vineri, 16 noiembrie 2012

Lustraţia nu mai este posibilă

 
motto:

Sânt însă ceea ce sânt, nici mai bun nici mai rău decât ceilalţi „cetăţeni”, vorba generalului sovietic Vlad(ov); am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu şi ai mei până la a noua spiţă, de la vârsta de (sub) cinci ani, din iunie 1940, iar din ianuarie 1949 am gustat, cu ce mai rămăsese din familia noastră (mama-tata-eu), mereu şi mereu din binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului: Securitatea.
Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză spun ce am mai spus:
Securitatea este Răul absolut.
Iar pe un asemenea rău nu-l combaţi cu ceaiuri de sunătoare, cu „dialoguri ca între intelectuali”. Şi în nici un caz cu prişniţe dilemice.
Răul absolut se distruge. Răul absolut se zmulge până la ultima rădăcină şi se arde, iar cenuşa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist.
(Paul Goma, Scrisuri. 2, 1990-1998, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2012)


De parcă mai era nevoie de ultima reprezentaţie (din vară) dintre găştile PDL-USL ca să-şi dea seama şi un gânditor (de la a gândi mai mult decât alţii, de-asta eşti un mare scriitor) că:

"Totul s-a dat pe faţă, toată lumea ştie acum că politica noastră e doar o mascaradă cu păpuşi de cârpă. De ce nu se mai agită atotputernicul Parlament, de ce nu se mai erijază în stăpânul absolut la României? De ce tace şi preşedintele, în vizuina lui din Cotroceni?" Mircea Cărtărescu nu se mulţumeşte să fie "cel mai mare scriitor român în viaţă", vrea să fie şi un important creator de opinie, un respectat publicist... Întristător...
(v. http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-liniste-1011297.html)

Textele publicistice ale lui Mircea Cărtărescu sunt pentru mine de la o vreme cele mai bune pretexte pentru a-mi pune sare pe răni... Un atare tip de inadecvare (în scris) la realitate mai rar am întâlnit la un scriitor bine definit şi cotat.
Politica românească e o mascaradă numai pentru că există USL, altfel, de-ar fi numai PDL - partid unic, ar curge lapte şi miere...!!??
Din nefericire pentru noi, de 23 de ani curge numai căcat cu aromă de democraţie, de politică europeană. (Nu, nu spun rahat, pentru că nu e corect. Şi nu folosesc nici eufemisme. Vreau să exprim crunt realitatea cruntă.) De 23 de ani avem parte numai de "o mascaradă cu păpuşi de cârpă".
Ştim toţi de ce: în decembrie 1989 puterea a fost preluată din mers de... comunişti, care au schimbat doar plăcuţele de la intrare. Ai intrat comunist în partid, să zicem, ai ieşit... democrat. Noul partid - încă neomologat, viitorul FSN, cu PNL, PNŢCD gâlgâind de securişti, ţinute sub aripile "protectoare"... - a trecut pragul în 1990 având spatele asigurat de camarila securistă. Asta însemnând nu doar structuri de bază ale Securităţii, ci şi toată fauna ce se hrănea şi încă se hrăneşte din această mizerie morală şi criminală numită comunism-securism.
Intelectualitatea frustrată de prea mult stat pe bară (a se citi: la scuteală de probleme) s-a simţit datoare să-şi dea obolul Patriei (că de-aia-i intelectualitate, nu!?) lansându-se în jungla publică, anume pentru a construi societatea civilă (la care nu a pus osul înainte de 1989, aşa cum s-a întâmplat în "ţările prietene"), dar şi o lume politică "autentică". Neimplicându-se neapărat din altruism şi convingeri, în scurtă vreme intelectualitatea noastră activă public avea să fie pilotată după regulile de bază ale metodologiei securiste. Încă nu vrea să se trezească din visul ăsta, de ruşine sau din veşnicul interes. Puţini au fost cei care au realizat maşinaţiunea în primele luni de "democraţie", motiv pentru care au ajuns în scurtă vreme nişte marginali. Membrii oneşti ai PNŢCD şi PNL s-au pierdut în masa partidelor ori au pierit de tot ca oameni politici. PNŢ nu mai există ca partid, PNL este ceva incert. La putere (fie că la guvernare sau în opoziţie, paradoxal, nu?) în România se află de 23 de ani, prin rotaţie, facţiunile peceristo-securiste reunite în PSD şi PDL (cu toate variaţiunile de titulatură pe care le-au probat). Cu traseismul de rigoare. PNŢ şi PNL sunt mai mult nişte mame-purtătoare, nişte puierniţe, nişte anticamere pentru traseişti, în cel mai fericit caz, "tovarăşi de drum" pe binecunoscutul model practicat în România după 1945.
Există indivizi care te aruncă-n derizoriu, în aşa fel încât să nu ai nicio şansă de a fi ascultat de prea multă lume. Ei încearcă să te compromită direct ori aplicând tactici subliminale, numa' să nu mai deschizi gura. Să te dai pe linie. Ori eşti din tabăra USL/ PDL ori eşti sărit de pe fix. Fără excepţie, eşti întrebat(ă): dacă eşti tu mai deştept (deşteaptă) de ce nu propui soluţii?
Pentru că rolul unui intelectual nu este să-i propună politicianului soluţii de a scoate ţara din nesfârşitul şir de crize. Aceia sunt specialişti în diverse, pregătiţi ca atare, sunt tehnocraţi, consilieri etc. Ci de a avea grijă ca starea mentală a naţiei să nu se deterioreze până sub limita de avarie, să nu decadă astfel încât să-şi piardă interesul şi puterea de decizie. Rolul intelectualului este, pe scurt, de a educa. 
Nu avem alternativă electorală viabilă, dar pe ceva tot trebuie să punem ştampila, de dragul principiului electoral, pentru a salva aparenţele democraţiei. La noi democraţia se dovedeşte o interminabilă tranziţie, în care structurile comunisto-securiste îşi împart şi exploatează ţara de 23 de ani, în care Justiţia este o fată slută, oarbă de un ochi, chioară de celălalt, coruptă pe dedesubt, Învăţământul şi Sănătatea sunt nişte organisme putrefacte, Economia este un Vest Sălbatic fără noimă, Legislaţia este un hăţiş în care se "descurcă" o armată coruptă de administratori, avocaţi, judecători, procurori, notari etc. etc.
Este evident pentru orice intelectual onest şi pentru oameni obişnuiţi, din ce în ce mai mulţi:  nu avem a ne lupta şi distruge sănătatea şi cât ne-a mai rămas fiecăruia de trăit din viaţă cu Iliescu-Băsescu-Antonescu-Ponta, ci cu structurile pe care le reprezintă.
Rolul unui intelectual nu este să se pupe ori să se afişeze cu Puterea, să scrie texte lacrimogene despre "preşedintele nostru" (oricine ar fi acela), rolul intelectualului este, mai ales în grelele vremuri politice, unul de kamikaze. Rolul funcţionarului cultural este cu totul altul. Tot de sacrificiu. Dar un atare gen de sacrificiu, în oricare dintre cazuri, trebuie să fie unul asumat, de către oameni oneşti. 
Sigur că vom gravita mereu - ca ţară mică - între sferele de interese ale statelor puternice. Dar asta am făcut de când ne ştim. Or, de 23 de ani nu facem decât să ne înşelăm noi între noi. Şi asta este cea mai criminală formă de trădare.
O revoluţie reală în 1989 ar fi tranşat tragica realitate românească printr-o soluţie fără echivoc: LUSTRAŢIA. Nu s-a întâmplat, nu se va mai întâmpla. Pentru că structurile comunisto-securiste au preluat controlul, în absenţa unui nucleu de societate civilă care să fi putut fi pe scena politică un arbitru real într-un timp real. Aceasta este una dintre palmele grele pe care ni le-am dat singuri: Intelectualitatea noastră s-a dovedit a fi fost în decembrie 1989-ianuarie 1990 doar un grup de indivizi plini de orgolii, ieşind din comunism schimonosiţi de cedări, frică şi frustrări, orbiţi de vanitatea propriei valori.  Având o conştiinţă de sine deformată. Intelectualii noştri vocali în loc să se lupte MĂCAR după 1989 cu structurile comuniste, măcar în libertate să se fi sacrificat în numele unor principii, au sărit care la funcţii, care la sinecuri, care la statutul de disident-opozant-rezistent. De 23 de ani se hrănesc boiereşte de pe urma unui trecut cu care, în realitate, nu au a se bucura. Vrând-nevrând, ei s-au erijat în modele pentru români, pentru tineri. Mai mult, ei au fost şi sunt la posturile de comandă în facultăţi, institute etc. Ei stabilesc canoanele. Ei şi "băieţii" născuţi pentru a fi câştigători, în familii "bune" sau în ograda specială a activismului comunisto-securist.
Cine să fi vrut să aplicăm LUSTRAŢIA? Dacă în politică şi în cultură lucrurile arătau şi arată astfel?
Există atâţia oameni de bun simţ, bine pregătiţi, oneşti în ţara asta, e păcat de ei şi de noi toţi, de viitorul copiilor noştri. Mai supravieţuiesc în România, încă, destui oameni care au îndurat Răul, Răul Absolut - aşa cum l-a definit Paul Goma -, dar şi familiile lor, de care instituţiile statului îşi bat joc de 23 de ani. Unii dintre aceştia, conştienţi de realitatea nenorocită în care trăim, mulţi aflându-se în afara ţării, încă de pe vremea când s-au exilat politic, încearcă să facă Binele, după capacitatea şi resursele pe care le au. Sunt implicaţi în proiecte sociale şi culturale, în care îşi cheltuiesc banii strânşi o viaţă întreagă. Pentru România. Şi asta în ciuda sistemului corupt. Pentru oameni. Deci, indivizii sunt aceia care trebuie să-şi deschidă ochii larg pentru a vedea şi să gândească singuri pentru a înţelege.
"Soluţia" pe termen imediat - după 23 de ani!!! -, scurt şi de îndelungată perspectivă este de a conştientiza că dacă am ratat revoluţia politică şi socială, în câmp cultural larg oricând ne putem remedia, ne putem deschide mintea. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu