită are nevoie și de oameni liberi, nu doar de oameni înregimentați (cu sau fără acte). 

Desigur, în reacțiile noastre se regăsește mereu ceva important din ființa noastră, din istoria noastră personală, cât de măruntă, dar care a contribuit la configurarea noastră umană, profesională, morală.

Cu riscul de a-i incomoda pe prietenii mei, îmi mențin convingerile (ele m-au ajutat să rămân pe linia de plutire când mi-a fost foarte greu):

Detest tot ce înseamnă PSD și PDL. Nu îmi place Crin Antonescu ca prestație ”scenică”.

Nu l-am votat pe Băsescu și nu votez pentru el, Băsescu nu salvează statul de drept, Băsescu este omul pe care îl detestă toți occidentalii care au nevoie de supușenia lui. Politica se face cu interese. Atingerea intereselor înseamnă cinism, scenarii, intoxicații propagandistice. 

Pe noi, cei mărunți, ne interesează și subiecte de genul ”Roșia Montană”, ca să dau un exemplu. Sau despăgubirile pentru foștii deținuți politici. Pentru că întotdeauna în istorie oamenii ”mărunți” au fost interesați de sănătatea fibrei fizice și morale a comunității lor, în timp ce oamenii ”mari” s-au ocupat de interese generoase, mai mult sau mai puțin ale comunității, și de scenarii strategico-diplomatice. Este grav când strategi diversioniști încearcă să abată oamenii obișnuiți de la interesele lor imediate spre ”marile” scenarii europene și americane. I-am ales pe cei care ne guvernează ca să ne reprezinte. Și ei își bat mereu joc de noi. De 22 de ani alegem prost, pentru că oferta este cea pe care o știm. 

Unul dintre prietenii mei nu pricepea de ce aduc în aceeași discuție inteleghenția, pe Iliescu și situația actuală (de-mi venea să întreb: chiar te faci că nu știi?), mai spun o dată, pentru a-mi finaliza ideea:

Pentru că intelighenția este responsabilă de situația actuală. Intelectualitatea rasată avea datoria să explice poporului (da, poporului) ieșit din amnezia comunistă ce înseamnă totalitarismul din care au fost eliberați și ce este alternativa democrației. Intelectualii trebuiau să fie primii care să-i tragă la răspundere, cum spune omul obișnuit, pe politicieni, și nu să întrețină o camarilă fără șira spinării. Or, intelectualii, unii, cei sonori și cu vizibilitate mare, au dobândit brusc o mare dexteritate și un joc de gleznă flexibil pe scena cultural-social-politică. Au înhățat noțiunea de societate civilă și au valsat cu ea de câte ori le-a venit bine. În loc să se comporte fair-play cu aceia care suferiseră și pentru ei, veneau acum (în 1990) să se laude cu o disidență pe care nu o practicaseră. Își construiau aură de martiri. În loc să se plângă defetist că ei n-au avut un Havel, au ratat ocazia de a crea alternativă la mizeria ideologică. De ce? Pentru că mulți dintre ei sunt parte activă a acestei mizerii. În istorie trebuie să ținem cont de cronologie și de evoluția evenimentelor, de natura faptelor, de făptuitori. Nu să ne trezim brusc în iulie 2012 strigând: Săriți să salvăm Patria de lovitura de stat uselistă!, argumentând că nu contează ce a fost până acum, dar trebuie neapărat să salvăm patria. De 22 de ani, suntem îndemnați, într-un fel sau altul, de politicieni, să mai lăsăm trecutul (iată că trecutul recent l-a amendat pe Năstase!). Când o fac intelectualii este grav. Mai ales acei intelectuali care au creat „școală” și care încă mai au o datorie de conștiință față poporul lor. Pentru zecile de ani de comunism în care au cauționat comunismul.  

Un alt prieten m-a apostrofat că dacă nu găsesc ceva bun de spus, mai bine să tac, pentru că fac mai mult rău. Cui? Cine stabilește ce e bine sau rău? Tabăra Băsescu ori tabăra Ponta-Antonescu? Dintr-o dată, eu, anonima Flori Bălănescu, pe care o citesc câțiva oameni, a devenit periculoasă prin vederile ei greșite pentru scenariul salvării României.

Statul de drept nu este desființat de Ponta-Antonescu, statul de drept a fost mereu virusat din 1989 încoace, iar înfierbântarea virulentă nu le stă bine unor oameni inteligenți atunci când își dau silința să pară imparțiali. Cel mai inacceptabil dintre scenarii este acela în care Băsescu se întoarce la Cotroceni pe un cal alb, cu o aură de victimă reabilitată prin referendum. România nu va fi expulzată din UE, doar pentru că nu mai este Băsescu la Cotroceni, iar cursul valutar se va reașeza unde a fost dacă românii, mai ales cei care învolburează scenariile apocaliptice, își vor lua seama. UE va găsi alt președinte care să semneze tot ce i se bagă sub nas, că doar nu va răsări peste noapte un cavaler adevărat al luminii la București. Statele occidentale au nevoie de România, deși ne tot amenință de 22 de ani. Au nevoie în construcția euroatlantică și europeană. Se apără pe ele, nu pe noi. În competiția surdă cu alți giganți de pe hartă.

Dar noi, cei mărunți, avem nevoie să se mai rotească taberele, chiar dacă nu avem parte de o alternativă care să surclaseze tot ce am avut până acum. Pentru că nimeni, orice nume ar purta, nu trebuie să se înveșnicească la putere. Iar eu - o spun cu toată onestitatea și subiectivismul - m-am săturat de Băsescu și de guvernele manevrate de el. Așa cum m-am săturat, dinainte de a ajunge la guvernare, de USL. Dar acesta nu e un argument să rămână la putere un singur partid prea mult, mai ales după atâtea abuzuri, eșecuri și aducere a majorității populației în pragul nebuniei. Am ajuns o nație de labili psihic.

Se observă că am reușit să scriu fără a menționa numele lui Paul Goma. Dar îl rostesc, tare, la final: A avut mereu dreptate.