lista lui Vakulovski... ep. 2

revista "CONFESIUNI", nr. 7, mai 2013

Trecerea Prutului. O viziune pentru normalitate

– partea a doua –

Mihail Vakulovski, 10 basarabeni pentru cultura română (Interviuri cu tinerii dintre milenii), Casa de Pariuri Literare, 2011.

Ceilalţi cinci tineri basarabeni pentru cultura română „adunaţi” sub acelaşi drapel de Mihail Vakulovski sunt Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţâcu, Nicoleta Esinencu şi trupa Zdob şi Zdub.

Mitoş Micleuşanu este un artist plastic care s-a apucat de literatură împins de „atracţia faţă de experimental”. Motivaţia lui a fost, se pare, una obişnuită printre tinerii basarabeni scăpaţi la studii mai cu seamă în România sau pur şi simplu călătorind în afară. Născut în Ucraina, cu „o copilărie suficient de bolnăvicioasă şi frumoasă în acelaşi timp, aşa încât m-am ales cu o colecţie de angoase colorate şi o atracţie-respingere irezistibilă faţă de medicină, patologie, cimitire”, Micleuşanu este un inadaptat căruia îi place România. Este bine cotat literar, fiind cunoscut alături de Florin Braghiş şi ca unul dintre fondatorii şi realizatorii „Planetei Moldova”, „cel mai original proiect dintre milenii”. Literatura română de azi are din punctul lui de vedere mai multe feţe, una mlăştinoasă, alta strălucitoare, alta plată, alta cenuşie ş.a.m.d. Scriitorii şi artiştii, în general, îi par „uneori excesiv de orgolioşi, unii mai introvertiţi, alţii mai excentrici, dar în esenţă preocupaţi parcă de autoritatea lor, poziţia ierarhică, nu ştiu... Mai cu seamă intelectualii mai vârstnici (nu toţi, evident) se tratează între ei foarte ciudat, ai impresia uneori că e o competiţie cinică în jur, un sport al înţelepciunilor, al aroganţelor bine mascate, cu alte cuvinte – o tristeţe de nedescris. Asta mi se pare a fi un fel de constipaţie intelectuală cronică, ierarhică. Tineretul (tinerii scriitori) este mai relaxat, dar întristat, înfometat, puţin susţinut. Puţinii care depun un efort substanţial, după părerea mea, pentru a sprijini şi promova literatura nouă, sunt şi ei atacaţi şi bombardaţi (...) Bombardamentul ăsta vine din partea celor mai «corecţi» şi, bineînţeles, foarte, foarte intelectuali, foarte înţelepţi şi interesaţi de soarta literaturii tinere. Sper că m-ai înţeles, unii dintre ei nu dorm nopţile de grija literaturii tinere, dau cu merţanele prin canale de emoţie şi nelinişte în legătură cu avangarda mileniului 8.”

Un alt artist plastic, Roman Tolici a sosit în România în 1990 pentru a-şi continua studiile. De prin 1999 a început să scrie poezie şi proză, „ca pe o completare în demersul general al exprimării mele artistice”. Şi pentru el, lumea literară şi artistică este „o junglă”, ceea ce nu îl împiedică să-şi delimiteze precis identitatea. A ajuns în România în momente istorice de efervescenţă (dar şi de mari confuzii şi îndoieli), „pe fundalul podurilor de flori şi nu am a le reproşa nimic «fraţilor». M-au acceptat în măsura în care eu însumi mi-am dorit să mă integrez în societatea românească. Venirea aici s-a produs ca urmare a mişcărilor de renaştere naţională din Moldova perestroikistă. România a reprezentat o necesitate regăsită în flacăra adolescenţei. O mişcare naturală spre identitatea reală şi profundă de român şi nu de moldovean sovietic.”

Octavian Ţâcu este, poate, cea mai insolită figură din cartea lui Vakulovski. Conferenţiar universitar, doctor în Istorie, absolvent al Universităţii „Al. I. Cuza”, „maestru internaţional la box”, ministru al Tineretului şi Sportului din partea liberalilor în guvernul Republicii Moldova. Dacă în relaţia arte plastice-literatură-muzică-teatru-film complementaritatea este evidentă, permiţând lesne legături şi interpretări interdisciplinare, în cazul relaţiei istorie-box intervin deja alte chei de percepere. Nevoia de complementaritate este cel mai adesea motivată de nevoia de a compensa. Poate că în cazul lui Octavian Ţâcu, boxul şi istoria se armonizează pentru a compensa frustrări ale copilăriei: „Eram un «pitic» (la propriu) care dorea să ajungă să-i bată pe toţi din lume. Sufeream de un complex de inferioritate în acest sens, de care încercam să scap prin a fi cel mai bun la carte.” Astăzi, trebuie să-şi ţină sub control cele două „identităţi, care nu au între ele nici o tangenţă, cu excepţia faptului că le fac eu”. Octavian Ţâcu este (deocamdată) singurul istoric din lista lui Vakulovski, de aceea îl vom cita mai amplu. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică este un studiu ce merită atenţie. Subiectul a fost „politizat şi influenţat ideologic” în secolul trecut, aşa cum observă Ţâcu, motiv pentru care a decis să nu se lase influenţat de  istoriografia sovietică „total inoperantă”, ca şi de „multe aspecte ale problemei Basarabiei pe care le mitizase istoriografia română”. Drept urmare, autorul a studiat şi confruntat Arhivele Ministerului de Externe din România şi pe ale Ministerului de Externe din Federaţia Rusă. „Sunt tentat să cred că ineditul lucrării constă în faptul că am stabilit o interdependenţă între aspectul internaţional al acestei probleme şi procesul de integrare a Basarabiei în România Mare. Dacă pentru celelalte provincii alipite în 1918 integrarea a fost o problemă internă românească, atunci în cazul Basarabiei acest proces a avut conotaţie internaţională determinată de pretenţiile URSS asupra acestui teritoriu. Nerecunoaşterea Basarabiei ca teritoriu românesc de către Moscova a cauzat o politică incoerentă a administraţiei româneşti în provincie şi a afectat deseori bunele intenţii ale statului român în integrarea acestui teritoriu. Proximitatea sovietică a determinat un regim de «mână forte» în Basarabia, care este şi acum invocat de basarabeni ca o măsură de discriminare a populaţiei locale de către autorităţile centrale. În absenţa unei politici adecvate de explicare a acelei situaţii critice, basarabenii au văzut capul tuturor relelor în «regăţeni», ceea ce a determinat (poate chiar determină încă) o reticenţă de lungă durată a basarabenilor faţă de românii din ţară”. Realizările profesionale ale lui Octavian Ţâcu demonstrează că şcolarizarea românilor basarabeni în România are urmări fericite. El face parte din ceea ce singur numeşte „generaţie dezinvoltă, crescută în realităţile tranziţiei, care i-a determinat o atitudine mai tranşantă în scrierea istorică”. Este generaţia pe care Mihail Vakulovski a surprins-o în volumul de faţă. Totodată, biografia sa concurează cu un scenariu hollywoodian.

Nicoleta Esinencu este un nume sonor în lumea literară şi nu numai, în primul rând (cel puţin aşa am auzit eu pentru prima oară de ea!), pentru scenariul de teatru Fuck you, Eu.ro.Pa!, a cărui scriere i-a fost suscitată de întâmplări neplăcute trăite în Germania. Piesa a fost jucată între timp în România (prima oară la Braşov), Rusia, Germania, Franţa, Austria, Japonia. Atipica scriitoare nu a fost marcată de scandalul stârnit (de alţii) în Parlamentul României şi chiar le transmite politicienilor: „admitem că în România nu poţi spune Fuck you, Europa, dar de ce să nu poţi spune A fost prima oară când am simţit orgasmul, tată. Sau poate în procesul de integrare europeană e strict interzis de a avea orgasm pe teritoriul României?” Celor de la Chişinău le atrage atenţia că „O ţară care se vrea mâine în UE trebuie să ştie minimum despre dreptul la exprimare liberă şi câte ceva despre discriminări.” Nicoleta este „copilul teribil” al poetului Nicolae Esinencu. Câtă vreme tatăl nu este deloc deranjat de personalitatea distinctă a fiicei, Europa n-are decât să fie scandalizată, şi să rămână aşa, ori să se maturizeze, în sfârşit.

Ultima pe listă, dar nu cea din urmă, este Zdob şi Zdub, una dintre cele „mai originale, populare şi mai profi trupe muzicale de limbă română”, după cum o prezintă autorul cărţii. Pentru membrii trupei, rockul nu este totuna cu zgomotul, ei au o definiţie aparte: „trebuie să fie ceva despre viaţă, un adevăr… adevărul despre viaţă. Sunetul nu e cel mai important. Nu trebuie să înţelegem rock-ul literalmente. Nu vom reveni la ce a fost cândva. În general, noi nu ne încadrăm într-un oarecare stil, noi căutăm un nou stil”. Cine n-a auzit (de) Bunica bate toba!? Se pare că bate tare...

Ultima parte a cărţii conţine un set de Tiukestionar(e), chiar Mihail Vakulovski fiind unul dintre cei supuşi anchetei... Voi lăsa în finalul lecturii mele să se audă vocea realizatorului acestor interviuri deosebit de importante pentru a înţelege nu doar frământările unor tineri români basarabeni de peste Prut, presaţi de istorie să-şi caute şi să-şi croiască identitatea (identităţile) „între milenii”, ci şi pentru noi, românii de dincoace de râu, cel mai adesea întorcându-ne privirea de la oglindă. („Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?”) „Când eram mic visam să fiu cosmonaut. Cred că m-ar fi făcut fericit. Dacă ar exista profesia de scriitor asta mi-ar plăcea să profesez, dacă ar exista profesia de turist – ar fi o profesie ideală pentru mine, cel puţin acum. Profesia de jurnalist cultural mă face fericit, fac Tiuk! de plăcere, k-aşa am eu chef, dacă pentru asta mi-aş da şi un salariu baban cred că m-aş simţi liber şi n-ar trebui să mai muncesc pentru alţii aproape ca-n sclavagism.”  („Ce sentimente/stări te enervează?”)  „Linguşeala, minciuna, nesimţirea, prostia, ticăloşia, impertinenţa, neputinţa; mă enervează profanii care se cred atotştiutori, şefii care te ceartă c-a rămas pe copertă «să fi» cu doi de «i», dar trebuia să fie «decât cu unu», şefii care habar n-au cum se face un interviu sau cum se scrie un editorial, dar îţi dau sfaturi şi te îndrumă cum să faci tu editorialul sau interviul… Mă aprind când cei mai puternici îşi bat joc de cei mai slabi ca ei...”.

Tinerii basarabeni dintre milenii propuşi de Vakulovski fac parte deja din cultura română. Ei vorbesc cel mai adesea despre identitate. Poate că încercarea de a se defini şi reconstrui ne priveşte până la urmă pe toţi.