Drama deportaților din România, Rusalii 1951–Rusalii 2022

Rusalii 1951 – Rusalii 2022: 71 de ani de la drama familiilor deportate din Banat în Bărăgan, în iunie 1951, familii însumând peste 40 de mii de suflete, dintre care aproape 8 500 de bărbați și femei de toate vârstele erau basarabeni. „Evreii noștri”, cum îi numește Paul Goma, fuseseră marcați de război și de refugierea în România, cu frontul înaintând pe urmele lor, se stabiliseră, în sfârșit, „acasă” și prinseseră cheag, pentru că erau foarte muncitori și de nădejde, iar acum se vedeau forțați la altă dislocare. Drama lor a fost diferită în rău de a altor categorii (etnici diferiți din zona cu granița iugoslavă, olteni, alții) deoarece erau „venetici”, după ridicarea restricțiilor domiciliare nu au avut unde să se mai întoarcă. A apucat fiecare încotro a văzut cu ochii, unii fiind nevoiți să mai rămână câțiva ani în satele-noi de deportați, pe care cu „mânurile” lor le ridicaseră în Câmpia aspră a Bărăganului, în dreptul țărușului alocat fiecărei familii. Este cazul Paulinei Ciobanu, care a avut o viaţă zbuciumată: a trăit drama războiului în Basarabia şi a fost nevoită să se refugieze, adolescentă fiind, cu întreaga familie în România, unde s-a căsătorit tot cu un basarabean refugiat, care a primit pământ şi casă în Banat. De acolo, în iunie 1951 au fost deportați: soţ, soție, o fetiţă de trei ani şi un băieţel de 11 luni, plus sora mai mică a Paulinei, aflată în vizită la ei. În Bărăgan au ridicat din pământ, apă și paie satul Răchitoasa, alături de ceilalți deportați. „Până-n şaptezeci dac-auzeam o maşină pe stradă nu să mai lipea somnu’ de mine până ziua, nu mai puteam să dorm dac-auzeam o maşină pe stradă uruind, aşa mai tare, nu mai adormeam, iar seara dacă mă culcam în pat şi, aşa între somn şi…, săream din pat aşa, din instinct … ” (interviu cu Paulina Ciobanu, Buftea, 19 ianuarie 1999). Paulina și familia ei au mai rămas în Răchitoasa încă cinci ani, după ridicarea restricțiilor, pentru că nu aveau unde să plece.

În Enciclopedia Represiunii, vol. 1., INST, sunt două texte semnate de mine: „Basarabeni” și „Deportarea” (fenomenul deportării în regimul comunist, incluzând și deportările basarabenilor de după ocuparea Basarabiei de URSS).

În continuare, câteva paragrafe din Drama basarabenilor refugiaţi în România trăită de un copil deportat în Bărăgan, text prezentat la Conferința organizată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului: „Centenarul Unirii Basarabiei cu România. Problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice/ruse, 1918-2018”, Bucureşti, 11-12 aprilie 2018. Textul integral este în volumul coordonat de Florin-Răzvan Mihai și Vasile Buga, Problema Basarabiei în relațiile româno-sovietice, 1918-2018, Ed. Litera, București, 2022.

Interviurile cu Elena Drăgușin, născută Ciobanu, și cu mama acesteia, Paulina Ciobanu, le-am realizat la 15 decembrie 1998, în București, și la 19 ianuarie 1999, în Buftea.

„ (...) Copilul de trei ani, smuls cu forța din căminul în care s-a născut și în care până atunci vorbea mai mult nemțește decât românește – pentru că ea și frățiorul ei erau lăsați în grija unei nemțoaice bătrâne cât părinții erau la muncă, s-a maturizat încercând să treacă peste multe complexe, uneori chiar camuflându-le. Până la 11 ani nu a știut că viața poate fi și altfel, nu a ascultat povești, pentru că nu a avut cine să îi povestească, nu a știut ce este iubirea pentru că nu i-a arătat-o nimeni. Am intuit că părinții nu le-au spus copiilor povești, așa cum, îndeobște, suntem obișnuiți să credem că fac toți părinții. Foarte tineri, de altfel, cel puțin, Paulina, ea însăși lipsită de o copilărie fericită și de adolescență, erau epuizați de muncă și aspriți de griji. Cei doi părinți își consumau nevoia de povești discutând pe întuneric, înainte de a adormi, iar copiii îi auzeau. Paulina era autodidactă, citea mult, în măsura în care găsea câte o carte. Iar noaptea îi povestea soțului ce citise.

F.B.: Părinţii dumneavoastră vă spuneau poveşti ?

E.D.: Nu, cred că nu ne spuneau, cred că n-aveau timp, n-aveau timp de-aşa ceva. Nu, nu, nu, nu, nu, nu mi-aduc aminte de nicio poveste şi acuma… mama n-are cum să ştie dar cred că n-au avut timp nici să fie foarte afectuoşi cu noi. Şi nici timp şi nici dispoziţie. Am fost aşa… ne-au iubit da’ nu aşa… au făcut sacrificii enorme pentru noi dar nu, n-au fost aşa afectuoşi cum… cum poate ne-am fi dorit noi sau poate nici nu ne doream da’ cum, cum, cum gândesc eu acuma că ar trebui să fie un părinte cu un copil. Nuu… erau prea necăjiţi şi prea munciţi… ca să fie şi foarte afectuoşi cu noi.

F.B.: Aveţi nostalgii în legătură cu satul Răchitoasa ?

E.D.: Într-un fel e satul copilăriei noastre, aşa cum era. Eu mă gândesc şi-acu’, de multe ori mă gândeam, Doamne, ce grădini frumoase, cum erau oamenii ăia de, de săraci şi nu aveau nici, nici măcar un pomişor în curtea lor, dar aveau nişte grădini aşa de curate şi de-ngrijite, şi de unde-or fi găsit ei săracii de-au adus seminţe de flori acolo (...) Mi-aduc aminte când am văzut primu’ piersic… probabil că pusese cineva un sâmbure de piersic în pământ… asta era deja prin cincizecişişapte-cincizecişiopt, când a-nflorit primu’ piersic acolo, era o casă pustie, ne jucam acuma prin casele-alea pustii și înflorise un piersic acolo. A fost aşa pentru mine o revelaţie când am văzut piersicu-ăla cu flori roz, era ceva aşa, o minunăţie!

După o asemenea viață, nu este ciudat că Elenei nu îi place poezia. Într-o lume totalitară, în care copiii sunt excluși din societate fără a fi conștienți de lumea în care trăiesc, aceștia dezvoltă complexe mai mult sau mai puțin active. Ei nu devin revoltați, ci frustrați, chinuiți de obsesia că nu merită. Este un aspect care se decantează pe măsură ce urmărim mărturia. Dorințele mai târzii ale Elenei au fost tocmai construirea unei cariere, o casă frumoasă, „în orice caz, să fiu respectată am vrut cel mai mult, bine-nţeles, nu pe degeaba. Să merit să fiu respectată”. Idealul ei de femeie este „o femeie care reuşeşte-n viaţă. În care, v-am mai spus, să fie respectată şi-n familie, să fie respectată şi la serviciu, respectată bineînţeles pe merit”.

(...)

Spre deosebire de copii, adulții aflați în aceeași situație sunt revoltați interior, pentru că au termen de comparație. Aceștia devin luptători, ceea ce s-ar putea numi rezistență cotidiană. Paulina, mama Elenei, este un astfel de exemplu, ea s-a maturizat luptând din greu pentru fiecare clipă (să nu uităm că a trăit războiul, refugierea, a fost o vreme mamă pentru surioarele ei, s-a măritat la 17 ani, a fost deportată). Am putea corela acest aspect cu situația deținuților politici, care, în ciuda chinurilor adesea neverosimile la care au fost supuși, au atins în marea lor majoritate vârste venerabile. Pentru cei mai mulți oameni, poezia este ceva facil – deși, desigur, nu acesta este adevărul –, poate chiar ceva la îndemâna oricui. Am întrebat-o pe Elena dacă a fost ceva frumos în copilăria ei. Nu, nimic, „în jurul nostru toată lumea era supărată, preocupată, toţi erau oameni necăjiţi, poate că nici noi nu ne puteam bucura, n-aveam cum”. Am mai întrebat-o dacă îi place muzica. Surprinzător, a spus da. Deși în Răchitoasa nu a ascultat niciodată muzică. În clasa a cincea, când a fost la Brăila, nu cu mult timp înainte de a părăsi statutul de deportați, a rămas impresionată, şocată (este termenul ei) auzind un pian.

Însă, cu romanul este altă poveste, așa consideră majoritatea, inclusiv scriitorii, chiar unii poeți scriind roman la un moment dat, ca un fel de diplomă de maturitate scriitoricească. Așa crede și Elena, că viața părinților ei merită un roman, care „ar fi un roman foarte bun, ar fi foarte palpitant. Cu multă acţiune şi cu multă suferinţă, şi cu multă voinţă şi cu puterea de a trece peste foarte multe lucruri”. Neavând talent, nu va fi ea cea care să îl scrie, mai spune Elena. I-am sugerat că ar putea fi o carte de istorie, mai degrabă. Nu, a spus martora, trebuie să fie roman, romanul se citește cu mai multă plăcere. E adevărat, romanul oferă posibilitatea evadării din istorie, atunci când este deosebit de traumatizantă.

E.D.: M-am confesat ca la psihiatru [zâmbeşte cumva nesigură, copilăroasă].

F.B.: Aveţi acest sentiment, acum?

E.D.: Ce? Ce sentiment?

[Elena se teme nu atât de a avea sentimente, ci de a fi nevoită să le exprime; de aceea nu îi place poezia, pentru că o asociază cu „ușurința” de a exprima sentimente și stări. Romanul îi pare o cale mai sigură de a ascunde, de a camufla estetic, în ficțiune, realitatea trecutului recent care se dovedește atât de traumatizant(ă) când se trezește în ipostaza martorului mărturisitor. Pe de altă parte, Elena nu a reușit, oricât de mult a învățat și a urcat trepte sociale, să se simtă relevantă, demnă de luat în seamă.]

F.B.: Că v-aţi confesat?

E.D.: Dacă am sentimentu’ ăsta? Da, am aşa, pentru că efectiv nu m-am gândit nicio clipă înainte la ce vom discuta, nici n-am ştiut că... Aţi zis dumneavoastră de interviu da’ am crezut că aşa e un in… aşa… [râde] Şi, efectiv nu m-am gândit la nimic…

F.B.: Vă e teamă că mi-aţi spus ceva ce nu trebuia să-mi spuneţi?

E.D.: Nuu, nu, nu, nu, nicio clipă. Mi-e teamă că v-am spus lucruri neinteresante pentru ce aveţi de făcut, dar asta e, asta ştiu [zâmbeşte]. Dar ca să mă recompensez sau... faptu’ că eu, v-am spus, eram totuşi copil şi nu... nu am perceput ca şi părinţii mei, vă duc la ei.

Elena a rămas până la capătul întâlnirii noastre copilul nesigur de el, care se simte vinovat că nu merită. Și totuși, Răchitoasa este satul copilăriei ei, un sat care la zece ani după ce îl părăsiseră nu mai era, fusese șters cu buldozerele de pe fața Bărăganului, dar care a rămas în memoria afectivă a unui copil fără copilărie. (...)”