"condamnare" fără urmări

un text despre care cred că a rămas actual, apărut în "Observator cultural", nr. 517, martie 2010

Crima perfectă a comunismului: 

„omor cu NUP”, prin politologizare

Jilava - "Neagra", febr. 2013, foto Flori Bălănescu

Certamente, România este o ţară în care câinii latră şi urşii trec, îşi văd de planurile lor. Aş adnota zicerea: latră pentru că sunt legaţi. Românul generic este deştept peste media europeană, descurcăreţ, primitor, altruist, credincios etc. Românul-recent (pentru a-l parafraza pe Dl H.R. Patapievici) este şi corect politic.

Cu câteva zile în urmă, am dat peste o discuţie aprinsă, la un post de televiziune. Erau invitaţi Dl Dinu Zamfirescu – proaspătul debarcat de la şefia tocmai dispărutului INMER (topit, comasat, unit cu forţa, cam pe formula PCR+PSD din 1948, cu fostul IICCR) şi Dl Mihail Neamţu – un susţinător vehement al aripii tismăneano-băsesciene a originalei noastre democraţii. CV-ul Dlui Neamţu este impresionant, şi ne aşteptăm să ne fie închisă gura cu el, de vreun mentor al domniei sale. Spun asta pentru că însuşi Dl Neamţu i-a „închis” indirect gura lui Marius Oprea cu CV-ul lui Vladimir Tismăneanu. Ideea era că V. Tismăneanu are cărţi adevărate, iar atunci când rosteşti „comunism românesc” oriunde pe planeta Pământ toată lumea se gândeşte la Vladimir Tismăneanu, care este, susţinea admiratorul domniei sale, autoritatea nr. 1 în materie de studiu al comunismului (vorba românului de la 1900, este casaţie!). Dl Neamţu, al cărui CV s-a înnobilat recent cu funcţia de director ştiinţific al instituţiei struţocămileşti IICCMER, produce o mare diversiune. Aici este vorba despre „investigarea crimelor comunismului”, de „probatoriu”, ci nu despre politologie. Marius Oprea nu este mai prejos de Vladimir Tismăneanu, doar pentru că cel din urmă a avut mai multe şanse în viaţă (între ele, nu a fost hărţuit de Securitate şi nici arestat, ba, dimpotrivă) şi este mai umblat prin lume. Au competenţe diferite. Insist: vorbim despre investigarea crimelor comunismului!, de care se ocupă foarte bine Marius Oprea, ca şi mulţi alţi cercetători români. Iar faptul că în România există/ existau INST, Memorialul Sighet, IICCR, INMER n-ar fi trebuit să ne dezbine, ci să ne apropie întru aceeaşi cauză.

Ştirea Mediafax: „Boc i-a demis pe Marius Oprea şi Dinu Zamfirescu, înlocuiţi cu Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu” sună ca o inacceptabilă ironie. Acelaşi Boc care (scuze!) ne-a diminuat salariile două luni la rând, care a slăbit până la rupere nervii românilor, sub acoperirea unei politici guvernamentale de criză ce ne va scoate la liman? Dar nu este o ironie ci o revanşă politică. În sfârşit, „oamenii lui Băsescu” strâng rândurile sub, iată, „acoperirea” condamnării comunismului, pe care s-au gândit să îl şi investigheze în stilul lor (după ce l-au condamnat). Este condamnarea perfectă, care nu lasă urme.

Sub o altă acoperire – aceea a alinierii la lumea civilizată, prin numirea unui preşedinte ştiinţific de „renume mondial” – se încearcă eliminarea componentei de „investigare” a fostului institut. Nu mi-l imaginez pe Dl Tismăneanu cutreierând România pentru a dezgropa morţi. Nu are nici competenţa potrivită şi nici o atare preocupare.

Este la îndemână să observăm şi reglarea conturilor politice cu PNL ale redenumitului partid popular al Dlui Preşedinte, dar şi cu PSD, dacă ne gândim că IICCR a fost înfiinţat sub Călin Popescu-Tăriceanu, iar INMER sub Adrian Năstase. Totodată, Dl Traian Băsescu îşi mai plăteşte din datorii, oferindu-i lui Vladimir Tismăneanu o jucărie strălucitoare, menită să-i crească prestigiul în lume şi să-i permită continuarea studiilor politologice. Oricum am da-o, este o sinistră slujbă de înmormântare. S-ar putea replica şi că numirea Dlui Tismăneanu aduce România în atenţia lumii occidentale. Dar să nu punem carul înaintea boilor şi să nu ne credem cenuşărese: avem mult de lucru aici, în România, chiar trebuie să săpăm, în gropile comune şi în arhive, să-i identificăm pe tot mai puţinii supravieţuitori ai represiunii.

 

Jilava, martori (centru-dreapta, Radu Ciuceanu), cercetători (centru-stânga, Marius Oprea) şi vizitatori, febr. 2013, foto Flori Bălănescu

Oricât de obiectivi şi de corecţi politic am încerca să fim, trebuie să subliniem câteva aspecte de bun simţ: 1. În România au fost oameni care au suferit (unii neînchipuit de mult) şi au fost unii care au produs suferinţă. Condamnarea de ochii lumii a comunismului, rostită sub luminile reflectoarelor, nu ne rezolvă datoriile de conştiinţă; 2. Dacă şi Raportul Tismăneanu a căzut de acord că regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal, trebuie lăsaţi oamenii de meserie să îşi facă treaba, pentru că o crimă dovedită împotriva unei părţi imense a poporului (dar şi crima morală) nu poate fi soluţionată prin „neurmărire penală”, pe motiv că fapta s-ar fi prescris; 3. Istoricii din România sunt primii chemaţi pentru recuperarea memoriei comunismului românesc.

Marius Oprea a făcut cel puţin o greşeală atunci când a acceptat să intre în hora politică a Comisiei Tismăneanu. Revolta sa este cam târzie, însă în cele din urmă, unii dintre noi înţeleg marile lucrături strategico-diplomatice ale planificării unui scenariu de succes. Comunismul „trebuia” condamnat „oficial”, cădelniţat în presă o vreme, până creştea capitalul de imagine al puterii, apoi lăsat să zacă în gropile sale necunoscute şi comune... Dar Marius Oprea s-a apucat să dezgroape cadavrele comunismului, iar de aceste asasinate trebuie să răspundă cineva, fie şi după 50-60 de ani. De data asta morţii nu mai sunt pe hârtie sau în amintirile martorilor, sunt în saci, cu oasele lor, cu craniile lor, cu nasturii, gloanţele, cu tot ce nu a putut înghiţi pământul. Imaginea unei crime este mult mai impresionantă decât consemnarea ei într-un dosar. Găselniţa cu „neurmărirea penală” este tragere de timp şi o aruncare în derizoriu a suferinţei provocate de comunism. Regimul comunist a fost ilegitim şi criminal, trebuie acceptat că a făcut crime împotriva umanităţii. Iar crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.

Dacă demersul condamnării comunismului ar fi fost ceea ce se aştepta, iniţiatorii săi ar fi trebuit să ştie că naziştii au fost urmăriţi după Procesul de la Nürnberg zeci de ani prin toată lumea, prin toate găurile de şarpe, şi încă mai sunt căutaţi. Vendeta antinazistă a fost şi este atât de drastică încât urmaşii rudelor lui Hitler au fost nevoiţi să emigreze, să îşi schimbe identitatea şi să facă un legământ: acela de a nu avea urmaşi, lăsând neamul să se „stingă”. Ce vedem dincoace? Generali şi ofiţeri de Securitate, înalţi tovarăşi de partid îmbuibaţi, criminali care se sting „creştineşte” în paturile lor, de bătrâneţe, cu venituri mai mult decât decente pentru o ţară în care guvernul „popular” diminuează indecent salariile bugetarilor (inclusiv pe ale cercetătorilor comunismului, probabil şi pentru a plăti pensiile imense ale securiştilor). Mai vedem supravieţuitori ai represiunii comuniste care trăiesc în lipsuri, umiliţi şi de instituţiile statului şi de mulţi concetăţeni, (re)educaţi de ce văd şi aud în unele medii, trezindu-se înjurând: ce mai vor şi ăştia, cer întruna din 1990 încoace! noi nu am suferit? au făcut ei ceva, altfel nu îi arestau comuniştii degeaba!

Aceiaşi iniţiatori ar fi trebuit să ştie că există o dezbatere între istorici, despre punerea în oglindă a comunismului cu nazismul. Trăitorii în comunism (ce ironie, la şcoală învăţau cât de odios a fost regimul nazist, după manuale făcute de ideologii comunişti, nu mai puţin odioşi!) n-ar trebui să uite atât de repede cum a fost. Or, exact asta vor „judecătorii” şi „procurorii” comunismului românesc să facem: gata, l-am condamnat, acum să uităm! (Aceeaşi frică de adevăr exprimase Adrian Năstase cândva, îmi amintesc: să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor).

Aruncând o privire asupra listei membrilor Comisiei Tismăneanu este imposibil, ca om de bun simţ, să nu te întrebi ce caută unii dintre cei numiţi acolo. S-a vorbit mult despre acest lucru. Formulez o singură nedumerire. Dacă tot a vrut Dl Tismăneanu un specialist străin în echipă de ce nu l-a cooptat pe, de exemplu, Stéphane Courtois? Istoricul francez al comunismului este competent pe această temă, spre deosebire de unii dintre prietenii lui V. Tismăneanu.

Nu mă miră reacţia lui Marius Oprea: „Eu nu am făcut teorie, eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii prin munţi. Acum nu că-i îngropăm a doua oară, dar turnăm şi beton peste ei. Ceea ce i s-a întâmplat lui Ceauşescu, care nici acum nu se ştie unde este îngropat, iar familiei sale i se refuză accesul la rămăşiţe, li se întâmplă şi morţilor comuniştilor. Dacă nu mai suntem lăsaţi să facem investigaţii pe urmele criminalilor, asta anulează orice efort de condamnare a comunismului. Niciun ofiţer de Securitate nu a plătit pentru asta. Mi-e ruşine că am făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Condamnarea Crimelor Comunismului. Nu a reuşit să schimbe nimic”. Aş spune, cu optimism: e bine să te trezeşti chiar şi mai târziu decât niciodată.

Este deja un loc comun asupra căruia Paul Goma, unul dintre puţinii opozanţi credibili ai comunismului românesc, a atras atenţia, dar n-a fost luat în seamă: cu Securitatea nu dialoghezi, pentru că te înghite. Fiara abia aşteaptă să îi dai un deget, că te înhaţă cu totul. Morţii dezgropaţi prin munţii României ştiau bine acest lucru. Mulţi au murit cu arma în mână, fără să se predea, fără să dialogheze. Unii dintre cei care nu au „colaborat cu ancheta” au fost împuşcaţi hoţeşte în ceafă... de către securişti care aveau copii acasă, familii, erau oameni „normali”. Normal sunt trataţi şi astăzi de către statul de drept, care ar trebui să-şi aplece îngrijorarea asupra victimelor acestor criminali.

În emisiunea de care aminteam, Dl Neamţu a încercat să „desfiinţeze” şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar timpul expirase. Cam prea mult aplomb pentru cineva care vrea să pară obiectiv şi îngrijorat de imaginea ţării (în timp ce se pregăteşte să preia scaunul de director ştiinţific). INST este, slavă Domnului!, institut al Academiei Române (şi nu al lui Ion Iliescu, aşa cum clevetesc unii, doar pentru că a fost înfiinţat în 1993! ar trebui să se desfiinţeze tot ce s-a înfiinţat după 1990, ori măcar să se comaseze, unească, redenumească, şi să înceapă numărătoarea istoriei cu era Băsescu!). Puţinii cercetători de la INST au scris, documentat şi editat câţiva metri liniari de volume de documente, mărturii, studii etc. despre totalitarism. INST are şi o revistă – „Arhivele Totalitarismului” (numai colecţia revistei dacă ar fi fost consultată şi ar fi fost suficiente dovezi pentru condamnarea comunismului, încă din anii 1990). Cărţile INST sunt citate în multe lucrări de referinţă, chiar în lucrările editate de IICCR. Directorul INST – istoricul Radu Ciuceanu (pe care mulţi au încercat să îl transforme în personaj controversat, datorită activităţii sale politice postdecembriste) are în CV-ul său 15 ani de temniţă grea comunistă (1948-1963) şi doi ani de domiciliu forţat, de moarte civilă, doi ani în care nu a avut buletin de identitate, neputând nici să muncească. A făcut parte din biroul executiv al grupării de rezistenţă armată din Oltenia (MNRO – Mişcarea Naţională de Rezistenţă Oltenia), condusă de generalii (fraţi) Iancu şi Dumitru Carlaonţ, a fost anchetat şi de NKVD şi de Securitate, trecând prin tot ce a avut mai cumplit sistemul concentraţionar din România. Avea, în momentul arestării, 22 de ani.

În definitiv, comunismul trebuia condamnat „din oficiu” chiar după decembrie 1989, dacă ar fi existat „voinţă politică”. Istoricii şi-au făcut treaba, de cele mai multe ori în ciuda piedicilor politice. Să ne întrebăm în cor de ce a durat atâta... şi să o cităm pe Herta Müller: „Înlăturarea sa [a lui Marius Oprea] de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc nu o pot considera decât încă o bătălie câştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului”.

În citata emisiune de televiziune Dl Dinu Zamfirescu a făcut, din păcate, o notă negativă, care a culminat cu afirmaţia (la o întrebare a moderatorilor) că ar fi onorat să lucreze alături de Vladimir Tismăneanu, dacă acesta l-ar interpela. După ce a fost demis, „fără motiv”? Ba, chiar a afirmat în aceeaşi emisiune că demiterea sa este politică? 

Monumentul ridicat în memoria victimelor de la Aiud, 14 sept. 2013, foto Flori Bălănescu

Să sperăm că revolta lui Marius Oprea nu va fi subminată de vreun scenariu compensatoriu şi că va face exact ce a anunţat: „va duce atâţia morţi la Preşedinţie, Guvern şi Parchet de nu-şi imaginează nimeni”. „Îi deranjează că eu reuşesc încet-încet să aduc dovezi privind condamnarea comunismului. Duc procurorilor morţi în saci de rafie, iar ei îmi dau NUP-uri. Că zic că s-a prescris. Ştii cum era? Omul era luat de acasă, împuşcat în pădure. Familia risipită la Canal. Ce e ecuaţia asta? Omor cu NUP”.

Diferenţa dintre istorie şi politologie este că cercetătorii istoriei recente lucrează în preajma morţii. Ei trebuie să merite încrederea de a fi părtaşii unor imagini şi rememorări cumplite, să promită mărturisitorilor că vor fi atenţi cu memoria lor, că vor putea să exprime cuviincios experimentele neverosimile pe care le-au avut de îndurat deţinuţii politici.