marți, 13 noiembrie 2012

1987, Braşov: „Noi nu mai vrem să mâncăm lături!”



(text apărut în 2005 în revista "TIMPUL", Iaşi)

 

„Totul despre 15 noiembrie 1987”




         Aşa s-a intitulat manifestarea prilejuită de împlinirea a 18 ani de la revolta muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, care a avut loc în zilele de 12 şi 13 noiembrie la Braşov, în Sala „Reduta”.

Povestea braşovenilor

         Încă din seara zilei de 14 noiembrie 1987, muncitorii din secţia 440–Matriţerie, de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov, abia sosiţi pentru a intra în schimbul trei, au refuzat să se apuce de lucru. Era un gest de neconceput pentru acel an, pentru ultimele decenii ale secolului trecut, într-un regim ideologic în care spaima de Securitate era o realitate şi nu o expresie literară. Fluturaşii salariali, împărţiţi de maistru la intrarea în tură, din care reieşea o diminuare a salariului cu 30%, a fost motivul care a declanşat ieşirea din rând, refuzul de a mai lucra depăşind planul, în condiţii de salarizare din ce în ce mai precare,  întru gloria şi bunăstarea celor mai bravi şi luminaţi conducători, a tovarăşilor maiştri, ingineri, directori. Dacă acceptăm că cei circa 90 de muncitori din secţia 440 au recurs la un gest la care cu câteva ore înainte nici n-ar fi îndrăznit să se gândească, putem admite că starea de revoltă, de nonconformism ideologic s-a instalat în seara zilei de 14 noiembrie şi a evoluat spre o adevărată răzmeriţă cu caracter social în dimineaţa şi în cursul zilei de 15 noiembrie 1987. Celelalte secţii şi-au continuat nestingherite lucrul până dimineaţa, când s-au întâlnit cu schimbul unu. La ieşirea în curtea uzinei s-a format o masă de muncitori. Lor li s-au alăturat nu doar ieşiţii din schimbul trei, dar şi mulţi dintre cei care se pregăteau să le ia locul.


         Tabloul gamelelor cu varză şi fasole aruncate din genţile de serviciu de către muncitori, în semn că se săturaseră, este unul din momentele adesea evocate. De ce atâta varză? Pentru că era toamnă, şi acest aliment se găsea mai mult decât altele. Iată, Ceauşescu şi ai lui reuşiseră să-i uniformizeze pe români până la nivelul cratiţei. Oare ce ar fi urmat? Un imens cazan naţional comun? Şi o coadă de câteva mii de kilometri, unduită pe după crestele mioritico-carpatine? O coadă de 20 de milioane de surdo-muţi cu gamela-n mână şi cu ochii lacrimând de fericire că nu ne atacă sovieticii, că nu ne vindem ţărişoara, atâta vreme cât Tătucul va fi acolo sus, pe cele mai înalte culmi ale comunismului biruitor, ca să ne apere de duşmanul de clasă vigilent şi să ne împartă cu mâna lui dreaptă dreptatea polonicului de lături în comun[1]?


         Pe măsură ce muncitorii din coloană strigau „Veniţi cu noi!”, „Coborâţi de la balcoane ca să nu muriţi de foame!”, oamenii au prins curaj, cei care li s-au alăturat au îngroşat coloana la câteva mii de suflete, dându-le curajul să-şi înfrângă teama de a se afla singuri în faţa Bestiei comuniste, până la a striga „Jos Ceauşescu!” Spaima de represiune, de Securitate a fost unul din punctele comune ale vorbitorilor la întâlnirea din 12-13 noiembrie 2005.
         A fost cel mai reuşit simpozion la care am participat vreodată, la care nimeni nu s-a plictisit, la care cei prezenţi au stat cu sufletul la gură ascultându-i pe cei trecuţi prin infernul „Inchiziţiei” comuniste, cum foarte potrivit a numit Ştefana Bianu Poliţia politică a regimului comunist. Căci spaima tuturor infernelor (inclusiv spaima noastră, a celor care trăim nepăsători alături, printre supravieţuitorii lui noiembrie 1987) poate fi învinsă cu un strop de umanitate.
         Unul dintre prietenii Asociaţiei 15 noiembrie a împărtăşit asistenţei un crez. Un crez care pare să fie o sinteză a suferinţei, de care nu suntem decât rareori conştienţi că s-a petrecut la doi paşi de noi:
         Să crezi în lumină şi când n-o vezi,
         Să crezi în dragoste şi când n-o simţi,
         Să crezi în Dumnezeu şi când tace!
        


            Ce poate fi mai cutremurător, mai omenesc decât să afli din gura unor oameni – încă atât de tineri! – lucruri de care ei înşişi se ruşinează? Mulţi dintre ei sunt de vârsta mea, alţii doar puţin mai trecuţi, câţiva chiar mai tineri. De parcă am fi trăit în ţări diferite, în universuri paralele, deşi am fost îndoctrinaţi în aceleaşi şcoli, am stat la aceleaşi cozi, am auzit aceleaşi bancuri securiste, am „rezistat” fiecare cum am putut, fără modele, fără lideri, fără formatori de libertate a conştiinţei pe care să-i urmăm. Eu eram mult-prea-minoră în 1977 ca să-l urmez pe Paul Goma. Asemenea mie, mulţi. Dar părinţii, dar fraţii noştri mai mari? Care nu s-au solidarizat cu nimeni? De ce ei, numiţi mai apoi „braşovenii”, au putut şi noi, ceilalţi, nu? Sigur că au mai fost şi alte câteva gesturi, singulare, de ieşire din apăsarea conformismului ideologic, dar au beneficiat de aceeaşi soartă, transformându-se în destine individuale (a se vedea cazurile Doinei Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol şi alţii).
         Ce poţi să simţi şi să crezi când cineva spune, în public, că s-a îmbolnăvit psihic din cauza bătăii şi umilinţelor îndurate, că a fost băgat cu forţa într-un azil psihiatric şi drogat până a simţit că nu mai este el? Şi ce simte o brută care a umilit mama/femeia în faţa copilului ei de 15 ani, arestat, anchetat şi torturat pentru că s-a alăturat celor care manifestau în ziua de 15 noiembrie? Ştim oare noi, mai ales cei care în 1987 eram măcar majori, putem înţelege din adâncimea tăcerii noastre vinovate, cum se simte un copil de 15 ani când este lovit de anchetator şi nevoit să asiste la scena în care mama lui se umileşte cu bună ştiinţă (sperând din tot sufletul că aşa îşi va salva puiul!) prin a accepta „invitaţia” anchetatorului (care trăieşte astăzi nestingherit, la cele mai înalte cote capitaliste!) de a „linge şi suge bulanul”? Chiar dacă numai de-acum într-o sută de ani, şi cineva tot trebuie să răspundă la aceste întrebări. De aceea, „chiar dacă este prea târziu”, cum îmi spunea una dintre femeile anchetate în 1987, vocile acestei mâini de oameni trebuie să fie ascultate de români.
         Istoricul Stejărel Olaru a avut această simplă, excelentă idee (împărtăşită de admirabilii Florin Postolachi şi Dănuţ Iacob, preşedintele şi vicepreşedintele Asociaţiei 15 noiembrie), de a-i ruga pe cei care au vorbit (participanţi la Revoltă) să o facă liber, să se completeze, să ducă firul istoriei lor până la capăt, împreună. Crud, autentic, necenzurat. Sigur că autocenzura a existat. Cărui bărbat i-ar veni uşor să spună în public că a fost bătut cu electrozii peste testicule? Câtor dintre noi, femeile, le-ar da inima ghes să stea la taclale, urmărite de sute de ochi şi urechi, pe tema avorturilor spontane sau hemoragiilor provocate de SPAIMĂ? Spaima de a vedea lumina, mergând pe străzi întunecate şi nu cu troleibuzul, la lumina becurilor, cum mărturisea Corina Chiriac. Spaima de a fi recunoscuţi, spaima de a fi urmăriţi în propria casă, cu uşile ferecate şi jaluzelele trase.
         Pentru că au avut curajul disperării. Al disperării că nu se mai poate trăi în întuneric (şi copiii noştri trebuie să afle că la 7 seara se oprea curentul electric!), în frig, fără apă caldă, fără mâncare (şi copiii noştri trebuie să afle că pâinea, zahărul, uleiul, untul ş.a. erau cartelate, că mulţi copii nu ştiau cum arată portocalele, bananele… Una dintre femei mi-a spus că băieţelul ei de 7 ani nu mâncase niciodată caşcaval!), cu salariile diminuate după cheful directorului comunist care avea de îndeplinit priorităţile ideologice ale regimului.



         Manifestaţia a luat pe parcurs un caracter anticomunist, de vreme ce unii dintre muncitori s-au apucat să distrugă simbolurile regimului. „Am început să distrugem simboluri care nouă ne-au fost băgate-n creier…”, spune Marius Niculaescu. Aşa că au ars toate lozincile şi tablourile cu Marea Călăuză Gângavă care a prostit un „popor” de intelectuali-rezistenţi-prin-cultură şi le-a râs în nas.
         Spune Marius Niculaescu: „…am făcut foc de tabără… m-am simţit pentru prima dată liber, cu adevărat liber.” O spune un muncitor care n-a mai suportat umilinţa.
         „…din punctul meu de vedere, eu zic că bătăile noastre le purtăm cu noi, sau le purtăm în noi… atâta timp cât nu se face dreptate” spune Gh. Gherco.
         „…şi mi-a spus: «ori pleci cu el (în deportare, la Călimăneşti, pe un şantier), ori divorţezi». Cum să plec domne? De-abia m-am măritat, de două săptămâni, şi îl iubesc!” Corina Iacob a ales prima variantă, care implica mizerie, umilinţă, desfacerea contractului de muncă şi alte lucruri, pe care eu încă nu am dreptul moral să le spun, nefiind publice.
         Dacă ne-am interoga mai mult asupra acestor probleme, poate că am reuşi, chiar şi parţial, să răspundem la întrebările: Cum se face că această mână de oameni nu are statutul pe care îl merită? De ce nu sunt priviţi şi trataţi cu respect de instituţiile statului (cred că majoritatea românilor nu ştiu nimic despre ei)? De ce nu beneficiază de medicamente gratuite, foarte mulţi dintre ei îmbolnăvindu-se ca urmare a traumelor suferite în anchete?
         Şi cum se face că suntem martorii tăcuţi ai convieţuirii cu foştii anchetatori ai acestor oameni (şi ai altora!)? Cum de ne mai răbdăm ştiind că Ristea Priboi a dat în judecată pentru calomnie (ce ironie odioasă!) un om precum Werner Sommerauer, care a avut atâta de suferit din cauza Securităţii? Un om care acum este foarte bolnav şi este controlat de medici numai datorită tertipurilor la care recurg prietenii lui din Asociaţie. Pentru că s-a săturat de hărţuire şi de umiliri.
         Sunt multe lucruri pe care trebuie să le aflăm şi, pe urma acestora, multe întrebări de pus. Cred că nu este deloc întâmplător că braşovenii nu şi-au mai putut stăvili revolta într-o mândră zi de glorioase alegeri pentru Partidul unic şi iubit.


         Rotunjimea acestei reuniuni a fost spartă de nefericita, egocentrista intervenţie a domnului Adrian Niculescu, care şi-a anunţat intenţia de a vorbi despre felul în care a fost receptat şi trăit momentul 15 noiembrie 1987 în Lumea liberă. Dar nu a reuşit decât să se pună pe sine şi pe prietenii săi în mijlocul unei poveşti despre cam orice, ratând subiectul. Efectul de plictis, penibil şi revoltă a fost maxim. Căci, spunea Adrian Niculescu, astăzi, în 2005, noţiunile de exil şi emigraţie românească au devenit caduce. Doar pentru că, după propriile exemple, Adrian Niculescu, prietenul său Emil Hurezeanu şi fostul prieten (dacă ne este permis!) Dinu Zamfirescu s-au întors în România, iar Sanda Stolojan a murit. A doua idee de forţă a fost că până în 15 noiembrie 1987 în România nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Cu această dată, am ieşit şi noi, românii din ruşinea Europei, plasându-ne cu fruntea sus pe harta demnităţii bătrânului continent. Dumnealui se face că nu ştie că la Paris, mai vieţuiesc încă, Ana-Filip-Paul Goma, toţi trei cu statut de refugiaţi politici, încă din noiembrie 1977. Că tot acolo vieţuieşte, cu greu, Remus Radina, care până nu de mult a refuzat să fie decorat de statul român. Şi exemplele pot continua. Dacă nu vorbim despre lucrurile care nu ne convin, nu înseamnă că ele au încetat să existe.
         Apoi, este confortabil să faci referiri la ceea ce s-a întâmplat în România în absenţa şi nu în prezenţa ta. Ca să nu fii nevoit să recunoşti că nu te-ai implicat. Sigur că în România, prin prisma comparaţiilor cu ţările-prietene-vecine, pare să nu se fi întâmplat mare lucru. Dar, din 1945 până în 1989 avem câteva repere majore, pentru o ţară atât de „mică”, în materie de rezistenţă-dizidenţă-opoziţie anticomunistă. Cum ar fi: 1977 – Mişcarea Goma pentru drepturile omului, Greva minerilor din Valea Jiului; 1979 – primul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR) etc. Sunt majore tocmai pentru că au fost puţine. Nu putem vorbi mereu despre noi înşine doar raportându-ne la alţii, aşa cum o facem în postdecembrism. Trebuie să mai şi aprofundăm ceea ce ni s-a întâmplat în lungile decenii de comunism: adevăr, suferinţă, memorie, conştiinţă, responsabilitate.



            Până una-alta, oamenii aceştia simpli, normali, nu vor nici să cerşească, nici să primească de pomană, vor respectul şi recunoaşterea comunităţii pentru că au avut curajul să spele mizeria de pe obrazul românilor în cruntul an 1987 (după ce înainte o făcuseră, pe rând: deţinuţii politici care au populat închisorile şi lagărele comuniste, ţăranii care au luat calea munţilor, Paul Goma, minerii din Valea Jiului, cei din SLOMR…), dar şi ruşinea de a fi purtat sub poalele Tâmpei numele ucigaşului de oameni, popoare şi culturi, al zdrobitorului de conştiinţe – Stalin[2]. Braşovul anului 1987 s-a scuturat pentru o clipă de frică, strigând cât să zguduie o întreagă Românie ce zăcea în nesimţire:
         Noi nu mai vrem să mâncăm lături!”
         Cei care s-au ridicat atunci au redevenit oameni, Oraşul Stalin a redevenit Braşovul nostru istoric, iar România ţara în care demnitatea s-a retrezit, pentru o clipă, din nou la viaţă.

Bucureşti,
14-15 noiembrie 2005



[1] Au trecut 22 de ani de la schimbarea regimului şi o parte semnificativă a corpului social este încă violent nostalgică: în decembrie 2011 (!) am asistat la o scenă grotescă în trenul personal Bucureşti-Craiova; nişte femei şi bărbaţi – care au coborât, pe rând, până la Roşiori de Vede, s-au lansat într-o sporovăială, devenită pe măsură ce se mai adăuga câte o voce, o mizerie (umană) deşănţată, trecând prin deja clasica replică: „pe vremea lui Ceauşescu toţi tinerii aveau loc de muncă şi casă asigurată” şi culminând cu „era mai bine când aveam pâinea, uleiul şi zahărul pe cartelă, măcar aşa ştiam că le primeam o dată pe lună, da’ acu’ nu ne mai ajung banii să luăm...” – din ce li s-o fi trăgând lipsa logicii elementare şi a bunului simţ? Am trăit aproximativ o oră de coşmar pe viu, îmi dădeam seama nu doar că nu mai e nimic de făcut pentru şi cu aceşti oameni spălaţi pe creier, mă îngrijorează mai mult că „gândirea” lor difuzează. Pe fondul unei şcolarizări şi educaţii generale precare. Până când nu vom pricepe că este inadmisibil să mai încurajăm mentalitatea seculară potrivit căreia talpa ţării e înţeleaptă, vom fi martori tot mai puţini şi mai iresponsabili la aceste spectacole pe viu în care talpa ni se aşază pe faţă şi ne sufocă. Nu!, talpa nu pricepe singură că face parte dintr-un pantof, în care contează şi celelalte componente, aşa cum important este şi întregul. Răspunsul se găseşte în dublugândirismul, dublureacţia şi dublamăsură ce-i caracteriziează pe intelectualii români. (notă din 17 dec. 2011)
[2] Îmi dau seama, după atâta amar de vreme de citit şi scris dedicat memoriei comunismului că există pericolul să nu fim înţeleşi, tocmai pentru că folosim detalii fără să le contextualizăm; nu orice tip de cititor ştie, de exemplu, că oraşul Braşov s-a numit timp de zece ani (1950-1960) – Stalin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu