„mă numesc Paul Goma”

mă numesc Paul Goma

cafea rece (tutun) şi anghinare

(fragment) 

E toamnă meree în Père-Lachaise. Și e bine. E liniște în anticamera eliberării la Gherla. Acum e liniște. Îmi aud sângele cum susură prin vene și se gâtuie la hârtoape, la îndoituri. Sunt plin de sânge și tumefiat. Suntem. Eu și bietul frontierist Ferdinand Piatka. Acum nu e liniștea de atunci prevestitoare de liberare cu suplimente domiciliate obligator. E liniște totală în columbariu. Și rece. Ca tot ce e Unic. Totalitar. Bine că n-a fost și veșnic, așa cum e liniștea mea de azi. Și de mâinele etern. Să tot sorbi din cafeaua rece și să clănțănești la mașina de scris. Păcat că m-am lăsat de fumat. Nu merge, dar deloc, scrisul de romane, fie ele și inestetice, cu cafea-fără-țigară. Și ce romane mi-ar fi ieșit, publicabile la Cartea Românească, premiabile, până și Preda m-ar fi iubit, dacă nu-i puneam o bombă sub editură cu manuscrisul Ușii..., până și colegii mei scriitorii (he-he-he, pri-e-te-ne!, a-ca-de-mi-ci-e-ne!) m-ar fi integrat, m-ar fi talentinizat, m-ar fi celebrizat, dacă mai tăceam din gura mea rea de basarabean, dacă mai bricolam și eu ca toată lumea manuscrisele, dacă mai autocenzuram dracului ideile alea care nu făceau trebuință nimănui. Dacă mi-ar fi plăcut mai mult vinul și tăriile și pupincurismul colaboraționist și construirea nemuririi prin operă cum i-au plăcut lui Sașa, demolatorul meu, cititorul în bobi doi pe fața conformă a lumii, doi pe fața alunecoasă a vremurilor. Dar să nu uit, soro, de unde pornisem, ziceam că în Ușa noastră cea de toate zilele i-a văzut Sășiulică al nostru, Ivasiucul nostru naționale, nici mai mult, nici mai puțin precis pe tovarășii supremi Elena și Nicolae personificați (sic) de personajele mele. Degeaba a zis Paleologu că nici vorbă, degeaba au mai zis și alți redactori, al nostru ca bradu i-a strecurat veninul lui Preda, și atât i-a fost. Zice Moromete-cel-cu editură: eu te cred pe tine, dar dacă... Și gata bomba, gata fandacsia. Or vrei să-mi ia editura!!??

Dar așa, doar cu o cafea rece, ce dracu de romane să scrii... bașca eternele alintături contondente cu Securitatea. Dacă nu-i cădea un bloc în cap la cutremur, poate chiar nu mai ieșeam (viu) de la Rahova, că prea era pornit să mă neființeze, să interpreteze el Gherla în folosul Securității. Sau, cine știe, poate devenea disident de necesitate. Omul avea stofă. Avea, avea... n-a trecut el și prin ambasada americanilor câțiva ani, să vadă cum se împute cadavrul imperialist pe dinăuntru, nu doar pe dinafara limbii de lemn. Și eu, și el am cunoscut bine-bine Răul Absolut, și pe dinăuntru, și pe dinafară, dar asta nu ne-a ferit pe amândoi în libertate (he, he, he) de cântecul de sirenă al orgoliului auctorial (pe care mi-l reproșați mie, printre bârnele care vă atârnă din ochi). Până la urmă, un cântec clasic de sinucidere morală, nu mai rânjiți, mai citiți, mai așteptați, o să vedeți că Moș Reproș are dreptate... E-he, n-a precupețit nimic pentru. Ca atunci când a pledat în fața lui Noel Bernard că sunt un nimic. Nici nu știu care dintre ei a fost mai convingător: Sașa ori Breban. Dar ce mai contează. Noroc că (norocosul de Goma, bată-l norocu’ să-l bată!) Bernard gândea cu... capul. Doamne-doamne, ce le-a zis! Că auzi soro ce-i mâna pe ei în luptă, ce-i freca la melodie, la asta, pardon, la datorie: că Goma n-are prestigiu, cum să-l urmeze scriitorii? Bașca: talent, ioc! Câtă unitate de viziune și simțiri între eterna Securitate și estetica scriitorime! Și Bernard le-a ars-o scurt, că n-avea timp de prostii, ba, zice Ioana, nevastă-sa, a văzut roșu înaintea ochilor și scos din fire a strigat: Puțin importă dacă Goma are sau nu talent. El este singurul dintre voi toți care a avut curajul să stea în două picioare și să-l înfrunte pe Ceaușescu și Securitatea. Iar voi nu v-ați solidarizat cu el, nu pentru că îi lipsește prestigiul, ci din lașitate!

O fi ceva adevăr, dacă a spus-o ovreiul Bernard despre antisemitul de mine, vai de sărăciile mele. Moș Reproș n-ar fi avut curajul s-o spună atât de limpede, de scurt, de mitraliat. Ar fi sărit și mai și smântânimea neamului asupră-mi de să mă linșeze. Cum îi stă bine unei intelighenții inexistente înainte de marea zaveră, născută spontan din spumele alibiurilor de toată mâna ca Afrodita din mare. Care să fi fost legătura lor cu frumusețea, cu iubirea, cu sensurile originare. N-a prea fost. Dar, a fost cu asta, zi-i pe nume, cu prostituția. Da! Frumoasa păcătoasă își proteja suratele. Solidaritate de gen, dar-însă-totuși solidaritate. Or, prostituția ‘telectuală... la român, cum ar veni, n-a lăsat loc de solidaritate. Nici măcar cu bietul Nego. Mai pe dinafară, vai ce cult, ce deștept, ce talentat e Nego, ce act de curaj, ce-o fi fost în capul lui de s-a-nhăitat cu netalentatul, cu necunoscutul de Goma si dă-i si luptă, neicusorule, ca la pasopt și mai multe nu! Zău! Pe dinăuntru: penibil, orgoliu nemăsurat, femeiușcă în trup de bărbat, scopit moral, obrăznicie de pederast și așa mai departe. Aceiași. Aceiași intelighenți. Și talentați. Și cunoscuți (între ei). Zvâcul etic al lui Nego a făcut cât toate cărțile geniale a o sută de nefutuți în cur. Exact! Dacă nu avea „defectul” ăsta, îi găseau ei altul. Mereu sunt ciume la-ndemână de lipit pe fruntea indezirabililor. Securitatea și tovarășii ei de drum – scriitorii. Altceva îi mâna pe ei în luptă, ținându-i pe loc: autocenzura și paraliteratura de care îi făceam, mai mult sau mai puțin direct, responsabili în 1972, și unde?, într-o publicație de-afară ca „Die Zeit”. Or, ce făcea Negoițescu în 1977, când mi s-a alăturat printr-o scrisoare deschisă – vorbea despre practicarea pe meleaguri a unei „literaturi de parastas”.

Iar voi fi acuzat că înjur pe toată lumea, că rescriu permanent la aceeași carte. Așa zicea marele cutărescu, responsabil cu rubrica sportivă de la nu știu ce ziar, că n-aș fi scris toată viața decât o singură carte. Cică: nici aceea prea bună. Ce să-ți fac dom‘ profesor-dom‘ ambasador-dom‘ ‘ședinte pe viață! După cum poți constata, se scrie singură, chiar și după ce am devenit cenușă! Degeaba țipi în eternitate: Adio, domnule Goma! Unele eternități nu-s menite. Dacă nu-s..., nu-s...