(text apărut în 2005 în revista "TIMPUL", Iaşi)
„Totul despre 15 noiembrie 1987”
Aşa s-a
intitulat manifestarea prilejuită de împlinirea a 18 ani de la revolta
muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, care a avut loc în zilele de
12 şi 13 noiembrie la Braşov, în Sala „Reduta”.
Povestea braşovenilor
Încă din
seara zilei de 14 noiembrie 1987, muncitorii din secţia 440–Matriţerie, de la
fabrica „Steagul Roşu” din Braşov, abia sosiţi pentru a intra în schimbul trei,
au refuzat să se apuce de lucru. Era un gest de neconceput pentru acel an,
pentru ultimele decenii ale secolului trecut, într-un regim ideologic în care
spaima de Securitate era o realitate şi nu o expresie literară. Fluturaşii
salariali, împărţiţi de maistru la intrarea în tură, din care reieşea o
diminuare a salariului cu 30%, a fost motivul care a declanşat ieşirea din
rând, refuzul de a mai lucra depăşind planul, în condiţii de
salarizare din ce în ce mai precare,
întru gloria şi bunăstarea celor mai bravi şi luminaţi conducători, a
tovarăşilor maiştri, ingineri, directori. Dacă acceptăm că cei circa 90 de
muncitori din secţia 440 au recurs la un gest la care cu câteva ore înainte
nici n-ar fi îndrăznit să se gândească, putem admite că starea de revoltă, de
nonconformism ideologic s-a instalat în seara zilei de 14 noiembrie şi a
evoluat spre o adevărată răzmeriţă cu caracter social în dimineaţa şi în cursul
zilei de 15 noiembrie 1987. Celelalte secţii şi-au continuat nestingherite
lucrul până dimineaţa, când s-au întâlnit cu schimbul unu. La ieşirea în curtea
uzinei s-a format o masă de muncitori. Lor li s-au alăturat nu doar ieşiţii din
schimbul trei, dar şi mulţi dintre cei care se pregăteau să le ia locul.
Tabloul
gamelelor cu varză şi fasole aruncate din genţile de serviciu de către
muncitori, în semn că se săturaseră, este unul din momentele adesea evocate. De
ce atâta varză? Pentru că era toamnă, şi acest aliment se găsea mai mult decât
altele. Iată, Ceauşescu şi ai lui reuşiseră să-i uniformizeze pe români până la
nivelul cratiţei. Oare ce ar fi urmat? Un imens cazan naţional comun? Şi o
coadă de câteva mii de kilometri, unduită pe după crestele mioritico-carpatine?
O coadă de 20 de milioane de surdo-muţi cu gamela-n mână şi cu ochii lacrimând
de fericire că nu ne atacă sovieticii, că nu ne vindem ţărişoara, atâta vreme
cât Tătucul va fi acolo sus, pe cele mai înalte culmi ale comunismului
biruitor, ca să ne apere de duşmanul de clasă vigilent şi să ne împartă cu mâna
lui dreaptă dreptatea polonicului de lături în comun[1]?
Pe măsură
ce muncitorii din coloană strigau „Veniţi cu noi!”, „Coborâţi de la balcoane ca
să nu muriţi de foame!”, oamenii au prins curaj, cei care li s-au alăturat au îngroşat
coloana la câteva mii de suflete, dându-le curajul să-şi înfrângă teama de a se
afla singuri în faţa Bestiei comuniste, până la a striga „Jos Ceauşescu!”
Spaima de represiune, de Securitate a fost unul din punctele comune ale
vorbitorilor la întâlnirea din 12-13 noiembrie 2005.
A fost cel
mai reuşit simpozion la care am participat vreodată, la care nimeni nu s-a
plictisit, la care cei prezenţi au stat cu sufletul la gură ascultându-i pe cei
trecuţi prin infernul „Inchiziţiei” comuniste, cum foarte potrivit a
numit Ştefana Bianu Poliţia politică a regimului comunist. Căci spaima tuturor
infernelor (inclusiv spaima noastră, a celor care trăim nepăsători alături,
printre supravieţuitorii lui noiembrie 1987) poate fi învinsă cu un strop de
umanitate.
Unul dintre
prietenii Asociaţiei 15 noiembrie a împărtăşit asistenţei un crez. Un
crez care pare să fie o sinteză a suferinţei, de care nu suntem decât rareori
conştienţi că s-a petrecut la doi paşi de noi:
„Să
crezi în lumină şi când n-o vezi,
Să crezi în
dragoste şi când n-o simţi,
Să crezi în
Dumnezeu şi când tace!”
Ce poate fi mai cutremurător, mai omenesc decât să afli
din gura unor oameni – încă atât de tineri! – lucruri de care ei înşişi se
ruşinează? Mulţi dintre ei sunt de vârsta mea, alţii doar puţin mai trecuţi,
câţiva chiar mai tineri. De parcă am fi trăit în ţări diferite, în universuri paralele,
deşi am fost îndoctrinaţi în aceleaşi şcoli, am stat la aceleaşi cozi, am auzit
aceleaşi bancuri securiste, am „rezistat” fiecare cum am putut, fără modele,
fără lideri, fără formatori de libertate a conştiinţei pe care să-i urmăm. Eu
eram mult-prea-minoră în 1977 ca să-l urmez pe Paul Goma. Asemenea mie, mulţi.
Dar părinţii, dar fraţii noştri mai mari? Care nu s-au solidarizat cu nimeni?
De ce ei, numiţi mai apoi „braşovenii”, au putut şi noi, ceilalţi, nu? Sigur că
au mai fost şi alte câteva gesturi, singulare, de ieşire din apăsarea
conformismului ideologic, dar au beneficiat de aceeaşi soartă, transformându-se
în destine individuale (a se vedea cazurile Doinei Cornea, Dan Petrescu, Liviu
Cangeopol şi alţii).
Ce poţi să
simţi şi să crezi când cineva spune, în public, că s-a îmbolnăvit psihic din
cauza bătăii şi umilinţelor îndurate, că a fost băgat cu forţa într-un azil
psihiatric şi drogat până a simţit că nu mai este el? Şi ce simte o brută care
a umilit mama/femeia în faţa copilului ei de 15 ani, arestat, anchetat şi
torturat pentru că s-a alăturat celor care manifestau în ziua de 15 noiembrie?
Ştim oare noi, mai ales cei care în 1987 eram măcar majori, putem înţelege din
adâncimea tăcerii noastre vinovate, cum se simte un copil de 15 ani când este
lovit de anchetator şi nevoit să asiste la scena în care mama lui se umileşte
cu bună ştiinţă (sperând din tot sufletul că aşa îşi va salva puiul!) prin a
accepta „invitaţia” anchetatorului (care trăieşte astăzi nestingherit, la cele
mai înalte cote capitaliste!) de a „linge şi suge bulanul”? Chiar dacă numai
de-acum într-o sută de ani, şi cineva tot trebuie să răspundă la aceste
întrebări. De aceea, „chiar dacă este prea târziu”, cum îmi spunea una dintre
femeile anchetate în 1987, vocile acestei mâini de oameni trebuie să fie
ascultate de români.
Istoricul
Stejărel Olaru a avut această simplă, excelentă idee (împărtăşită de
admirabilii Florin Postolachi şi Dănuţ Iacob, preşedintele şi vicepreşedintele Asociaţiei
15 noiembrie), de a-i ruga pe cei care au vorbit (participanţi la Revoltă)
să o facă liber, să se completeze, să ducă firul istoriei lor până la capăt,
împreună. Crud, autentic, necenzurat. Sigur că autocenzura a existat. Cărui
bărbat i-ar veni uşor să spună în public că a fost bătut cu electrozii peste
testicule? Câtor dintre noi, femeile, le-ar da inima ghes să stea la taclale,
urmărite de sute de ochi şi urechi, pe tema avorturilor spontane sau
hemoragiilor provocate de SPAIMĂ? Spaima de a vedea lumina, mergând pe străzi
întunecate şi nu cu troleibuzul, la lumina becurilor, cum mărturisea Corina
Chiriac. Spaima de a fi recunoscuţi, spaima de a fi urmăriţi în propria casă,
cu uşile ferecate şi jaluzelele trase.
Pentru că
au avut curajul disperării. Al disperării că nu se mai poate trăi în întuneric
(şi copiii noştri trebuie să afle că la 7 seara se oprea curentul electric!),
în frig, fără apă caldă, fără mâncare (şi copiii noştri trebuie să afle că
pâinea, zahărul, uleiul, untul ş.a. erau cartelate, că mulţi copii nu ştiau cum
arată portocalele, bananele… Una dintre femei mi-a spus că băieţelul ei de 7
ani nu mâncase niciodată caşcaval!), cu salariile diminuate după cheful
directorului comunist care avea de îndeplinit priorităţile ideologice ale
regimului.
Manifestaţia
a luat pe parcurs un caracter anticomunist, de vreme ce unii dintre muncitori
s-au apucat să distrugă simbolurile regimului. „Am început să distrugem
simboluri care nouă ne-au fost băgate-n creier…”, spune Marius Niculaescu. Aşa
că au ars toate lozincile şi tablourile cu Marea Călăuză Gângavă care a prostit
un „popor” de intelectuali-rezistenţi-prin-cultură şi le-a râs în nas.
Spune
Marius Niculaescu: „…am făcut foc de tabără… m-am simţit pentru prima dată
liber, cu adevărat liber.” O spune un muncitor care n-a mai suportat umilinţa.
„…din
punctul meu de vedere, eu zic că bătăile noastre le purtăm cu noi, sau le
purtăm în noi… atâta timp cât nu se face dreptate” spune Gh. Gherco.
„…şi mi-a
spus: «ori pleci cu el (în deportare, la Călimăneşti, pe un şantier), ori
divorţezi». Cum să plec domne? De-abia m-am măritat, de două săptămâni, şi îl
iubesc!” Corina Iacob a ales prima variantă, care implica mizerie, umilinţă,
desfacerea contractului de muncă şi alte lucruri, pe care eu încă nu am dreptul
moral să le spun, nefiind publice.
Dacă ne-am
interoga mai mult asupra acestor probleme, poate că am reuşi, chiar şi parţial,
să răspundem la întrebările: Cum se face că această mână de oameni nu are
statutul pe care îl merită? De ce nu sunt priviţi şi trataţi cu respect
de instituţiile statului (cred că majoritatea românilor nu ştiu nimic despre
ei)? De ce nu beneficiază de medicamente gratuite, foarte mulţi dintre
ei îmbolnăvindu-se ca urmare a traumelor suferite în anchete?
Şi cum se
face că suntem martorii tăcuţi ai convieţuirii cu foştii anchetatori ai acestor
oameni (şi ai altora!)? Cum de ne mai răbdăm ştiind că Ristea Priboi a dat în
judecată pentru calomnie (ce ironie odioasă!) un om precum Werner Sommerauer,
care a avut atâta de suferit din cauza Securităţii? Un om care acum este foarte
bolnav şi este controlat de medici numai datorită tertipurilor la care recurg
prietenii lui din Asociaţie. Pentru că s-a săturat de hărţuire şi de
umiliri.
Sunt multe
lucruri pe care trebuie să le aflăm şi, pe urma acestora, multe întrebări de
pus. Cred că nu este deloc întâmplător că braşovenii nu şi-au mai putut stăvili
revolta într-o mândră zi de glorioase alegeri pentru Partidul unic şi iubit.
Rotunjimea acestei reuniuni a
fost spartă de nefericita, egocentrista intervenţie a domnului Adrian
Niculescu, care şi-a anunţat intenţia de a vorbi despre felul în care a fost
receptat şi trăit momentul 15 noiembrie 1987 în Lumea liberă. Dar nu a reuşit
decât să se pună pe sine şi pe prietenii săi în mijlocul unei poveşti despre
cam orice, ratând subiectul. Efectul de plictis, penibil şi revoltă a fost
maxim. Căci, spunea Adrian Niculescu, astăzi, în 2005, noţiunile de exil şi
emigraţie românească au devenit caduce. Doar pentru că, după propriile exemple,
Adrian Niculescu, prietenul său Emil Hurezeanu şi fostul prieten (dacă ne este
permis!) Dinu Zamfirescu s-au întors în România, iar Sanda Stolojan a murit. A
doua idee de forţă a fost că până în 15 noiembrie 1987 în România nu s-a mai
întâmplat nimic notabil. Cu această dată, am ieşit şi noi, românii din ruşinea
Europei, plasându-ne cu fruntea sus pe harta demnităţii bătrânului continent.
Dumnealui se face că nu ştie că la Paris, mai vieţuiesc încă, Ana-Filip-Paul
Goma, toţi trei cu statut de refugiaţi politici, încă din noiembrie 1977. Că
tot acolo vieţuieşte, cu greu, Remus Radina, care până nu de mult a refuzat să
fie decorat de statul român. Şi exemplele pot continua. Dacă nu vorbim despre
lucrurile care nu ne convin, nu înseamnă că ele au încetat să existe.
Apoi, este confortabil să
faci referiri la ceea ce s-a întâmplat în România în absenţa şi nu în prezenţa
ta. Ca să nu fii nevoit să recunoşti că nu te-ai implicat. Sigur că în România,
prin prisma comparaţiilor cu ţările-prietene-vecine, pare să nu se fi întâmplat
mare lucru. Dar, din 1945 până în 1989 avem câteva repere majore, pentru o ţară
atât de „mică”, în materie de rezistenţă-dizidenţă-opoziţie anticomunistă. Cum
ar fi: 1977 – Mişcarea Goma pentru drepturile omului, Greva minerilor
din Valea Jiului; 1979 – primul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România
(SLOMR) etc. Sunt majore tocmai pentru că au fost puţine. Nu putem vorbi mereu
despre noi înşine doar raportându-ne la alţii, aşa cum o facem în
postdecembrism. Trebuie să mai şi aprofundăm ceea ce ni s-a întâmplat în
lungile decenii de comunism: adevăr, suferinţă, memorie, conştiinţă,
responsabilitate.
Până una-alta, oamenii aceştia simpli, normali, nu vor
nici să cerşească, nici să primească de pomană, vor respectul şi recunoaşterea
comunităţii pentru că au avut curajul să spele mizeria de pe obrazul românilor
în cruntul an 1987 (după ce înainte o făcuseră, pe rând: deţinuţii politici
care au populat închisorile şi lagărele comuniste, ţăranii care au luat calea
munţilor, Paul Goma, minerii din Valea Jiului, cei din SLOMR…), dar şi ruşinea
de a fi purtat sub poalele Tâmpei numele ucigaşului de oameni, popoare şi
culturi, al zdrobitorului de conştiinţe – Stalin[2]. Braşovul anului 1987 s-a
scuturat pentru o clipă de frică, strigând cât să zguduie o întreagă Românie ce
zăcea în nesimţire:
„Noi nu
mai vrem să mâncăm lături!”
Cei care
s-au ridicat atunci au redevenit oameni, Oraşul Stalin a redevenit Braşovul
nostru istoric, iar România ţara în care demnitatea s-a retrezit, pentru o
clipă, din nou la viaţă.
Bucureşti,
14-15 noiembrie 2005
[1] Au trecut 22 de ani de
la schimbarea regimului şi o parte semnificativă a corpului social este încă
violent nostalgică: în decembrie 2011 (!) am asistat la o scenă grotescă în
trenul personal Bucureşti-Craiova; nişte femei şi bărbaţi – care au coborât, pe
rând, până la Roşiori de Vede, s-au lansat într-o sporovăială, devenită pe
măsură ce se mai adăuga câte o voce, o mizerie (umană) deşănţată, trecând prin deja
clasica replică: „pe vremea lui Ceauşescu toţi tinerii aveau loc de muncă şi
casă asigurată” şi culminând cu „era mai bine când aveam pâinea, uleiul şi
zahărul pe cartelă, măcar aşa ştiam că le primeam o dată pe lună, da’ acu’ nu
ne mai ajung banii să luăm...” – din ce li s-o fi trăgând lipsa logicii
elementare şi a bunului simţ? Am trăit aproximativ o oră de coşmar pe viu, îmi
dădeam seama nu doar că nu mai e nimic de făcut pentru şi cu aceşti oameni
spălaţi pe creier, mă îngrijorează mai mult că „gândirea” lor difuzează. Pe
fondul unei şcolarizări şi educaţii generale precare. Până când nu vom pricepe
că este inadmisibil să mai încurajăm mentalitatea seculară potrivit căreia
talpa ţării e înţeleaptă, vom fi martori tot mai puţini şi mai iresponsabili la
aceste spectacole pe viu în care talpa ni se aşază pe faţă şi ne sufocă. Nu!,
talpa nu pricepe singură că face parte dintr-un pantof, în care contează şi
celelalte componente, aşa cum important este şi întregul. Răspunsul se găseşte
în dublugândirismul, dublureacţia şi dublamăsură ce-i caracteriziează pe
intelectualii români. (notă din 17 dec. 2011)
[2] Îmi dau seama,
după atâta amar de vreme de citit şi scris dedicat memoriei comunismului că
există pericolul să nu fim înţeleşi, tocmai pentru că folosim detalii fără să
le contextualizăm; nu orice tip de cititor ştie, de exemplu, că oraşul Braşov
s-a numit timp de zece ani (1950-1960) – Stalin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu