text apărut în revista "Confesiuni", nr. 12, decembrie 2013, p. 16
Basarabia – eterna sacrificată[1], o binevenită actualizare
Cât, cum,
mai ales, ce se poate scrie despre Basarabia în câteva rânduri? Despre acest
pământ aflat mereu, după căderea Imperiului Rus, apoi a celui Sovietic, între
marginile febrile şi conflictuale ale sferelor de influenţă, un teritoriu de
trecere şi de profunde legături în care etnicii români au fost după 1812 supuşi
ai Ţarului, apoi, după 1918 cetăţeni români. Până în fatidicul an 1940, când au
devenit, cu japca, prin asimilare colectivă „cetăţeni sovietici”, sacrificaţi
între interesele statului „cesionar” şi laşităţile statului „cesionat”.
Peste două
zile, la 28 iunie [2007], se împlinesc 67 de ani de când românii au cedat
Basarabia şi Bucovina de Nord. Ne-am obişnuit să repetăm date istorice de parcă
am face exerciţii matematice. Uitând că teritorii
cedate înseamnă oameni, adică dislocări, deportări, deznaţionalizare,
teroare, crimă, tortură fizică şi psihică, mutilare sufletească, încălcarea
unor principii dublate de norme internaţionale. Ceea ce ne-ar îndreptăţi să
tratăm această gravă problemă nu condescendent-cinic, ci cu responsabilitate
morală, politică, istorică, culturală, economică. Dacă nu cumva toate la un loc
înseamnă unul şi acelaşi lucru: ei nu sunt nici basarabeni, nici moldoveni,
nici o minoritate rusificată, ci români basarabeni, aşa cum sunt şi românii
olteni sau ardeleni. Statul român are obligaţia să-şi amintească, după caz, de
românii basarabeni, de românii bucovineni, de românii timoceni etc. cu mai
multă seriozitate, cu proiecte şi decizii politice eficiente, nu doar cu emfază
şi declaraţii de îmbunătăţire a imaginii oficiale.
Decretul Prezidiului Consiliului Superior al URSS din 8 martie 1941
legifera situaţia de fapt şi nu pe cea de drept. Pe baza acestui decret şi a
Convenţiei de Armistiţiu a fost organizată vânătoarea basarabenilor şi a
bucovinenilor refugiaţi în România din calea tăvălugului ideologic stalinist.
Cum doreau sutele de mii de refugiaţi să fie „repuşi în drepturile de cetăţeni
sovietici” după 1945 este lesne de imaginat, numai dacă ne gândim la disperarea
lor de a trece Prutul în România în urma invaziei din iunie 1940. O spune
scriitorul Paul Goma, martor-copil la acea vreme: „Acolo [în refugiul
transilvănean] şi aşa m-a născut tata pe mine; şi amândoi am născut-o pe mama.
După ce am scăpat noi de repatrierea noastră în patria rusească, am născut pe
alţii, la hotelul de lângă gară; pe mulţi basarabeni şi bucovineni am născut
noi, tata şi cu mine ... Am aflat că depinde de tine, trebuie să vrei tu să te
naşti – a doua oară, în alt loc, altă dată; am aflat că, dacă te prinde frica
de fals în acte, nu te mai naşti, rămâi repatriabil, ruşii te pun pe trenul lor
fără frâne şi te repatriază la mama dracului în Extremul Orient – ca pe
unchiu-meu, Popescu... Când o să fiu mare, n-or să mai fie ruşi pe-aici, aşa că
o să pot chiar să pun pe hârtie – ca să nu se mai spună că noi, românii, n-avem
istorie.” (Arta refugii,
Ed. Dacia, Cluj, 1991, pp. 154-155)
[„Trebuie să vrei tu să te naşti – a doua oară...”, dacă vrei să nu fii
deznaţionalizat, dezromânizat. Este, cred, una dintre problemele cronice cu
care se confruntă românii basarabeni, deşi nu-i mereu evident, în ciuda şi
poate tocmai datorită dorinţei unora de a se europeniza rapid, crezând, poate, că astfel
scapă de „moştenirea” sovietizării. Dar pentru a te considera european, în sens
istoric, cultural şi moral, este nevoie, nu voi înceta vreodată să cred acest
lucru, de o identitate bine structurată istoric şi cultural. Oricât disconfort
ne-ar crea, trebuie să privim îndelung şi adânc în trecut. Altfel, struţocămila
va scoate mereu capul din nisip, dar nu pentru a afla cine este cu adevărat. Ci,
pentru a-şi etala fizionomia diformă: popor/limbă moldovene(a)sc(ă) – român(ă)!
După ce criterii? Istorice şi culturale? Conforme cu ideologia bolşevică? Situaţia
prozaică, obişnuită, cotidiană din Basarabia, mai ales în oraşe, în special la Chişinău
– unde am putut să o percep fără intermediari – este cu totul alta decât aceea
pe care ne-o imaginăm citind textele unora dintre noi sau marşând emoţional la
declaraţiile bombastice ale unor personaje politice. Începând cu vânzătoarele
şi casierele din multe magazine, care refuză să vorbească româneşte, până la
sistemul serviciului de taxi, totul pare desprins din cu totul alt tablou decât
cel european: am rămas mută când un taximetrist mi-a spus, pe un ton ce trebuia
să inspire milă faţă de umila-mi persoană, neumblată prin lume (prin cea
sovietică): „la noi nu există aparate, la noi sunt tarife pe zone...”. Aşa încât,
eforturile constante, cu precădere din zona literaturii, ale unor oameni precum
Nina Corcinschi, Dumitru Crudu, Aliona Grati, Emilian Galaicu-Păun, Moni
Stănilă, Andrei Ţurcanu sau Alexandru Vakulovski – pentru a-i numi pe câţiva,
sunt cu atât mai remarcabile. Slujind limba şi literatura română, îşi salvează
nu doar dreptul la propria identitate într-un fost spaţiu sovietic bântuit de
racile ideologice, dar transmit şi un mesaj în spiritul Goma: trebuie să vrei tu să te naşti a doua oară.
Iar românii basarabeni trebuie să renască. Este ceea ce fac, în planul luptei
civice, şi fraţii Oleg şi Ghenadie Brega, dar şi alţii pe care îi cunosc, mai
mult sau mai puţin.]
Nici
basarabenii şi nici bucovinenii nu au beneficiat în iunie 1940 de dreptul de opţiune, aşa cum cereau
normele elementare de drept internaţional, deoarece indivizii vizaţi de
anexiune nu pot fi privaţi de dreptul de a opta. Astfel încât, astăzi, ca şi
atunci, rămânem martorii pasivi ai „istoriei”, ai „dreptului forţei”.
Cetăţenia
română a basarabenilor este în postcomunism o temă de frustrări şi nedreptăţi,
o dispută surdă. Dacă până la căderea oficială a regimurilor comuniste din
Europa cei care oprimau popoare erau simplu de identificat, astăzi termenii
falsului dialog sunt mult mai cinici. Se practică o diplomaţie abruptă, care
ţinteşte strategii ce lasă de o parte individul – strivit între discursurile
despre drepturile universale ale omului şi interesele globalizatoare ale celor
puternici.
Recent
[2007], în cadrul unei emisiuni televizate, Iulia Gorea-Costin – consulul
Republicii Moldova la Bucureşti a avut un discurs ce distonează cu politica
preşedintelui Voronin, dar, mai ales, cu cea a guvernanţilor de la Bucureşti: redarea cetăţeniei române basarabenilor este
un act de justiţie, deoarece la 1812 şi 1940 poporul basarabean nu a fost
întrebat ce doreşte; destul au aşteptat basarabenii cuminţi pentru ca România
să obţină o poziţie stabilă pe scena europeană; cererile de obţinere a
cetăţeniei române sunt mai multe decât arată cifrele oficiale. Fiind
întrebată când crede că va redeveni România o Românie Mare, a răspuns simplu:
„atunci când politicienii nu doar vor şti adevărul, dar îl şi vor asuma…”.
[Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană semnat
în noiembrie 2013, la Vilnius, de reprezentanţii Republicii Moldova, având
susţinerea diplomatică şi morală a Bucureştiului, este un pas important în
desprinderea de presiunile, ameninţările, strategiile şi cămaşa de forţă impuse
de Moscova spaţiului fost sovietic, din care Basarabia părea că nu mai are
scăpare. Instituirea, să sperăm cât de curând, a unei pieţe de liber schimb şi a
unui regim al vizelor mai puţin drastic ar putea avea efecte benefice, nu doar
pentru etnicii români, ci pentru toţi cetăţenii moldoveni.
Prezenţa preşedintelui Moldovei, Nicolae Tomofti,
la parada de 1 Decembrie, sub Arcul de Triumf de la Bucureşti, mi-a relevat un
aspect dincolo de analizele diplomatico-strategice: dacă pe faţa preşedintelui României,
Traian Băsescu, se vedea satisfacţia, pe faţa lui Timofti se putea citi o
uimire, o depăşire a aşteptărilor, ce ar putea fi tradusă ocazional, prin
expresia emoţională: sunt mândru că sunt
român... chiar dacă nu am voie să dau frâu sentimentelor. Mă întreb când,
cum şi de ce s-a produs răsturnarea noastră, a românilor, între extreme: de la
furie antinaţionalist-comunistă la o actuală furie cu ştaif antiromânească – un
soi de răutate autodistructivă, şi de ce nu putem avea opţiuni şi exteriorizări
ale lor cât mai fireşti? Încă nu am auzit pe nimeni care să-i critice pe americani
sau pe francezi că sunt atât de mândri de zilele lor naţionale, de identitatea
lor naţională. Însă, nu-mi pot deloc imagina cum un cetăţean moldovean,
indiferent de etnia lui, poate exclama: sunt
mândru că sunt moldovean!]
[După ce am trimis textul la revistă, Curtea Constituţională
a Republicii Moldova a hotărât – cu o expresie a lui Emilian Galaicu-Păun – că „denumirea
corectă a limbii de stat este româna”. O deloc subtilă ironie a realităţii
politico-diplomatice asupra realităţii pur şi simplu!]
[1] Text apărut în
revista „Cuvântul”, în august 2007, într-o rubrică – pe care, onorându-mă,
Răzvan Ţupa m-a rugat să o inaugurez şi să o ţin –, intitulată „Cuvântul
Basarabiei”. De două ori am împărţit-o cu Mihail Vakulovski. Când revista a
fost preluată de Sorin Antohi a dispărut şi rubrica dedicată Basarabiei şi
basarabenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu