Flori Bălănescu
PAUL GOMA
conștiință istorică și conștiință
literară
(fragment
din cartea în curs de apariție)
 |
| Paul Goma – 1956, sursa ACNSAS |
Goma nu credea în gelozia
scriitoricească a lui Ivasiuc, deși îl avertizaseră unii prieteni. „Ivasiuc era
atât de pătruns de superioritatea lui asupra tuturor – spune Goma –, încât nu
putea fi vorba de invidie; apoi el scria altfel decât mine, nu
avea a se teme de concurență”[2].
Superioritatea lui Ivasiuc venea dintr-un complex. Oamenii complexați se taie
la un moment dat în muchia ascuțită a propriului psihic: frustrările dau pe
dinafară, arătând ceea ce nu doar cel vizat vede (să ne amintim crizele lui
Ivasiuc împotriva Securității, care îl folosea, în detrimentul priorității scriitorului
de a ajunge în Suedia), ci și cei care-l cultivă: unii îl folosesc pentru
distrugerea indezirabililor (regimul), alții pentru a se autolegitima
(prietenii din jurul lui). „Caracterul mitralieresc al gândirii sale îl
zăpăcea, îl îmbăta, îi amețea pe spectatori-auditori (am fost tentat să spun:
interlocutori, m-am tras la timp: Sașa era monologhistul prin excelență) – dar
mai cu seamă oferea pe tavă, gata rumegate de mașina lui de rumegat orice:
alibiurile teoretizate ale micilor slăbiciuni (și economii...) ale scriitorului
la români – sub vremi...”.[3] Goma propune poate cea mai
pertinentă descriere a lui Alexandru Ivasiuc. Ceea ce alții percepeau ca
inteligență superioară este această vervă neostoită a unui om căruia i se
terminase parcă timpul de așteptare pentru recunoașterea întâietății cu surle
și trâmbițe. În discuțiile cu prietenii (între ei, Nicolae Manolescu și Dana
Dumitriu) se expune, face amenințări, se bate cu pumnul în piept; pe alții îi
ia, chipurile, sub aripa sa protectoare, cum procedează cu informatorul
„Vasile”, un prieten vechi, pe care-l întâlnește în ianuarie 1974, și care era
instruit să-l urmărească și să-l tragă de limbă. Sașa îi spune: „Lasă, dacă vei
ajunge acolo, te scot eu... doar am relații mari la conducerea Ministerului de
interne”.[4] Este zgomotos, lăudăros,
afemeiat, „mi-a spus că întreține relații amoroase cu soțiile unor înalți
demnitari, și că se bucură de multă trecere la Ambasada Americană, unde are
mulți prieteni și prietene”.[5]
Nota lucrătorului Securității pe o notă
informativă, din aceeași zi – 12 ianuarie 1974, aproape că ne îndrumă, la
distanță de peste 48 de ani: „Coman” e un fost ziarist de dinainte și de după
23 august 1944, care a venit în contact cu Iuliu Maniu și cunoaște „o serie de
amănunte în legătură cu evenimentele din acea perioadă”, iar acum vorbea cu
Securitatea despre romanul Apa al prietenului său. În
continuare, chiar la fila următoare, o sinteză a discuțiilor dintre Carandino
și Ivasiuc, din 31 decembrie 1973 (nota e din 10 ianuarie 1974) ne spune că cei
doi au vorbit despre romanul Apa, pentru care autorul a primit 140
000 lei, din care a plătit impozit 46%; cartea a fost apreciată pozitiv de
cronicile lui Manolescu, Iorgulescu și Râpeanu. Însuși autorul spune despre ea
că „este cartea cea mai acut politică care s-a scris în ultimul timp...”.[6] În
ce măsură trecea de cenzură în anii 1970 o carte atât de „acut politică” se
știe.
Prea multe surse îl indică pe Al.
Ivasiuc altfel decât le place prietenilor săi, în speță scriitori și critici
literari, să-l lase posterității. Informatoarea „Sanda”[7],
tocmai întoarsă de „la o recepție pentru oameni «de artă»” dată de ambasadroul
H. Barnes, la 19 decembrie 1974, unde i-a întâlnit, între mulți alții, pe
Ivasiuc, Nina Cassian, Clody Bertola, Ion Caramitru, Ali – soțul Ninei Cassian,
a stat de vorbă cu Ivasiuc despre scenariul după romanul Apa. Dar
nu se simte tocmai confortabil: „Încerc să găsesc o comunicare cu acest
scriitor, care în afară că nu îmi e simpatic (dar acest amănunt e neimportant,
fiind personal) nu îl prețuiesc pe linie etică. O mare cantitate de meschinărie
din articolele pe care le-am citit semnate de el mi se pare incompatibilă cu
calitatea lui de scriitor (chiar cu cea de intelectual curat)”. Ofițerul a
subliniat cu albastru tot acest paragraf. „Sanda” urma să aibă curând o
expoziție în care se regăsea și o lucrare a ei după o poezie a Ninei Cassian, cu
care se poate râde, „ceea ce mi se pare aproape un lux moral”.[8]
Acești oameni trăiau în aceeași lume:
la suprafață erau prieteni sau făceau pe indiferenții, în subteranele
universului cenușiu se turnau, se invidiau, se bârfeau, își „dădeau la gioale”.
Nu era deloc lumea patriarhală a literelor dominată de un Marin Preda, secondat
de un Ivasiuc și de alții, care-i provoacă suave amintiri unui Florin
Pavlovici. Fostul deținut politic este dispus să admită colaborarea entuziastă
cu Securitatea a lui A. E. Baconsky, „care se distra să-i terorizeze pe Lucian
Blaga și pe membrii Cercului literar de la Sibiu” (Ștefan Aug. Doinaș, Ion D.
Sîrbu, Nicolae Balotă, Ion Negoițescu)[9],
dar nu este deloc dispus să recunoască partida de amor a lui Ivasiuc cu aceeași
instituție a Răului. Ba, dimpotrivă, se obstinează să-l nedreptățească pe Goma,
doar pentru că în amorul (pretins) intelectual se iartă orice, inclusiv
colaborarea celor dragi cu represiunea. Mai sunt în viață foști deținuți
politic, care i-au cunoscut bine pe cei implicați, iar unul dintre ei (A. M.)
s-a întrebat și m-a întrebat de câteva ori în decursul lungilor noastre convorbiri
telefonice nu cum de a putut colabora Ivasiuc cu Securitatea, ci cum de a putut
Pavlovici să susțină până la moarte că Sașa este nevinovat: Florin
Pavlovici era un om foarte onest, care avea simțul ridicolului, dar în privința
lui Ivasiuc era intratabil[10].
„Curajul lui Goma nu își permitea
vacanță”, spune Pavlovici, iar despre Ostinato, „proza care,
aducându-i lui Paul Goma notorietate literară în Germania, în Franța, în
Olanda, nu-i va aduce în propria lui țară decât ura funcționarilor culturali.
Era cea dintâi carte despre lumea închisorilor comuniste din România, dură,
demascatoare, neconcesivă – strigăt de groază într-o peșteră a tăcerii”.[11] Ceea
ce nu vedea Pavlovici era esențial pentru a înțelege cum de
s-a stricat prietenia dintre Ivasiuc și Goma: nu doar ura funcționarilor
culturali a distrus șansele scriitorului Goma de a fi publicat până după 1990
în limba în care scria, ci și scriitori și oameni de carte: Mihai Gafița, Al.
Ivasiuc, Marin Preda, Ioanichie Olteanu, Nicolae Breban, Nicolae Carandino și
mulți alții. Dintre toți, privind și din perspectiva prieteniei (ca foști
„ungariști”, colegi de celulă, colegi de DO, împărtășind deseori amara salată
de ridichi negre gătită de Tita Chiper – ce semn mai profund de prietenie dacă
nu acesta?), Sașa a fost cel mai nociv, Sașa i-a pus cruce scriitorului Paul
Goma, l-a băgat în gura Partidului-Securitate-Cenzură. Și ceilalți l-au urmat,
l-au ascultat, l-au imitat, și-au găsit confirmare în egocentrismul lui
frustrat. Să accedem că Pavlovici nu avea la îndemână detaliile întristătoare
pe care le-am aflat între timp, dar avea altele, nemijlocite, din închisorae,
din DO, din lumea săltăreață și atât de conformă a anilor 1970. Preluările lui
de la Ivasiuc, în Frică și pândă, sunt invenții compulsive, care
pot fi demontate cu ușurință. De exemplu, despre Ostinato spune
chiar Ivasiuc că s-a opus publicării. Despre scenariul împotriva
romanului Ușa depun mărturie alții aflați la fața locului. Să
nu uităm notele din arhivele Securității. Iar în ce privește neîncrederea lui
Pavlovici, fost deținut politic, mediul pușcăriașilor șușotea
de prea mult timp despre colaboratorul Ivasiuc. În anii 1970 lumea literară și
a foștilor deținuți cunoștea adevărul. Ovidiu Cotruș era revoltat că tinicheaua
de pușcăriaș l-a împiedicat să obțină un post în 10 ani, în vreme ce Ivasiuc
s-a angajat după eliberare la ambasada americană. Îi spune lui Lelu Giurgiu,
într-o discuție interceptată la 6.XII.1975 de Securitate, că Ivasiuc este omul
Securității, care „s-a lansat iute! Și după aia l-a lucrat pe Goma, colegul lui
de detenție, el a făcut tot posibilul ca să nu apară «Ostinato» și
motivația [pe]
care a dat-o lui Marcel [Petrișor] a fost următoarea: «eu nu am
făcut-o nici din codoșlâc, nici din nimic, ci pentru că am vrut să-mi rezerv
mie dreptul de a fi primul care scriu despre aceste lucruri îngrozitoare, nu
el»...”[12].
Goma a avut mereu dreptate că Ivasiuc
s-a schimbat, chiar dacă Pavlovici consideră că explicațiile lui sunt „puerile”
și se minunează: „e o enigmă cum pot ele locui într-un cap inteligent”[13],
dar se înșela necrezând că Ivasiuc este gelos, invidios, pe scriitura lui.
Această gelozie îi hrănea demonul superiorității, lăsându-l gol în fața noastră
azi – i se vede atât de limpede complexul de inferioritate, dublat de
conștiința vinovată a colaboraționismului. Scriitorii care contau în
anii 1970 au fost deranjați de apariția lui Goma opozantul, scriitorul care i-a
scos din confortul „conviețuirii pașnice” cu regimul, le-a stricat apele,
provocându-i cumva să se situeze ori-ori. Unii dintre ei (Ivasiuc, Breban)
și-au văzut amenințate șansele la Nobel de scriitura de excepție a lui
Goma. Așa cum scria Goma nu a fost în stare nici unul dintre
ei. Să ne amintim toate contrafacerile pe seama romanului Gherla,
ale celor citați, și mai ales ale lui Ivasiuc, și să vedem ce spune un critic
literar în anii 2000 despre acest roman și despre autorul lui. (...)
Neimplicându-se, nesolidarizându-se cu
Goma, majoritatea scriitorilor care puteau propune o voce s-au văzut nevoiți să
se situeze vocal sau tacit de partea Puterii. Căci și, mai ales, conformismul
este un răspuns. Lăsându-l pe necunoscutul, netalentatul scriitor
să se descurce singur cu Securitatea, cu tinicheaua de trădător de patrie. Mai
târziu, în 1977, când au încercat alții, cu ceva vizibilitate, ca Negoițescu,
să se solidarizeze cu Goma, s-au dezis și de acesta. Nu i-au luat apărarea,
dimpotrivă, l-au bârfit pe la toate mesele și colțurile, și direct la
Securitate, l-au lăsat să fie asasinat moral, demascat, demonizat, ars cu
fierul roșu al mentalității impuse de minirevoluția culturală,
mentalitate/atitudine practicată cu nesaț și prezentată astăzi ca rezistență.
„În conștiința scriitorilor
români din generația noastră și din cea următoare, «subiectul Ivasiuc» este sub
regim de tabu. Am mai spus, acum repet: Ivasiuc constituie alibiul,
justificarea celor ce, necolaborând pe față cu Puterea, pretind că i s-au opus
(prin cultură), că i-au rezistat (prin literatură); și, din moment ce ei au
făcut numai literatură, să fie socotiți nu doar buni literatori, ci și vajnici
rezistenți.
În omul Ivasiuc s-au recunoscut
(recunoscători...) toți scriitorii români ce, ca tot creștinul, au avut și ei
mici-slăbiciuni etice, începând cu tăcerea în fața injustiției, continuând cu
inerția în fața terorii, sfârșind cu acceptarea (mioritică) a inacceptabilului:
analfabetizarea comunității românești și dezumanizarea ei – fără a mai vorbi de
«micuța notiță informativă» dată Securității, ca gaj pentru o problematică
«mică favoare» (apartament, pașaport, volum publicat, rubrică menținută,
slujbă).
În textele lui Ivasiuc și le-au
(re)cunoscut pe ale lor toți scriitorii ce s-au mințit singuri la oglindă –
până au ajuns să chiar creadă în realitatea... cealaltă: «luptele» duse cu
cenzura (când erau doar târguieli meschine – însă pe picior de inegalitate); ce
s-au consolat cu «ecoul în rândurile cititorilor» pe care ei înșiși îi
învățaseră să decodifice până la anulare fiecare poem, roman, pagină, strofă,
vers”.[14]
Nicio enigmă nu
rămâne, în cele din urmă, nedeslușită. „Iuda” – numele de obiectiv al
scriitorului Alexandru (Sașa, Alec) Ivasiuc, dat de Securitate în dosarul de
urmărire informativă, este titlul unei cărți care așteaptă să fie scrisă. Cui
mai folosește că Goma are dreptate? (…)
„Uitați în
totalitarism, uitați în libertate.Tragicul uitării.”[15]
Securitatea
administra în secret eforturile analitice și detectivistice ale
colaboratorilor, în anii 1971–1977 DUI Goma strângând mii
de pagini. Fixația de a-l anihila ca om și
ca scriitor prin intermediul variantelor de discreditare și compromitere a
supraviețuit Revoluției sub forma unor prejudecăți foarte rezistente. După cum
am arătat, una dintre cele mai difuze este aceea a lipsei de talent și s-a
bătătorit timp de decenii în absența scriitorului și a cărților sale în limba
română. Pe fondul acesteia, s-a formulat o altă sintagmă, care o conține pe
prima, menită, în fapt, să o întărească: O
fi Goma cel mai mare opozant român, dar ca scriitor e lipsit de talent/e nul.
Pe ce realitate s-a înfiripat ideea lipsei de talent? Singura realitate în anii
în care această formulă a prins teren era că nu avea decât o carte în limba
română, slab difuzată, apoi retrasă la ordin de peste tot. Dar avusese și două
cronici, ambele bune. Când au început să îi apară cărțile în librării după
1990, jocurile fuseseră făcute, canoanele literare stabilite, generații întregi
de literați se formaseră în absența literaturii gomiene și cu convingerea
mentorilor acestora că Goma nu are talent. Au fost întâmpinate cu condescendența
față de o celebritate, de unde și numărul mare de articole de atitudine și
polemice, și nu de analiză literară. Agenții Securității lansau în țară și în
străinătate, în anii 1970–1980 (inclusiv printre ziariștii străini veniți în
România și printre diplomații străini cu care aveau relații de serviciu sau
sociale), variante de discreditare precum:
„Planul cu măsuri
pentru compromiterea și neutralizarea lui «Grama»”, propus la 6 mai 1972, legat
de „voiajul lui GRAMA Goma în Franța pe care îl va efectua la invitația editurii
«GALLIMARD» PEN-Clubului Francez și pentru care a depus urmează să
depună cerere de plecare. Cu această ocazie se intenționează să se facă publicitate
romanului «UȘA». Vom organiza ca voiajul să aibă loc în momentul când
versiunea noastră a fost deja recepționată în rândul scriitorilor din țară, iar
ecoul său s-a făcut simțit și în străinătate”[16].
În acest plan se prevedea compromiterea scriitorului și prin implicarea Interpolului. Securitatea i-ar fi plantat în bagaje substanțe interzise. Se viza ținerea lui sub control pe perioada șederii în Occident și întreținerea permanentă a suspiciunii Interpolului, chiar și după întoarcerea în țară. Securitatea urma să furnizeze noi „probe”. Cu astfel de scenarii mecanismele percepției și receptării literare sunt greu de descifrat. Realitatea subterană a compromiterii și neutralizării lui Paul Goma dă seama, în bună măsură, de felul în care au fost întâmpinate cărțile lui după 1990. Pe măsură ce puțini critici, scriitori, cititori s-au detașat prin vârstă de scenariile Securității, pur și simplu prin aceea că au ajuns la Goma citindu-l, fără balastul narațiunii colportate în special de scriitori/critici literari, s-a decantat un discernământ minimal prin care, pe alocuri, s-a reușit luarea distanței față de „mitologia” creată în timpul regimului Ceaușescu. (…)
Parcurgerea operei
lui Goma în paralel cu textele pe seama sa denotă covârșitor lipsa citirii
cărților criticate. Atunci când o parte a criticilor și scriitorilor susține că
Goma e un scriitor cel puțin valabil, dacă nu „mare”, iar cealaltă parte
susține contrariul, chestiunea nu se mai pune la nivelul de gustibus, confundat cu plăcerea pe care ne-o provoacă orice din
natură, inclusiv mâncatul (sau fetele,
sau vodca, sau geniul). Gustul în
literatură, ca în orice alt domeniu al creației, ar trebui, în sfârșit, înțeles
în accepțiunea kantiană potrivit căreia poate reteza aripile geniului, desigur,
în sensul în care ceea ce îi ține împreună pe creatori (de literatură, de
pictură, de muzică, de filosofie etc.) ar fi un Weltanschauung comun. Am văzut că în România comunistă și după 1989
creatorii români, în special scriitorii, nu au împărtășit o viziune comună
asupra sensului lumii și al vieții
capabilă să asigure coloana vertebrală a unui discurs alternativ. Lămurirea
trebuie căutată în altă parte și cândva se va găsi poate răgazul pentru un
studiu fără false pudibonderii și diplomații asupra lumii literare și
intelectuale din ultimele două decenii ale regimului comunist. Despre această
„tristă și pilduitoare poveste a unei literaturi mici”, cum inspirat și frust a
caracterizat-o prozatorul Radu Aldulescu, dintr-o epocă în care Goma, „gonit
din literatură și din țară, desfidat de confrații care au ciugulit fiecare după
posibilități și nevoi din căcatul comunist, învinuindu-l ba de lipsă de talent,
ba văzând în el un agent provocator KGB sau CIA...”.[17]
Dacă până în 1989
situația era destul de clară în privința „taberelor”, după această dată
lucrurile s-au complicat. Libertatea de exprimare a dat aripi polemicii,
confruntărilor similipolitice, tuturor frustrărilor ținute din scurt până
atunci. Admițând că Goma avea o gură
slobodă, exprimându-se liber, în condiții de nelibertate politică, după
1989 a venit rândul breslei literare să se exprime liber. Autocenzura nu a mai funcționat în cazul conștiințelor vinovate, ca
o măsură minimală de bună-cuviință și de igienă mentală. Pentru mediul literar
românesc, cu excepții de rigoare, Goma a rămas același „necunoscut” din
iarna-primăvara anului 1977, cu care scriitorii nu s-au putut solidariza, considerându-l
prea „mic” ca să merite o potențială sacrificare a aspirațiilor profesionale și
politice înalte. Această mentalitate era la putere în decembrie 1989 și a
continuat să lucreze după. În realitate, scrierile criticilor literari
consacrați înainte de 1989 se mențin la nivelul unei retorici emfatice, atunci
când nu îl anonimizează pur și
simplu. Acest din urmă aspect i-a prilejuit criticului Ion Simuț o nedumerire:
„Scriind o exigentă sinteză despre proza perioadei postbelice, în Literatura română sub comunism (2002), dintr-un punct de vedere clar politic, Eugen Negrici nu-i consacră lui Paul Goma nici măcar un paragraf de două rânduri. Tratează pe larg, în capitole separate, «literatura aservită» și «literatura tolerată», dar nu pomenește un cuvânt despre literatura neaservită și netolerată, unde Paul Goma a fost un caz notoriu”[18].
Simuț își detaliază nedumerirea: atunci când intervine analiza literară, locul literaturii netolerate de regim este lângă al literaturii aservite și literaturii tolerate, cu atât mai mult, cu cât „Eugen Negrici și-a propus să releve influența constrângătoare și deformatoare a politicii asupra literaturii”. Să nu mai spună chiar nimic cazul Goma, (se) întreabă Simuț, „despre «literatura română sub comunism»?”, considerând, eufemistic: „mi se pare pur și simplu o extravaganță să-l ignori complet pe Paul Goma”.[19] Mai observă și că un mare critic literar „nu creditează exilul”, adică scriitori ca Horia Vintilă, Dumitru Țepeneag, Horia Stamatu, Virgil Tănase, Paul Goma sau Norman Manea, așa cum „nu acordă nicio importanță literaturii române din Basarabia”.[20] Istoria lui Manolescu suferă de „absențe notorii sau diminuări”[21] și, putem adăuga, în compensație, de amplificări.
Inversând
referințele, Alex. Ștefănescu afirmă că „Practic, înainte de
1989, lui Paul Goma i-a apărut în limba română o singură carte, volumul de proză
scurtă Camera de alături, în 1968.
Această situaţie, această necunoaştere directă a cărţilor de către români a
contribuit la întreţinerea legendei că îndârjitul militant anticomunist este şi
un scriitor valoros”[22].
Pentru Alex. Ștefănescu absența înainte de 1989 de pe piața românească de carte
a unor romane precum Ostinato, Ușa..., Gherla sau Din calidor,
scrise de un prozator interzis în România, este totuna cu inexistența lor. Ce
nu vedem (citim), nu există. Scriitorul este judecat in absentia și condamnat la ne-existență, în contumacie, după un
nescris cod de procedură de critică literară. Marii critici literari, prin opiniile exprimate, dovedesc că nu
le-au citit nici după 1989. În contrapondere, punctul de vedere al unui străin,
la cald, în 1972: Siegfried Lenz – „Oamenii care
îi reproşează lui Paul Goma că a lezat regulile jocului ar trebui să ia în
sfârşit act de faptul că unul ca el a contribuit la prestigiul şi puterea
literaturii mai mult decât toţi autorii semiobscurităţii şi ai tonurilor bine temperate”[23]. O atare
punere în oglindă constituie un posibil punct de pornire pentru o discuție
onestă asupra literaturii și istoriei lui Paul Goma. (…)
Dar cum se împacă toate
aceste opinii asupra scriitorului opozant Paul Goma cu opinia unui poet? Ioan
F. Pop:
„suntem pe cale să
ratăm șansa unei concilieri etico-literare – cea cu Paul Goma. De fapt, prin
intermediul lui, e vorba mai mult de o reconciliere cu noi înșine, cu
lașitățile și neputințele noastre. Excepționalitatea lui etică și valoarea
literară ne obosesc admirația și ne paralizează entuziasmul. Radicalitatea lui
morală, probată cu propria-i existență, ne inconfortează veșnicele acomodări și
preaomeneștile delăsări. Paul Goma este excepția de care se pare că nu am avut
și nu avem nevoie. Literatura română se descurcă și fără o asemenea
absolutizare scriptural moralizatoare, ea lucrând confortabil cu
relativitățile. Faptul că pe lângă curaj are și talent, un stil persiflant, o
memorie care nu uită și nu iartă nimic, constituie mai mult o circumstanță
agravantă. E greu de acceptat că a fost și disident autentic, fiind și un
scriitor valoros. (Pentru liniștea noastră, poate trebuia să aleagă doar una
dintre ele). Căci noi acceptăm doar talentele care au un caracter mai flexibil,
mai alunecos, cele care se pliază levantin pe oportunități și interese. Paul
Goma deranjează prin aceea că a putut și poate să fie ceea ce noi nu putem. Să
fie în realitate ceea ce noi nu am fost și nu putem fi nici în vis. Să fie o
excepție de o normalitate dezarmantă, un neadaptat la conjuncturile ideologice,
un nedreptățit în propria dreptate, un exilat în exil. El și-a câștigat dreptul
moral de a judeca, chiar dacă din acest act de o intransigență necruțătoare
mulți ies șifonați. (...) Când ne gândim la libertate ar trebui să ne gândim și
la cel care și-a pus existența la încercare în numele ei, în cel mai riscant
mod, pentru ca acest concept să mai poată însemna ceva. Paul Goma ne oferă un
exemplu de gratuită excepționalitate cu care nu știm încă ce să facem,
plasându-l, stingheri, între nepăsare, ranchiună și o evazivă admirație.”[24]
Arhivele Securității sunt
un soi de călcâi al lui Ahile. În anul 1977, atât contextul extern – Charta 77
cehoslovacă etc., cât mai ales contextul intern – terenul pregătit de Tezele
din iulie 1971, prin exacerbarea (auto)controlului ideologic, impuneau reacția
critică a intelectualității române. Șușotelile scriitorilor strânși în
bisericuțe pe la mesele restaurantului Casei Scriitorilor sau prin
universitățile și institutele din țară alimentau iluzia că sunt „liberi” în
acel cadru restrâns. Chiar Paul Goma spera să se „lipească”, să adere la un
text elaborat de unul dintre cobreslașii canonizați: Geo Bogza, Eugen
Jebeleanu, Marin Preda, Nicolae Breban sau Nichita Stănescu și alții.
Înregistrarea cu tehnică operativă a unei ședințe la Editura Cartea Românească
în decembrie 1971 devoalează prudența lui Marin Preda, bine știută de altfel în
lumea de atunci. Fiind vorba de un scriitor cu probleme la dosar, fost
pușcăriaș politic, care a îndrăznit să înfrunte cenzura și să iasă din linie
pentru a-și publica romanele în Occident, prudența celor ajunși în posturi
decizionale devenea cu atât mai „legitimă”. Deși informat de Gafița, deciziile
i-au aparținut mereu lui Preda: „Domnul Gafița mai expune situația lui Paul
Goma care în momentul de față are interdicție de publicare la noi în țară.
Domnul Mihai Gafița mai adaugă că problema lui Paul Goma îi depășește pe ei și
el este de principiu să nu bage ei mâna în foc pentru «castanele» altcuiva”[25].
Efectele
Tezelor din iulie au stimulat și mai
mult căderea din principialitate a creatorului român, mai ales a celui din
lumea literară. Scriitorii ard intens, pentru recunoaștere și răsplată. O
dovedesc prozatorul Nicolae Breban (sau Marin Preda, sau Al. Ivasiuc, sau A.
Buzura, sau teoreticienii A. Marino și N. Balotă) și poetul Ion Caraion (sau
Nichita Stănescu, sau Șt. Augustin Doinaș), poate mai mult decât oricine
altcineva. Condamnat inițial la moarte, după liberarea din 1964, Caraion s-a
gândit numai la opera sa. La cum să ajungă să publice cât mai mult și să-i fie
recunoscută valoarea. În anii în care Goma publica romane în Occident, pentru
că acasă era interzis, „Artur” era folosit de Securitate „în continuare pe
lângă elemente care stau în atenția noastră ca Ion Alexandru, Paul Goma, D.
Țepeneag, Nicolae Steinhardt etc. în raport de necesități și situația
operativă”[26].
Asemenea lui Breban și Ivasiuc, Caraion suferea de un orgoliu exacerbat al
propriei valori. Așa se explică „opiniile” lui despre lipsa de valoare a
romanelor lui Goma. E greu de spus, în absența unei critici sistematice de
specialitate, a unor studii comparative, dacă ar mai fi existat „cazul Goma”,
cum pretinde Caraion, în cazul în care Ostinato
ar fi fost publicat în România, așa cum s-a întâmplat cu cărțile scriitorilor
Ion Lăncrănjan și Augustin Buzura. După cum am văzut, Goma scria și altfel, și altceva decât ceilalți. Astfel de puncte de vedere voiau să
sublinieze că motivul respingerii lui Goma de către editurile românești era
strict estetic. Istoria contrafactuală este arma celor lipsiți de argumente.
Poziția schizoidă a lui Caraion reiese dintr-o notă informativă mai amplă din
14 noiembrie 1980, reprezentativă pentru o mare parte a breslei literare:
„În
lumea breslei acesteia păcătoase, plină de numeroase metehne, dar care de peste
30 de ani susține cu condeiul său politica oficială, esențialul totuși nu este
comportamentul de foarte multe ori reprobabil al unora și altora, ci mijlocul
prin care ei, scriitorii și ziariștii, trebuie să susțină în continuare
Partidul sau în orice caz să nu ajungă a-l ataca. De jur împrejurul nostru (în
Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, Polonia anul acesta ca și cu vreo 12 ani în
urmă) s-au petrecut niște acute divorțuri între Conducerea de partid și
scriitori. La noi încă nu. Și încă nu, fiindcă s-a găsit mai totdeauna suplețea
de a împăca în fel și chip, totdeauna, pe unii și pe alții, prevenind la vreme
disensiunile care ar fi putut lua proporții și ajunge să dea spectacole
costisitoare”[27].
Fragmentul
este deosebit de relevant. Caraion face parte din tabloul pe care îl descrie,
deși dorește să pară că este dinafara lui, înșiră evenimentele din Ungaria
(1956), Cehoslovacia (1968) și Polonia (1980) sărind intenționat peste Charta
77 (1977). Altfel, ar fi fost nevoit să-și amintească, măcar pentru a-l
minimaliza, de Paul Goma și de Mișcarea care-i poartă numele. Caraion este unul
dintre produsele cele mai triste ale reeducării târzii. Într-un moment de
maximă luciditate – o declarație înregistrată la Securitate în 4 mai 1967, și
semnată cu numele lui real, Stelian Diaconescu –, își exprimă credința în scris
și în libertatea lui, regretă, cu scârbă,
că a devenit colaborator al Securității:
„...după
ce nu mai aveam nimic pe lume, după ce am fost închis, după ce mi s-a confiscat
opera, după ce mi s-a spus că va fi arsă (ceea ce a dezorganizat și schimonosit
cu totul mintea mea), după ce am fost osândit, un moment de tragic impas m-a
transformat (ca să mă pedepsesc și eu însumi? din lașitatea de a trăi: nu
știu...) m-a transformat în ceea ce-mi fusese vreodată mai odios. Sunt trei ani
de când primiți din parte-mi consemnări conforme cu adevărul, neviciate de
vreun subiectivism, despre oameni considerați de mine – în majoritatea
cazurilor – unii palavragii, alții vrednici de a mă îngrețoșa. Dar de mine
însumi, prezentându-vi-i cum sunt, sau cum sunt măcar în parte, a ajuns să-mi
fie și mai greață. Nu mă mai pot suporta, am ajuns la crize de nervi și
insomnii devastatoare, mă ucid [...] de astăzi eu nu vă mai pot fi de un atare
ajutor, nu mai pot continua îndeletnicirea aceasta, care-mi provoacă o imensă
scârbă de mine”[28].
În
ciuda acestui zvâcnet de revoltă, Caraion a continuat să colaboreze asiduu cu
Securitatea. Am arătat că alt scriitor fost deținut politic a plănuit să-l
distrugă pe Paul Goma. Al. Ivasiuc a influențat în defavoarea lui Goma un grup
de foști deținuți, între care scriitorul și jurnalistul Nicolae Carandino, cât
și mediul diplomatic, la care a avut acces în virtutea faptului că era/fusese
angajat al Ambasadei SUA la București. Din ce în ce mai multe
detalii descoperite cu precădere în arhivele Securității confirmă că Paul Goma
nu avea șanse în 1977 să atragă cosemnatari cu nume bine poziționate în spațiul
cultural și public. Orgoliul nemăsurat și, mai ales, aspecte ce țineau de
interese foarte personale (teama de a nu pierde poziții profesionale,
privilegii, dreptul de a publica, tiraje mari, drepturi de autor pe măsură
etc.), camuflate în opinii principiale, sunt responsabile de lipsa de șansă a
Mișcării pentru drepturile omului, care deși a zdruncinat pacea călduță a
regimului comunist cu poporul, nu a devenit una de anvergură, precum cea din
jurul Chartei 77 cehoslovace sau, mai
târziu, a polonezei Solidarność.
Din documentele
Securității (dar și din bibliografia secundară) se desprinde fără urme de
îndoială aversiunea scriitorilor față de Goma, pentru că a îndrăznit să
publice romane în Occident, altfel spus, nu a acceptat ca toată lumea
sentințele cenzurii și sfaturile binevoitoare
ale editorilor/redactorilor/prietenilor. Intimitățile unora dintre
scriitorii foarte cunoscuți cu ofițerii Securității denotă o aderență foarte
interesată la alternativa privilegiilor, unghiul mort din care o viziune
critică asupra regimului a devenit imposibilă. Într-un „Raport privind
discuțiile purtate cu Buzura Augustin («Gusti»), în ziua de 12.03.1973”,
maiorul Florian Oprea a reluat discuția din decembrie 1972 despre Goma. Buzura
a negat că ar fi „aranjat” cu acesta să-l ajute să publice un roman în
Occident, mai mult, „și-a reafirmat poziția că el nu va trimite niciodată nimic
în străinătate, se va «lupta» cu cenzura din țară în caz că i se va respinge
ceva. Zicea că el are 2 copii, la care ține mult, are o oarecare poziție și
nu-și poate permite să facă așa ceva. L-a condamnat pe Goma care «a găsit o
cale mârșavă de a se face popularizat». A dezaprobat asemenea atitudine. [...]
S-a jurat pe copii, dându-și cuvântul de onoare că nu va trimite și că este
complet străin de ceea ce face Paul Goma”. „Gusti” intenționa să aibă o
explicație cu Paul Goma și să se plângă Uniunii Scriitorilor (de faptul că Goma
ar fi spus că îl ajută să publice „afară”), însă, „eu l-am potolit și i-am
recomandat să nu facă uz de cele aflate de la mine (mi-a promis solemn) ci să
acționeze doar în măsura în care va afla din altă parte”[29].
Discrepanța dintre ce
se spunea în cercuri mici, intime, și poziția publică ilustrează o trăsătură a
atitudinii în comunism, exprimată foarte colocvial prin „una spunem, alta
fumăm”. Cu ani în urmă, la scurtă vreme după preluarea puterii de către Nicolae
Ceaușescu, în 1967 Buzura avea se pare altă manieră de abordare a realității
socialiste, chiar dacă nici aceasta publică. Foarte probabil, sursa
(informatorul) „Bucureșteanu” făcea parte din redacția revistei „Tribuna”, unde
lucra Buzura, sau era în trecere, în orice caz, era un apropiat al redacției.
În ziua de 21 august 1967 „Bucureșteanu” a stat de vorbă cu scriitorul despre
politica internă și externă. Buzura a afirmat, dezvoltând apoi, cu exemple, că
„politica externă a României este în gravă contradicție cu aceea internă”[30].
Din 1967, însă, la începuturile regimului Ceaușescu, și până în anii 1980,
atitudinea lui Buzura a suferit modificări, întreținute de nemulțumirea că la
conducerea unor reviste, în speță „Tribuna”, sunt oameni fără valoare (dă ca
exemplu pozitiv, de bună administrare și conducere, „Săptămâna” și „Flacăra”),
că redactorii au salarii mizerabile („totul pleacă de la mâncare”; „nu există o orientare de perspectivă care să
dea stabilitate vieții literare[31].
În clipa în care scriitorul ar avea asigurată pâinea nimeni nu s-ar plânge,
stabilitatea materială fiind absolut necesară. [...] Sunt unii care nu știu
unde să mai plaseze câte un articol să mai câștige ceva pentru că mai au copii
care nu acceptă [sic] că e criză mondială și că trebuie să sufere. [...] Dacă
scriitorul are o minimă bază materială, nu-i pasă și nu e mare lucru. [...]
Baza materială trebuie să-i asigure și informațiile necesare pentru a crea,
pentru a putea combate ideologia burgheză”[32].
La 24
noiembrie 1984, a fost aprobată propunerea de închidere a dosarului de
urmărire informativă pe numele lui A. Buzura (nume de obiectiv „Oșanu”), pe
considerentul că motivele pentru care i se deschisese acțiune informativă nu
mai erau valabile. Nemulțumirile scriitorului fuseseră rezolvate, în urma
influențării pozitive[33].
Raportul maiorului Viorel Tatu conchide: „În urma unei profunde analize a
situației informativ-operative, în caz, sub controlul Direcției a I-a s-a
procedat treptat la apărarea sa de influențele postului de radio «Europa
liberă», la recuperarea sa ca valoare literară și influențarea sa pozitivă,
atât prin sursa «Udrea»[34]
cât și cu ocazia contactării sale de către șeful Serv. 5 din Direcția a I-a, cu
ocazia deplasărilor lui Buzura la București”[35].
Bineînțeles, Securitatea
știa, însă nu era interesată de adevărul în sine, ci de modul în care putea
exploata acel adevăr. De vreme ce Buzura jură
că nu a „aranjat” cu Goma să-i intermedieze publicarea în Occident, e tot ce
avea nevoie Securitatea pentru a-l condiționa și a-l ține din scurt,
cointeresându-l (l-a influențat pozitiv).
Securitatea știa că Buzura încerca să trimită un manuscris în Occident, altfel
nu l-ar fi abordat în chestiune. Inspectoratul Județean Cluj a transmis
Direcției II la 25 octombrie 1972 o notă telefonică, în urma interceptării unei
scrisori a lui Paul Goma, aflat atunci în RFG, către un scriitor din București,
căruia-i scrie, între altele, „că el face unele aranjamente pentru publicarea
lui Augustin Buzura (nu precizează anume ce carte) în RFG la ed. în care a
publicat și el OSTINATO. În acest sens este ajutat de către Dieter Skleszak
[sic], ziarist fugit în urmă cu doi ani din București, care a aranjat și
publicarea cărții lui Goma…”[36].
Ce rațiune ar fi avut Goma să vorbească în numele altui scriitor într-o
chestiune atât de delicată, fără consimțământul acestuia? Publicarea în
străinătate era ilegală din perspectiva Legii secretului de stat și toți
scriitorii români știau. Chiar dacă n-au știut, aveau să afle după scandalul în
jurul apariției romanului Ostinato,
în 1971. Ca urmare a înțelegerii
arătate de ofițerii Securității, comportamentul scriitorului s-a modificat:
a început să publice „materiale bune” în „Tribuna”, a fost de acord „chiar să
retușeze ultimul său roman «Refugii» așa cum i s-a indicat, după care în scurt
timp a apărut în librării, bucurându-se de succes”. Beneficiile influențării
pozitive nu contenesc: „Simte că se află în atenția forurilor politice și că nu
este ocolit. Dovadă și decorarea sa cu Medalia celei de a XXXX[-a] aniversări
de la eliberarea patriei. I s-a promis o locuință pe măsura nevoilor și pretențiilor,
ceea ce-l mulțumește foarte mult”[37].
Conform aceluiași
Raport, în septembrie 1984, scriitorul i-a spus sursei Securității „Udrea” că
„nu trebuie văzute toate în negru, mai trebuie făcute și concesii”. Obiectivul
stringent al lui A. Buzura, pentru a cărui îndeplinire a lucrat mulți ani, era
să se mute la București, unde n-a ajuns decât în 1990.
Excluderi simbolice și încercări de
aneantizare
„Îți vor sparge ochii. Îți vor muta gura. Te
bagi? Sau creezi spații ficționale?”
(O.
Nimigean)[38]
(…) Aneantizarea
prin anonimizare, minimalizare, compromitere, discreditare, dislocare,
delegitimare este o crimă totală, cea
mai elaborată și mai rezistentă formă de asasinare simbolică. În primul rând,
pentru că durează pe termen nelimitat, în al doilea rând pentru că aduce
beneficii consistente și de lungă durată celui care a gândit-o și comandat-o:
regimul ideologic, cu profitorii săi cointeresați, dar și cu idioții utili din context. Lumea
literară și intelectuală din România anilor 1970 nu a fost naivă, dar a fost
cinică și lașă, ceea ce numim cu temeni neutri: conformă și tăcută. La 28
decembrie 1970, informatorul „Clujanu” relatează discuția pe care a avut-o cu soții Tita Chiper
și Alexandru Ivasiuc pe tema literaturii sovietice contestatare care circula
prin Cluj. Tita Chiper era de părere că „toți scriitorii sovietici valoroși
sunt contestatari”, ceea ce i se părea ciudat, la fel cum considera trimiterea
manuscriselor în Occident. Pe de altă parte, rușii „nu fac o contestare de pe
poziție marxistă ci de pe poziții idealiste, naționaliste și chiar mistice”,
iar în discuțiile dintre ei „au făcut numai «critică de la dreapta» operelor și
evenimentelor literare contemporane”[39], mergând până la a contesta rostul Revoluției din
Octombrie. Cei trei vorbesc și despre literatura clandestină (samizdat)
difuzată de editurile clandestine din URSS. Pe acest fundal, întrebarea râncedă
De ce n-am avut și noi un Havel arată
și mai limpede ca un produs al „rezistenței prin cultură”.[40] (…)
Dându-i dreptate lui Goma, toți cei născuți fără
stofă de eroi (supraoameni) și-ar fi
negat platforma pe care și-au întemeiat viața-și-opera. Suntem în plină
doctrină a neimplicării, „legitimată” prin înlăturarea din start a oricărui
factor favorizator de pierdere a privilegiilor sau „măcar” a șanselor de a avea
o cât de mică șansă la publicare, recunoaștere, fondul literar, bilete la
munte-la mare, acces la casele de creație etc. etc. Goma a fost acest factor.
Și a fost eliminat/neutralizat. Unde anume se regăsesc la Goma egoismul, voința
de a controla, de a domina etc.? Dumnezeul lui Goma nu e mort, dimpotrivă, el
se întreabă de ce oamenii din jurul lui îl tot pierd pe Dumnezeu. În realitate,
Goma este un anti-Übermensch, este
modelul scriitorului umil nevoit să strige în gura mare pentru a-și apăra umila
menire; acest strigăt solitar nu atrage solidarizare, iar atunci când reușește,
în mod unic și singular, își depășește teritorialitatea propriului ego, punând
în discuție încălcarea drepturilor și libertăților tuturor; nu vrea preamăriri,
nu se consideră niciodată mai talentat decât alții, tot ce vrea este să fie
lăsat și el în Cetate. Va fi, dimpotrivă, izgonit. Un apăsat fals recurs
la filosofia lui Übermensch ar putea
sufoca atât miza discuției, cât și, mai ales, fărâma de adevăr demonstrabil
care ne rămâne pe urma operei istorice și literare a lui Paul Goma.
La Goma nu se analizează/pune în discuție niciodată
cu adevărat doar literatura, este nevoie de un efort imens pentru a-i stăpâni
biobibliografia. Este epuizant să apelezi pentru orice detaliu la sursele
originare, chiar a fost nevoie pentru unii dintre noi. În timp, evenimentele și
detaliile lor, avându-l ca subiect pe Goma, se vor fixa mai bine. Analiza cazului Goma presupune stăpânirea
istoriei sale (și a cronologiei, așa cum tot insistă însuși scriitorul), în
contextul istoriei mari și mărunte a României și a Europei. Totodată, e nevoie
de o defrișare așezată a câmpului mental, mai bine spus, a straturilor mentale
și psihomentale ale epocii, care, cum am tot insistat, lucrează în cele mai
insidioase moduri și după 1990 asupra noastră, ca indivizi, și ca întreg comunitar/identitar.
Un exemplu ce poate părea banal: însingurarea
pusă tot pe seama lui Goma. El nu s-a însingurat, ci a fost însingurat:
respins, marginalizat, minimalizat, delegitimat. A fost izgonit fizic și
simbolic din literatura română. Apoi îi reproșăm că a dezvoltat în timp (oricât
s-ar fi nutrit din speranța că va fi acceptat) acest tip de atitudine, numită
cu larghețe: intransigență
(dezvoltată în expresii folosite de prea mulți fără discernământ: „singur
împotriva tuturor”, „înjură pe toată lumea” etc.).
(…) Marius Miheț propune noi filiere – m-am oprit
numai la modul în care este perceput și analizat omul-scriitor Paul Goma, nu
este locul, nici rolul meu să mă aplec asupra interpretării textelor literare
–, încearcă să pună altceva în loc, fără patima pe care o reproșează elegant
exegezelor gomiene. Din perspectiva mea, Goma nu încearcă să fie Supraom, în
ciuda faptului că întrunește calități și virtuți la care omenirea a aspirat
dintotdeauna, și pe care el le vede ca fiind firești sau măcar așa ar trebui să
se manifeste, cu precădere la cei care dau rost Cuvântului. Cam aici se opresc
asemănările. Tot ceea ce afirmă Miheț în acest text poate fi și astfel și exact
pe dos. Criticul nu și-a urmărit propriile intuiții până la consecințele
finale. „Regele disidenței este șomer”, după 1990. Cuvintele sunt expresive și
au o pojghiță subțire de adevăr, mai bine zis de logică binară: da, regimul
comunist a fost decăzut din drepturi – în hârtii, așa cum a și fost condamnat
în 2006, tot din hârtii. Să privim adânc, să analizăm lumea românească de
astăzi, la 33 de ani după căderea comunismului. Ce vedem? Că Goma nu este șomer
nici de dincolo de mormânt.
Miheț afirmă și că Goma „pricepe lumea prin intuiția răului – domeniu în care
scriitorul român a devenit un profesionist de talie mondială” și că
„funcționează cu două memorii: una răsucită nostalgic, uneori chiar venind
melancolic spre copilărie și adolescență. Procesul rememorării prinde turații
lirice, capătă maximă fluiditate, fraza lui caută exprimarea idilică,
energizează imaginarul și evită locurile comune. Cealaltă memorie, civică,
aparține unui indignat pe viață: experiențele maturului exilat imprimă un
discurs tăios, cu adaosuri de maliție, fără un interes aparte pentru stil,
alungând orice formă de poetizare totalizatoare. Când o face, se aplică numai
pe spații mici. Sarcasmul proliferează, uneori, umorul negru, alteori,
parodicul”. Fără să intrăm în discuții teoretice și psihanalitice, două memorii ar însemna un Eu dublu, cu două conștiințe separate. Memorii diferite/separate ar presupune
două fluxuri de conștiință separate. Or, în cazul lui Goma, spune el însuși –
este chiar un laitmotiv al vieții și operei: scriitorul trebuie să fie un tot.
Fiecare om, la nivel de conștiință, este suma experiențelor sale. Sigur,
criticul literar se referă cel mai probabil la două tipuri de memorie în sens
metafizic, pentru a sublinia mai bine rațiunea de a fi a scriitorului, atât în
literatură, cât și în viață (orice ar însemna aceasta). În filosofie este
posibil să discutăm la nesfârșit. (…) Sunt de reținut de aici mai multe
concluzii, pe filiere diverse: „Un copil rebel al veacului totalitar” – iată o
metaforă reușită și memorabilă; „Destinul lui Paul Goma este să rămână, pentru
totdeauna, în opoziție” și „Până la capăt, viața lui Goma se poate rezuma și
prin sintagma împotriva consensului”
– două mici concluzii-sinteză, care sunt de altfel complementare, o idee pe
care am încercat să o argumentez de-a lungul acestor pagini și care este, în
fapt, o rațiune a lui Goma:
scriitorul/intelectualul nu poate fi decât în opoziție, prin urmare, împotriva
consensului, care înainte de 1989 a fost totuna cu conformismul; „Rezumând, iată biografia lui Paul Goma: începută ca
traumă, urmată ca vocație și definitivată ca destin. Eroarea noastră este că-l
vedem și citim doar pe cel din urmă, pe matur, uitând masiva moștenire a
educației etice pe care o poartă cu sine”.
Am convingerea că putem cădea de acord asupra
existenței uneia și aceleiași memorii Goma (cu toate sertarele ei): și când scrie roman (să nu intrăm aici în eventuale
definiții/rețete ale romanului), și când scrie Jurnal, text publicistic sau
pamflet, o singură memorie articulată pe o conștiință exemplară. Dacă suntem
toți în lume, cu toate experiențele noastre, pentru a ne structura la nivel de
conștiință – deci, și de memorie individuală și colectivă – avem nevoie să fim
nu doar cartezieni, în sens clasic, ci să coborâm în miezul a ceea ce nu este
vizibil fără efort, în lumea epistemologică a ceea ce încercăm să înțelegem
despre noi și universurile create de noi. Lumea așa cum o intuia Goma rămâne,
încă, nu neapărat de redescoperit, ci de acceptat. Pe fondul tot mai greu de
definit al fenomenologiei globalismului în care funcționăm – lumea lui Goma
este departe de a fi acceptată de diversiunea totalizatoare de azi care se
străduiește să disloce o cultură a demnității, a unei măsuri pentru toți, a
renunțării la sferturile de adevăr (adică la diversiuni, la manipulare), a
libertăților consimțite și respectate. Este aceasta o lume tinzând la
perfecțiune, în cel mai optimist scenariu perfectibilă, deci imposibilă? Iată
motivul pentru care Paul Goma trebuie considerat un model. Cu toate defectele
lui omenești – nu a fost Supraom –, calitățile sale fățișe îi construiesc
statura remarcabilă. Din aproape în aproape, se descifrează și motivul
atacurilor împotriva acestui ideal etic greu de urmărit, de imitat.
O ultimă paranteză de exemplu
fericit. Profesorul de filosofie Ionel Bușe, ca discipol al lui C. Noica (un
fost deținut politic care a conviețuit
pașnic cu regimul comunist) și student al lui Ion Ianoși (un profesor
marxist, despre care nu se poate spune că a fost ingenuu prin raportare la
structurile regimului), este și admirator al lui Paul Goma. Profesorul Bușe
face, prin urmare, distincție, pe baza experienței sale directe, între „două
adevăruri”: unul al faptelor, altul al ideilor. Ceea ce ar însemna,
simplificat: viața și opera. Când Ionel Bușe afirmă că Goma ne cere să ne
desolidarizăm de Noica face o mică eroare – din păcate, proprietatea termenului
(de)solidarizare se estompează până
la dispariție în context. Goma altceva spune: ceea ce a încercat Noica
(dimpreună cu cei strânși, pe alese,
în jurul său) nu a fost rezistență. N-o să ne întoarcem de fiecare dată la
definiții. Pentru rezistență e nevoie de două condiții minimale – întrunirea
unui statut moral de om de acțiune, în sensul unei volițiuni a împotrivirii (pe
care, din păcate, Noica l-a pierdut în pușcăria politică, și care s-a erodat pe
parcurs, orice ar crede discipolii săi, mai vechi, mai noi, despre ce înseamnă
moralitatea) și produsul acestui act de voință deliberat public; (…) I. Bușe
afirmă că îi dă dreptate lui Goma „acolo unde rostește adevărul ideilor”,
pentru că a făcut „un lucru pe care foarte puțini dizidenți români l-au făcut.
A fost radical până la capăt, ca Socrate”. Dar nu este oare acesta un argument
chiar împotriva distincțiilor cu care operează? A fi fost radical până la capăt
e totuna cu a spune că la Goma nu există discrepanță între adevărul faptelor și
adevărul ideilor. (…)
Regimul
totalitar comunist se instalează prin teroare fizică masivă, acompaniată de o
propagandă pe măsură și, de regulă, cu o slabă participare a societății, dar se
fortifică printr-un raport invers proporțional, prin creșterea colaborării
populației, fie activă (colaboraționism formalizat), fie pasivă (tăcere,
conformism/consens, absența solidarizării cu orice formă de
opoziție/nonconformism). Regimurile comuniste au fost întreținute la putere
perioade îndelungate tocmai datorită acestui melanj în care victimele – cu
diferite grade de afectare – susțin sistemul represiv. Susținerea este indusă
irațional (în speță, din cauza unor factori de condiționare precum
frica-foamea-frigul-întunericul fizic și spiritual) și/sau obținută conștient
(în virtutea altor factori de condiționare/co-interesare, precum: obținerea
slujbei, locuinței, pașaportului, publicării etc.). Atât colaborarea activă,
cât și cea pasivă au avut consecințe incalculabile, deseori neintuitive fără o
analiză coroborată și aprofundată a tuturor tipurilor de surse.[41]
O astfel de analiză am încercat prin cartea de față, care va fi reușit poate să
explice mai adecvat o serie de aspecte din biobibliografia lui Paul Goma și a
epocii care l-a marcat și pe care a marcat-o, și poate să propună câteva opinii
și înțelesuri dincolo de locurile comune aflate prea des la limita
prejudecăților și a lipsei de acomodare cu tema. (…)
[1] Jurnal de noapte-lungă, Addenda, p. 214.
[2] Ibidem, p. 220.
[3] Ibidem, p. 221.
[4] ACNSAS, DUI nr. 002635, vol. 3, f. 4.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, ff. 6-11.
[7] Mai multe
detalii converg spre o colegă scenaristă de la Studioul Cinematografic „Buftea”
a lui Sașa, fostă soție a unui regizor rămas în străinătate, și el prieten cu grupul
Ivasiuc. O analiză circumstanțială a notelor informative, a notelor-raport și a
mediului cultural din anii 1970 indică precis identitatea acestei surse a
Securității, al cărei nume nu îl dau pentru că nu este deconspirat oficial sau
prin neglijența lucrătorilor Securității, așa cum se întâmplă în alte cazuri.
[8] ACNSAS, DUI nr.
2 635, vol. 3, f. 53.
[9] Doinaș și
Balotă dovediți informatori ai Securității, al doilea de-a dreptul bovaric și
cinic. Citatul este din Pavlovici, Frica și Pânda, p. 209.
[10] Dintr-o discuție telefonică avută la 6 ianuarie 2022 cu
A.M. Am notat, desigur, mai multe detalii.
[11] Pavlovici, Frica
și pânda, pp. 77-81.
[12] ACNSAS, Fond
Rețea (Popa Ștefan/Doinaș – „Gogu Ivan”/„Andrei Golfin”), dosar nr. 874, vol 2,
ff. 19–20.
[13] Pavlovici, Frica
și pânda, p. 82.
[14] Jurnal de
noapte-lungă, Addenda, pp.
225–226.
[15] Marius Miheț, Decalogul
scriitorilor uitați, în „România Literară”, anul
LIV, nr. 21–22, 27 mai 2022, pp. 16–17.
[16] ACNSAS, DUI 2 217, vol. 2, ff. 16-22.
[17] Radu Aldulescu, Patimile
după Paul Goma – trista și pilduitoarea
poveste a unei literaturi mici,
în Paul Goma 75, pp. 88-98.
[18] Ion Simuț, Reabilitarea
ficțiunii, p. 173.
[19] Idem, Cum se scrie istoria literară, p. 308.
[20] Ibidem, p.
330.
[21] Ibidem, p.
338.
[22] Alex Ștefănescu, La o nouă lectură: Paul Goma, în România
literară, nr. 19/2002.
[23] Siegfried Lenz, Închisoarea
este pretutindeni, despre romanul Ostinato,
în Der
Spiegel, 28 februarie 1972, apud „Receptare critică”, în Ostinato, Editura Univers, București,
1991, p. 457.
[24] Ioan F.
Pop, Ratarea unei concilieri
etico-literare cu Paul Goma, în „Familia”, nr. 5, mai 2016, pp. 112-113.
[25] Ioana Diaconescu, Marin
Preda. Un portret în arhivele
Securității (Documente inedite sin Arhiva CNSAS), Fundația Națională pentru
Știință și Artă, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, p. 243.
[26] Notă privind activitatea informatorului „Artur” în
perioada 1972–1973, în Cazul „Artur” și exilul românesc. Ion
Caraion în documente din Arhiva CNSAS, ediție de Delia Roxana Cornea și
Dumitru Dobre, Editura Pro Historia, București, 2006, p. 65.
[27] Ibidem, p.
210.
[28] Cazul „Artur”
și exilul românesc, pp. 53–54.
[29] Citatele despre A. Buzura, în ACNSAS, Fond
Documentar, dosar nr. 117, vol. 8, ff. 127–128.
[30] Ibidem, f.
131.
[31] Subl. în original.
[32] A
consemnat col. Ilie Merce în Raportul informativ către superiori, în urma
întâlnirii cu A. Buzura, în data de 25 noiembrie 1982, cf. ibidem, ff. 99–102.
[33] Punctul
IV al obiectivelor stabilite prin acțiunea informativă sună foarte interesant:
„Luarea tuturor măsurilor de prevenire și apărare a personalității literare a
lui Buzura Augustin, influențarea sa pozitivă”, în ibidem, f. 103.
[34] Identificat
de CNSAS în persoana fostului președinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen
Uricariu.
[35] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 117, vol. 8,
Raportul integral la ff. 103–106.
[36] ACNSAS, DUI nr. 927, vol. 3, f. 122.
[37] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 117, vol. 8,
Raportul integral la ff. 103–106.
[38] O. Nimigean, Nanabozo, Editura Cartea Românească, București, 2014, p. 76.
[39] ACNSAS, DUI nr. 927, vol. 2, f. 116.
[40] Se pot da atâtea răspunsuri, dimpotriva acestei
întrebări: „Într-o țară aproape desmemoriada, în derivă etică (Paul Goma
îi spune «nesimțitorism etic» și are dreptate, de vreme ce facem groapă de
gunoi între ruinele unei cetăți romane și stână în vechea cetate getică de la
Beștepe), inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă
înseamnă conștiință activă. Iar Goma e liber
în ultimul hal, cum ar spune poetul Marius Dumitrescu. Deține o voce amplă,
de neacoperit, un instinct etic și etnic de excepție: om moral într-o istorie
imorală”. Cf. Magda Ursache, De ce am
nevoie de Paul Goma, în „Contemporanul”, Anul XXVI, nr. 10 (763), octombrie
2015, pp. 20–21.
[41] Ionel Bușe, Caut
un om!, în Paul Goma 75, pp.
83–88.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu