joi, 8 august 2013

În memoria lui Petru Ursache...



...republic acest text apărut anul trecut în revista "Cultura", 10 mai 2012



Omul-legendă Paul Goma
după 35 de ani de refugiu politic şi 22 de postdecembrism



Petru Ursache, Omul din calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012 

Petru Ursache şi-a intitulat ultima carte, sugestiv: Omul din calidor. Că Paul Goma este scriitorul care a patentat conceptul de calidor în literatura română şi în cultura universală, nu mai trebuie demonstrat. La fel, nu mai trebuie dovedit că Goma este un solitar, un „produs” al desolidarizării româneşti. Cărţile dedicate lui Paul Goma îmbracă, unele mai mult, altele mai puţin, haina obsesivă a argumentării şi dezvinovăţirii. Culpabilizarea pândeşte parcă din fiecare pagină.
De data aceasta, profesorul Ursache propune o strategie de pe poziţii ofensive. Detaliile despre alţi scriitori şi despre cărţile lor, punerea acestora în relaţie cu Paul Goma şi experienţa-scrisul-scriitura lui, contextualizarea istorică, politică, socială, psihologică, au darul de a stabili criterii de lectură pe diverse filiere interpretative. Autorul lărgeşte câmpul defrişării, mărind perspectiva. Din orice punct ai privi, Goma nu mai este izolat. E firesc, deoarece nu s-a izolat singur. A fost transformat într-un „caz”, ceea ce presupune împresurare, bombardare a „subiectului” cu „planuri de măsuri”, încadrări cu informatori, lehamitea şi respingerea deseori umorală practicate de membrii breslei scriitoriceşti şi ai lumii culturale etc. Documentele din arhivele Securităţii, pe care le-am citit în toată largheţea celor 44 de volume, câte însumează dosarele deschise pe numele Paul Goma, identificate de Direcţia Investigaţii de la CNSAS, arată că scriitorul a fost un pericol real pentru liniştea, confortul şi stabilitatea regimului comunist. Dar şi pentru a celor care nu doreau altceva decât să vegeteze credibil în acest regim. De aceea, scriitorul nu a fost lăsat să-şi urmeze calea firească, de aceea a fost transformat în „caz”. Într-un regim închis, în care cei mai dotaţi şi inteligenţi dintre membrii comunităţii salvează aparenţe, discreditând esenţele, efectul este dorinţa de delimitare de orice „element” ce perturbă statu-quo-ul. Petru Ursache urmăreşte în permanenţă firul biografic, aşa încât cititorul să nu uite nicio clipă de unde pornesc toate. Pentru că, scriitorului Paul Goma i-a fost menit din start de către structurile ideologice, administrative şi mai ales de tovarăşii lui de breaslă, să fie expulzat ca un corp străin. Bogăţia detaliilor invocate riscă uneori să întoarcă demersul lui Petru Ursache împotriva propriului proiect metodologic şi interpretativ, în sensul că delimitarea prea abruptă a câmpului grotesc-represiv se impune analizei strict literare. Cum este firesc, până la o anumită limită, între parametrii biografici ai lui Goma. Însă, tocmai punerea în scenă a unor actori mai mult sau mai puţin diferiţi, trăind şi acţionând în aceeaşi realitate, diferit abordată de fiecare dintre aceşti actanţi – scriitori, activişti, securişti etc. (adaug – informatori, ca o subcategorie a categoriei scriitor-critic literar), îi permite lui Petru Ursache să tragă în ultimul moment de firul demonstraţiei, pentru a readuce întregul acolo unde şi-a propus. Autorul cărţii ia la bani mărunţi istoriile lui Paul Goma şi cum au ajuns ele în cărţi, în care însuşi scriitorul devine tot atâtea personaje, reunite în marea personalitate pe care o ştim.
Cartea este constituită din 7 capitole centrate pe calitatea de martor a scriitorului: 1. Scriitorul om-omul scriitor, 2. Când vremea vremuieşte, 3. Publicistică – Scrìsuri, 4. Bătălia pentru jurnal, 5. Viaţa trăită ca mărturie-document, 6. Re-profilări literare, 7. Capodopera literară. Sunt 320 de pagini ce aşteaptă  să fie citite, nu pot fi povestite.
Petru Ursache reacţionează corect punând într-o ordine logică editările precare de care au avut parte romanele şi publicistica lui Paul Goma. Poate ar fi trebuit să menţioneze mai subliniat şi cu detalii volumul Scrìsuri. I. 1971-1989, apărut la Curtea Veche în 2010, în cadrul seriei de autor. În acest prim volum găsim texte care n-au fost publicate niciodată în limba română, până în 2010, aşa cum este mult-invocatul Cenzură, autocenzură, para-literatură, care în volumul de Scrìsuri de la Nemira, 1999, este redat parţial într-o fotocopie din publicaţia „Die Zeit”, unde a apărut în traducere germană, în septembrie 1972. Este, de altfel, singura reproducere – mai degrabă o mărturie fotografică – pentru publicistica anului 1972, din volumul apărut la Nemira.
Destinul operei însoţeşte soarta dramatică a scriitorului. Trimiterea la textul amintit – pe care îl socotesc de căpătâi pentru înţelegerea gândirii lui Goma şi, mai ales, a epocii în care a fost chinuit – nu este întâmplătoare. Goma scria încă din 1971, în România controlată de cenzură, la care s-a adăugat treptat şi difuz autocenzura, texte libere de cenzură-autocenzură-paraliteratură ce apăreau în presa occidentală, evident, în traduceri. Este la îndemână pentru orice necunoscător sau interesat-vinovat să afirme că un scriitor  – abia  ieşit din puşcărie, fără drept de semnătură, care spune şi scrie liber ceea ce gândeşte, ale cărui romane sunt aruncate cu anii în sertarele speriate ale directorilor de edituri aflaţi într-un dans grotesc cu Cenzura şi cu Securitatea etc. etc. – nu are talent. Unde şi cum să-l fi „dovedit” în limba română? Această versiune a Securităţii, preluată vinovat de breasla scriitoricească ante- şi postdecembristă, este şi mai uşor îmbrăţişată azi, când tehnicile media permit oricărui debutant (uneori nu foarte alfabetizat) să aibă feedback într-un timp record. Petru Ursache, profesor aflat la o vârstă venerabilă, are dreptate să se mire: „Ostinato n-a avut norocul să pătrundă firesc în viaţa literară românească, în pas cu marile creaţii în proză ale anilor ’60-’70. Mai mult, nici după decembrie 1989 nu-şi găseşte locul cuvenit în istoriile literare, în cursurile universitare, în manualele şcolare. O capodoperă a memorialisticii, Culoarea curcubeului, document unic şi de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea deceniului al şaptelea (-scriitoricesc) a fost mai întâi dosită în depozite, apoi topită fără strângere de inimă; ca, în cele din urmă, să aştepte 15 ani până să apară şi în limba română (Editura Polirom, Iaşi, 2005), dorinţa cea mai ardentă a autorului (...) Să fim drepţi şi să judecăm cu luare aminte, dacă ne simţim în stare: ceva-ceva nu e în regulă aici.” (pp. 76-77)
Nu este. Goma nu a avut parte măcar de şansa celui mai precoce debutant din zilele noastre. Şi poate că explicaţia este conţinută în fiecare dintre citatele pe care a ales să le reproducă Petru Ursache: „Că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele...”. Este o însemnare din 30 ianuarie 1989. Consult Jurnal pe sărite, Nemira, 1997, p. 175, şi decupez citatul mai de sus şi puţin mai în jos, pe chestiunea care îl frământa pe Goma: „jurnal sau ne-jurnal?” şi care îl preocupă şi pe Petru Ursache în capitolul Bătălia pentru jurnal: „Mai departe: ei se tem de jurnalul tău, pentru că se tem de memoria ta; deci, tu trebuie să ţii jurnal! Îi «baţi», îi dai înapoi, îi sperii pe ei cu jurnalul? Aparent, nu – dar-însă-totuşi... Cum însă ţi-e frică, nu-l chiar... scrii, jurnalul acela; îl... ţii în gând (?)
În fond, care este gândul ascuns? Că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele... Însă memoria se exercită şi prin simplă ţinere-de-minte, nu neapărat prin scriere negru pe alb”. 
Dacă scoatem reperul cronologic, putem lesne conchide că e vorba despre actualitatea prezentă. Doar că azi este aproape imposibil să mai poţi vorbi despre ei fără să intri în conflict cu cine nu te-ai aştepta.
Un aspect esenţial în ceea ce putem numi „dezbaterea Goma”, observat şi de alţii, este dezvoltat de Petru Ursache: „De regulă, Paul Goma nu-şi îngăduie să ia în asalt polemic, nici măcar să ironizeze operele confraţilor din ţară ori din exil. Să nu cădem în regretabile confuzii: când aruncă vorbe aspre  (şi regretabile pentru noi; am convingerea că autorul însuşi o face cu inima împărţită), împotriva celor mari, foşti prieteni apropiaţi: Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dumitru Ţepeneag, Dorin Tudoran etc., nu are o clipă în vizor diminuarea operelor vreunuia. În obiectiv se află omul: compromis politic, spirit egoist, carierist, trecut uşuratic dintr-o tabără în alta.”
Că aşa este o arată tot ceea ce a scris Goma până în prezent. Mai mult, o confirmă discuţiile cu Ana-Maria Goma, cu prietenii ori cu simple cunoştinţe în „intimitatea” apartamentului, pe care ni le-a lăsat Securitatea în transcriere, mulţumită aparaturii TO (tehnică operativă) cu care era dotată în anii 1970.  

În aceeaşi idee, sunt amintite de către autorul cărţii de faţă şi încercările, soldate de câteva ori cu reuşite, de a-i atrage pe scriitorii români către editurile ooccidentale, în speţă franceze. Aşa cum îl ajutase Dumitru Ţepeneag pe el, Paul Goma voia să îi scoată din încercuire pe unii dintre cei mai buni scriitori din România, pentru ca ei şi cultura română să respire. I-au trebuit câţiva ani să se convingă că aceştia nu doreau să rupă concubinajul cu puterea de la Bucureşti. Goma este un luptător de cursă lungă. O atare ipostază presupune o cauză, principii, consecvenţă. Nu prea există exemple de altruism la acest nivel în lumea literară românească: exclus din Uniunea Scriitorilor în timp ce era aproape omorât în puşcărie, împins să se exileze, Paul Goma le întinde mâna celor din ţară, exact celor care puseseră umărul la arestarea, torturarea, excluderea, exilarea, compromiterea, asasinarea lui morală – prin neimplicare, prin acord tacit dat Puterii. Prin solidarizare cu dictatura, nu cu eroul-victimă. Petru Ursache pune, pe bună dreptate, problema receptării oneste a lui Paul Goma: „Istoriei literare îi va veni greu să explice natura frânturii dintre două momente din destinul existenţial al lui Paul Goma, primul la care ne referim fiind cuprins între 1977 şi căderea Cortinei de Fier. Omul din Calidor a devenit, timp de mai bine de un deceniu, personalitate europeană, datorită, mai ales, Mişcării ce-i poartă numele, integrată Chartei Drepturilor Omului. Al doilea moment s-a ivit după revoluţiile de «de catifea», autorul romanului Ostinato intrând, treptat, într-un inexplicabil con de umbră”.
Oricât ar încerca scriitorimea literară şi critică de la noi să ne convingă că esteticul primează, dincolo de bine şi de rău, răspunsul la incomoda problemă formulată de Petru Ursache poate fi scurt sau foarte amplu, însemnând acelaşi lucru: Paul Goma nu avea cum să fie „recuperat” de aceiaşi oameni (structuri) care nu doar că l-au lăsat singur (să moară cu principiile de gât, nu?), dar au contribuit la minimalizarea lui – „Goma nu are talent”, la discreditarea ca scriitor – mergând până la a-i nega această calitate, la compromiterea ca membru al comunităţii scriitoriceşti şi româneşti – Goma este „vândut”, „jidănit”, „kaghebist”, „omul Securităţii”, „nebun” etc. etc. Este un raţionament simplu: cine a călcat toată viaţa etica şi omenia în picioare, nu se poate trezi brusc, după 1989, cavaler al dreptăţii, oricât de talentat ar fi.
Goma a vrut mereu să fie scriitor şi să fie perceput  astfel. Cu cât a încercat să se comporte în virtutea menirii sale naturale, pe atât de înverşunaţi au fost ei să decredibilizeze ceea ce nu poate fi negat. Să îl „compromită” – asta fiind una dintre expresiile agreate. Şi care spune totul despre acţiunile concertate ale Securităţii şi scriitorilor-criticilor-etc. – cei din urmă nu întotdeauna conştient implicaţi, ceea ce nu le procură prea multe circumstanţe atenuante. A fost şi este datoria lor să aibă discernământ. Este responsabilitatea oricărui om care gândeşte mai mult decât la grija confortului familiei şi la carieră cu orice preţ.
Intelectualitatea română, scanată prin ochii informatorilor – parte a acestei intelectualităţi, nu este chiar mediul în care ai vrea să respiri „liber” azi. Cea mai mare parte a ei trăieşte la loc de cinste în literatură, parte în posturi universitare de diverse specializări sau în ceea ce numim lax „cultură”. Este o constatare. Românii, în general, intelectualii români, în special, se tem de „judecăţi”. Ca să poată scoate oricând cămaşa curată. Se ştie, la noi „judecăţile” sunt monopolul – dar şi monologul – autorităţii. Românilor le plac, mai ales, „execuţiile” celor „compromişi”, celor aflaţi în minorităţi fabricate împotriva conştiinţei. Când adevărul e chiar sub ochii noştri, aşa cum a fost dintotdeauna. L-au văzut oameni mai puţin sofisticaţi. Dar ei nu sunt vedete.
Petru Ursache consideră că „Goma a luptat pentru unitate, pentru fortificare, pentru universalizare şi s-a văzut că s-a ajuns la dispersare, risipire de forţe. Cultura nu este o afacere a unei singure persoane, oricât de înzestrată ar fi; cunoaşte individualităţi marcante (şi cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru ea în totalitate) pentru a supravieţui pe mari întinderi de timp; nu acceptă dictatura unui grup cu pretenţii şi închipuiri, îi displace ideea de «centru-margine»; dacă întâmpină obstacole naturale, ştie să şi le asocieze şi să se fortifice; dacă obstacolele sunt construite în chip artificial, cu intenţii diversioniste şi brutale, sfârşitul tragic este previzibil”. (pp. 108-109) 
Punându-l în corelaţie, inevitabil, pe Goma cu Soljeniţîn, Petru Ursache ajunge la câteva concluzii demne de reţinut. Din paralela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici / Gherla, analizate în contextul lor istoric şi literar, rezultă că „politicul a părut mai disponibil receptării, spre paguba ansamblului. În termeni hegelieni, conţinutul a luat-o înaintea formei. Prejudecata încă dăinuie în critica literară curentă. Dacă am plasa această scriere în alt secol, invocarea politicului ni s-ar părea o absurditate (...) toată viaţa Alexandr Soljeniţîn a nutrit speranţa să se afirme pe plan literar înainte de toate şi apoi în memorialistică ori în istoriografie.” Dacă punem pentru o secundă numele Goma în locul numelui Soljeniţîn, care ar fi diferenţa? Niciuna. Dintre criticii literari consacraţi, Daniel Cristea-Enache a reuşit o cronică amplă şi demnă de reţinut a romanului Gherla-Lăteşti, Curtea Veche, 2010, care poate fi considerată, în sfârşit, un text de recuperare literară şi de punere la locul cuvenit a scriitorului.
Soljeniţîn a scris ampla lucrare Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, 1795-1917, Goma a scris Săptămâna roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Cei doi sunt scriitori. Nu istorici. Cu toate acestea, cărţile lor sunt foarte documentate. Nu sunt lucrări de ficţiune. Aşadar, le poate fi criticat „stilul”. Sau „tonul”. Li se poate „reproşa” că scriu liber, necenzuraţi de opţiuni ideologice. Fie ele doctrine la putere sau pragmatism corect-politic. Ce li se mai poate reproşa celor doi – că unul e român, altul rus? Că n-au reuşit să treacă de ultima redută – renunţarea la identitatea antropo-culturală şi naţională – pentru a deveni oameni noi? Este poate cea mai sensibilă parte a cărţii lui Petru Ursache. Dacă celelalte capitole au „şansa” de a trece neobservate, capitolul V, mai ales ultimul titlu – „Nürnberg II”, riscă să-l mai arunce o dată pe Goma în groapa cu leii ce păzesc câmpiile curate ale realism-corectitudinii-politice. Este periculos pentru viaţa şi cariera ta să fii liber. Şi Soljeniţîn a fost acuzat de antisemitism, cu toate acestea, el a putut să moară acasă, după 20 de ani de exil. Ruşii au, se pare, mai multă consideraţie pentru marile lor personalităţi. Deşi nu s-ar spune că Rusia zilelor noastre este chiar „cetatea soarelui”. Trebuie să se poată discuta despre orice, fără teama de a fi asasinat moral. Americanilor nu le place să le vorbeşti despre relele pe care le-au făcut – este cool să vorbeşti numai despre Revoluţie şi democraţia americană... Francezilor nu le cade bine să critici Revoluţia Franceză ori să le spui că sunt aroganţi şi neprimitori... Germanii, în care, să fim oneşti, toată lumea a tras, s-au săturat să fie diabolizaţi în eternitate... Englezilor le-a ajuns să fie catalogaţi drept cinici, urâţi şi reci... Poate că şi românii ar trebui să se sature odată să fie oile negre ale Balcanilor, oricâte greşeli – recunoscute! – ar fi făcut. Poate că românii nu sunt doar nişte sălbatici, împuţiţi, inculţi şi sângeroşi. Poate că şi evreii sunt tot oameni, ca noi, cu bune şi cu rele. Eticheta de „antisemit”, aplicată tot mai des în ultima vreme, începe să aibă reverberaţii apocaliptice. Te aştepţi ca un Goma sau un Soljeniţîn să fie noii ideologi ai „soluţiei finale”. Mai sunt şi alte popoare care au „beneficiat” de genocid şi atenţia opiniei publice nu este atât de focalizată în direcţia lor şi, mai ales, asupra celor care i-au decimat. Trebuie să putem să discutăm odată şi-odată normal despre orice. Nu Goma şi Soljeniţîn sunt exemplele negative. Goma este ucis ritual de ai lui, dintr-un sentiment exacerbat al urii de sine. Însă el este acelaşi dintotdeauna, nu trebuie să se căiască, deşi el şi-a asumat vina crimelor comise de români în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Într-o cronică dedicată cărţii lui David J. Mahoney, Alexandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie, Polirom, 2011, Nicolae Coande consideră că Soljeniţîn este un „luptător unic în istoria secolului XX, cel care a denunţat, cum el spune, «fărădelegea şi genocidul popoarelor» şi a luptat împotriva «Dragonului Sovietic».” Şi conchide: „Moştenirea sa, ca şi a luptei unui Paul Goma în România, se cere predată în şcoli. Ruşii o fac deja (un rezumat de 400 de pagini ale Arhipelagului… e deja în programa şcolară), noi când vom recunoaşte moştenirea lui Paul Goma?”
În primul rând, noi trebuie mai întâi să îl recunoaştem pe Paul Goma. Iar cartea lui Petru Ursache este un îndemn bine motivat şi argumentat în acest sens.
Soljeniţîn îi îndemna pe ruşi să se căiască. Goma îi îndeamnă pe români să aibă grijă de memoria lor. Memoria este baza identităţii, în orice epocă istorică ne-am situa. Fără memorie nu putem nici să ne căim pentru greşelile noastre şi nici să le amintim altora că şi ei sunt supuşi greşelii. Fără memorie nu există justiţie, se instalează dictatura. Petru Ursache: „Paul Goma reprezintă documentul de care istoria noastră recentă are nevoie pentru legitimare. Forţa sa constă în faptul că nu se lasă jefuit de memorie, din contra, şi-o păstrează intactă, şi-o administrează riguros şi în folosul semenilor.” (p. 199) 
De 22 de ani, suntem ba jenaţi, ba incomodaţi, ba de-a dreptul încurcaţi, de memoria victimelor comunismului. Ceea ce se ilustrează şi în legislaţia târâş-grăpiş ce intenţionează, mai ales la nivel declarativ, să recunoască onorabil statutul foştilor deţinuţi politici. În realitate, „procesul comunismului”  (Decretul-Lege 118/ 1990, Raportul pentru condamnarea oficială a comunismului şi altele) este o şaradă. Parcă ar fi desprins din planurile de măsuri pentru compromitere fabricate în laboratoarele strategice ale Securităţii – de data aceasta fiind vorba de subminarea memoriei colective a românilor.
Concluzia lui Petru Ursache asupra operei lui Paul Goma ţine cont de toate genurile abordate de scriitor. În privinţa romanului, între preferate fiind Ostinato, Din calidor, Arta refugii, Gherla, consideră că „paginile romanului se cuvin a fi supuse unor analize sistematice, ample, profesioniste. Altfel riscăm să rămânem la simple constatări, formule retorice şi să nu realizăm că, într-o vreme a canonului proletcult, de simplificare şi de uniformizare a limbajului literar, Paul Goma, «singur împotriva tuturor» (ei, nu chiar singur) [Ei, nu chiar... împotriva tuturor, ci singur împotriva Lor! Aceasta este expresia lui Goma – n. Flori B.] a lansat personaje izvodite din fondul organic al fiinţei noastre, nedorite de autorităţi, a inovat curajos dezvăluind noi orizonturi imagistice şi de sensibilitate umană, survenite în condiţiile totalitarismului, a exersat pe terenul de graniţă dintre arte pentru aproximarea unei posibile geografii a spiritului.”
În privinţa literaturii cu caracter pronunţat autobiografic, pe care Petru Ursache o numeşte „literatură concentraţionară”, termenul este din punctul meu de vedere folosit fără nuanţe. În sensul că se poate aluneca uşor în interpretări laxe, aşa cum se şi întâmplă, în opinia generală „literatură concentraţionară” însemnând orice volum de memorialistică propriu-zisă a detenţiei. Or, în genere, cartea de memorii scrisă de foştii deţinuţi politici, la persoana întâi, fără alte pretenţii decât dorinţa de a împărtăşi o experienţă ieşită din comun, de a o lăsa mai mult sau mai puţin explicit ca „moştenire”, nu este literatură. Este o mărturie. Nici nu trebuie să fie literatură. Ceea ce nu respinge calitatea de document atât a literaturii autoficţionale, cât mai ales a memorialisticii. Pe bună dreptate, Petru Ursache este de părere că în această privinţă, a literaturii concentraţionare, Goma „pe mulţi îi întrece”. Iar în materie de scriitură politică „Scrisorile (către Ceauşescu, Iliescu, Băsescu) sau iniţiative precum adeziunea la Charta ’77, să recunoaştem, nu au egal”.
Statutul de refugiat politic pe care Goma şi membrii familiei sale îl au după 35 de ani de exil şi la peste 22 de ani de când guvernarea comunistă a căzut în România, ţară membră a NATO şi a UE, este considerat de autorul cărţii „de domeniul absurdului ori al legendei”.
Ca să fim cât mai precişi: este de domeniul Ministerului de Interne şi al Ministerului de Externe, adică al statului de drept actual.
După cum deja anunţă titlul, Omul din calidor nu este o carte de analiză literară. Este o carte despre omul-legendă Paul Goma, exilat în singura patrie posibilă pentru el: limba română.



joi, 1 august 2013

pseudojurnal (de caniculă): praful în ochi Vişinescu...

Scriu, rescriu, mă documentez, coroborez, revin cu date şi nuanţe de interpretări... textul despre penitenciarul Suceava, după 1945, pentru Enciclopedia represiunii comuniste, vol. 3...
Este înnebunitor să fii cercetător în Ro, să nu-ţi ajungă banii de la un salariu la altul, să te scormonească în răbdări toate otrepele care nu ştiu cât costă o carte, cum se scrie o frază nefurată, cum te intoxici în arhive etc.; aceasta este situaţia majorităţii cercetătorilor din România. Să-ţi sfârtece bormaşina (de la etaj) creierii, după o noapte de nesomn, cauzat, între altele, de mizeria umană şi ideologică purtând numele Alexandru Vişinescu...
Nu înţeleg de ce toată lumea "bună" (Lucia Hossu-Longin şi alţii) bate apa-n piuă cu penitenciarul de la Rm. Sărat, cu ţărăniştii... Este numai o parte a adevărului.
Vişinescu a nenorocit multă lume şi nu doar la Rm. Sărat! Şi-a făcut "plăcerile" la începutul anilor 1950 la Jilava, apoi la Mislea... înainte de a deveni vechilul Direcţiei Generale a Penitenciarelor la Rm. Sărat!
Să vedem un decupaj dintr-un interviu cu o victimă a acestui individ care se hrăneşte de zeci de ani - ca o întreagă armată de ofiţeri, subofiţeri, judecători, procurori, activişti etc. - din nenorocirea victimelor pe care le-a făcut:

"Cînd am fost eu la Jilava era director al  închisorii Vişinescu, care trăieşte şi astăzi. Şi mi-aduc aminte ca azi (...) aveam 20 de ani, eram tînără (...) şi intră Vişinescu. Deschide uşa cu suita şi se uită la noi, la toate-aşa, şi probabil a văzut că sunt nouă şi îmi spune: 'Cîţi ani ai ?' Eu am spus '20 de ani', credeam că mă-ntreabă cîţi ani am eu, adică mi-am imaginat că se poate întîmpla să-mi acorde cineva atenţie. Or, el mă întreba cîţi ani de puşcărie am de făcut, ce condamnare am, la ei nu exista comunicarea aceasta, înţelegi, nici nu se putea glumi… Eu am zis 20, că atîţia aveam. Şi el spune 'Ah!' şi-a-nceput să mă-njure, să mă facă bestie capitalistă şi nu ştiu cum. Şi eu cînd mi-am dat seama că nu-nţelege: 'Pardon, am 6 ani da` nu-i fac!' Eh, atît mi-a fost: 'Te-ai gîndit poate că vin americanii?' şi eu ca deşteapta zic: 'Mai mult te gîndeşti dumneata la ei decît mă gândesc eu!' A plecat şi peste 10 minute a venit o gardiană şi m-a băgat la 'neagra'. Apă pe jos, în sfîrşit, m-a ţinut acolo 'doar' 24 de ore pentru acest cuvînt. (...) Am ajuns la Mislea, acolo deja ne-a dat uniformele, zeghe şi fustă, pînă-atunci am fost îmbrăcată în hainele mele, c-am fost la Securitate [Oradea], la Jilava nu mi-au dat uniformă. Dar eu aveam de-acasă o fustă bleumarin şi mi-era foarte dragă şi n-am luat decît zeghea pe mine. Şi fusta bleumarin. Şi-apare Vişinescu director la Mislea [rîde] şi dă peste mine (...) 'Ce-nseamnă... de ce nu eşti în uniformă naţională?' Auzi! Şi eu, tot aşa, că la 20 de ani ai curaj, zic: 'Dacă asta-i uniforma noastră naţională, halal naţie!' Bineînţeles că iar m-a costat distracţia (...) M-a băgat la neagra şi n-am mai primit pachetul. Adică, m-a sancţionat. Sancţiunea a urmat cum? Mama mea, biata, în naivitatea ei şi-a închipuit că dacă vine ea personal cu pachetul din Arad, unde locuia atunci, pînă la Mislea o să mă vadă. (...) şi-a venit ea pîn-acolo la uşa închisorii, unde au beştelit-o ăia cum scrie la carte şi-au trimis-o acasă. Cu pachet cu tot. Pentru că i-am zis io porcului de Vişinescu, care locuieşte în Piaţa Palatului, că ăsta-i costum naţional?... (...) ăla-i un animal!" (Flori Bălănescu, interviu cu Aurora Dumitrescu-Ille, Bucureşti, octombrie 1998) 
Aurora Dumitrescu-Ille trecuse înainte de Jilava printr-o anchetă violentă la Oradea, în timpul căreia i-a fost fracturată încheietura mâinii. Cunoaşte lumea penitenciară comunistă, fiind măritată tot cu un fost deţinut politic. Ştie foarte bine ce-i acela un animal cu trăsături umanoide! A fost în acelaşi lot cu pr. Liviu Brânzaş.
Specimenele ca Vişinescu nu au comis doar acte abominabile cu mâna lor, dar au supravegheat şi ordonat atrocităţi, au încălcat demnitatea umană până în cea mai elementară nuanţă a ei. 
Într-un regim de tranziţie la democraţie, care s-a cronicizat, în care de aproape 24 de ani structurile MAI, ale Securităţii, Procuratura, Justiţia şi-au conservat nestingherite pârghiile, influenţa, mecanismele devine o glumă proastă să mai vorbim despre procesul comunismului. Responsabilii direcţi şi morali, mai mari sau mai mici, ai REPRESIUNII COMUNISTE ne învaţă de peste două decenii ce este democraţia, la cotele cele mai înalte ale diversiunii. Ei sunt "cu" noi, printre noi, mereu deasupra noastră, dincolo de bine şi de rău. 
Condamnarea comunismului în 2006 a fost prima mare glumă sinistră din acest punct de vedere. Numai naivii (îi rog să nu se supere pe mine) au putut crede că o hârtie fără finalitate cazuistică, semnată la 17 ani după înlocuirea lui Ceauşescu cu Iliescu, poate instaura de la sine dreptatea şi poate contribui la oxigenarea sănătoasă a naţiunii, a societăţii.  
Singurul proces al comunismului care mai poate fi posibil în România, acum, după aproape un sfert de secol, este să devenim conştienţi de istoria recentă, să o asumăm, să ne informăm cât mai mult. 
Normele etice şi morale sunt în noi. Ori nu sunt deloc. De aici trebuie să reînnodăm firul. Dacă Proclamaţia de la Timişoara ar fi devenit program politic, dacă am fi avut o atare voinţă politică în 1990, azi n-ar trebui să mai stăm cu ochii în praful de tip Vişinescu!

marți, 30 iulie 2013

falsă baladă



despre geniu

te-au înecat şi pe tine valuri de lacrimi
muci
bale
filosoficării de două parale
bocete
jelanii
greţoase-aduceri aminte?
vom sfârşi nebuni în canalele
tembelizoarelor
toată suflarea amneziată
fostă flăclăristă-de-cenaclu
fostă anticomunistă
fostă viitoare democrată
fostă-actuală securistă
expertă în istorie-politică-fotbal-critică literară-previziuni despre trecut
vai!
într-un glas:
a murit Marele Poet
Poetul
Genialul
Maestrul
(actoricimea s-a scuturat
de unrat
de spaimele-i mărunte
de Cântarea României
moderatoare blonde
brunete
roşcate
doldora de amintiri flăcăriste
deprinse la frageda vârstă de 5 ani
au scăpat o lacrimă sinceră
şi-au dat ochii peste cap)
dar geniile înflăcărate
nu mor
din când în când se scutură
precum coloşii din
poveştile pentru adormit
copiii mari
şi proşti.

joi, 4 iulie 2013

excesul de conformism dăunează grav...



revista "CONFESIUNI", iunie 2013: PARADIGME BASARABENE

Flori Bălănescu

Literatură – adevăr istoric şi ficţiune

„În documentul istoric figura de stil înlocuieşte adevărul,
ca să nu zic că ascunde minciuna.
Să ne amintim cel puţin comunicatele Sovinformbiuro-ului.
Sau buletinele informative ale televiziunii naţionale...”

Aureliu Busuioc, Hronicul Găinarilor – ivit lumii de către domnia mea Aureliu Busuioc, grămătic, ediţie definitivă cu o postfaţă de Andrei Ţurcanu, Editura Cartier, Chişinău, 2012

Aureliu Busuioc (1928-2012) a traversat secolul al XX-lea şi a intrat cum se cuvine în următorul, suficient cât să realizeze mai bine distanţele şi incompatibilităţile dintre cele două lumi ideologice, ale căror ziduri de apărare au fost aruncate-n aer, măcar la nivel formal, când ceasul istoric ticăia de zor anunţând explozia „revoluţiilor” de sfârşit de veac.
Inteligenţa neastâmpărată, umorul şi (auto)ironia sunt condimentele de bază ale scriiturii lui Aureliu Busuioc. Ajuns la ultima pagină, cititorul trăieşte regretul că grămăticul n-a consemnat măcar istoria unui oraş de mâna a doua, aşa încât cronica să fie mai voluminoasă... Deşi, vom vedea, ce e puţin nu-i de ajuns, iar ce e mult strică, după cum spune o vorbă anonimă şi înţeleaptă.
Cartea narează istoria unui descălecător imaginar (Panteleu Avădanei) şi a unui cătun (Găinari) ipotetic. Adevăratul reper de fixare este unul cronologic: 1812, anul „atestării” istorice a Găinarilor. Numită incorect, dar denumirea a intrat în uz: Basarabia, Moldova de Răsărit a fost ruptă din coasta Ţării Moldovei istorice de către Imperiul Ţarist la 1812. Găinăriei cu ştaif imperial, ce-avea să provoace mari suferinţe omeneşti, perturbări politice, militare şi diplomatice, îi urmează o găinărie în toată regula ce va determina roirea hoţului şi întemeierea cătunului Găinari, „o aşezare anapoda cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două mai puţin bicisnice”. Sătui de batjocura de a fi tâlhăriţi în propriile curţi, gospodarii din Roşcoveţi au descins în ograda lui Panteleu Avădanei şi au dezgropat rămăşiţele a nu mai puţin de 300 de găini. Panteleu a fost aproape omorât în bătaie şi nu a scăpat cu viaţă de la spânzurătoare decât datorită înţelepciunii unui bătrân. Cum la caz-de-necaz, „strigaţi la oaste”, roşcoveţenii „preferau să-şi ascundă iubirea de pace prin hăţişurile pădurilor din împrejurimi”, nu i-a fost greu bătrânului să-i convingă că ruşinea izgonirii din sat e mai grea decât moartea. Abia târându-se, bătut şi uns cu dohot (păcură), Panteleu a căzut  sub o râpă (precum săgeata lui Ştefan cel Mare cu 350 de ani înainte), unde l-a descoperit în nesimţire nu mai puţin marginala Parascheva. Ctitorul Panteleu s-a prăbuşit în locul viitorului bordei întemeietor, iar noi putem „citi pentru prima oară o relatare veridică, aproape un reportaj despre felul şi împrejurările în care a luat naştere o veche aşezare umană. E vorba de ceva unic în literatura istorică mondială!”
Erudiţia, flerul şi talentul se întâlnesc fericit pe fondul unei evidente sensibilităţi la istorie a romancierului. Apelând la armele neconvenţionale ale literaturii, Aureliu Busuioc pare să deconstruiască miturile, legendele şi protocronismele românilor, însă romanul lui nu se opreşte pe Prut. Şi nici pe Nistru sau pe Tisa. Încă de la început, ne avertizează: „ameţit de pe băncile şcolii de rigidul Ureche şi îmbrobodit de romanticul Neculce cu ale lui «O samă...», cititorul mai săritor la paiul vecinului decât la bârna proprie poate găsi în lucrarea de faţă unele momente de pastişă sau chiar de plagiat! Mă grăbesc să-i sting nobila indignare de la bun început: totul e făcut cu bună ştiinţă, mobilul acestei riscante întreprinderi nu a fost altul decât acela de a da, în lipsa unor cronici latine sau slavone, oarecare virtuală patină sărăcuţei relatări prezente. Altfel cum s-ar putea înţelege şi chiar aproba – în veacul nostru împănat cu compasiune, umanism şi vegheat de o justiţie echidistantă – unele scene demne mai degrabă de un Far West decât de centrul Europei?!...”.
 
Dacă s-a demonstrat ştiinţific că „dintr-o zeiţă inventată nu se putea naşte un bărbat în toată firea!”, atunci care puteau fi şansele unui cătun întemeiat dintr-un hoţ (de găini) şi o vrăjitoare-curvă? Din asemenea indivizi, fără tradiţie, fără istorie, nu puteau ieşi decât alţi găinari, urmaşii lor ajungând – din marginali, leneşi, hoţi, puşcăriaşi, încârdăşiţi cu criminali – reprezentanţi oficiali ai regimului comunist. Lăsaţi ficţiunile, parcă ne spune Busuioc, ancoraţi-vă în realitate. Nici romanul nu mai este ce-a fost, poate că nici nu trebuia să mai fie. Cine ştie? Ne punem întrebări odată cu scriitorul, pe măsură ce îl citim: „Departe de mine gândul să condamn stilul prozei contemporane, nicio literatură nu poate progresa fără mişcare înainte, atâta doar că în perioada de coagulare şi sedimentare a suspensiei din care se naşte orice curent sau direcţie se mai şi exagerează (sau ni se pare nouă, celor mai rămaşi de timp, că ar fi aşa!). Salut din plin implicarea străzii, adică a vulgului, în procesul literar, democratizarea scriiturii, evitarea categorică a făţărniciei, de dragul, chipurile, protejării moralei”.
Cronologie, istorie, context, morală...  De la 1812 a început o realitate hâdă pentru românii dintre Prut şi Nistru. De atunci, pământenii se tot uită pe cer şi murmură vin ai noştri, pleac-ai noştri. Povestea lui Panteleu şi-a Paraschevei se constituie într-unul din sâmburii adevărului mascat în ficţiune. Prin acest roman Busuioc este mai aproape de avatarurile istoriei decât de literatura de dragul literaturii. Hronicul său ne poartă cu metodă de virtuoz nu doar prin istoria ultimilor 200 de ani, ci, mai ales, prin transformările de mentalitate socială, politică şi culturală. Îşi dovedeşte nu doar preocuparea aplicată pe această problematică, dar şi o ironic-responsabilă aderenţă la prezent: „(...) hronicul de faţă: e rodul iubirii faţă de adevărul istoric, atât de preţuit de conducătorii lumii noastre de azi! (...) consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii. (Ca şi, de altfel, consumul exagerat de castraveţi sau spanac.)”. În ciuda umorului, ironiei, parodiei şi parabolelor, Aureliu Busuioc pune în faţa noastră mai multe şi grave probleme decât un text jurnalistic sau eseistic.
Cum nu suportă „beletrizarea” mărturiilor şi a documentelor, Busuioc ne aminteşte o mulţime de clişee ideologice, unele preluate de o parte a opiniei comune drept adevăruri imuabile. De exemplu, un presupus comunicat (dar fidel atmosferei şi evenimentelor epocii) din ziua de 28 iunie 1940, când „Carol al II-lea a cedat Basarabia bolşevicilor! Bucureştiul ne-a trădat!”: „Aici postul de radio Tiraspol! Aici postul de radio Tiraspol! Fraţi basarabeni, iată că se împlineşte visul vostru al tuturor: regimul criminal, burghezo-moşieresc al României întoarce marelui stat sovietic Basarabia, răpită de la patria sovietică în 1918...”. Rolul diversiunii este exploatat la maximum în roman. Busuioc nu iartă nici prejudecăţile autonegatoare sau antiromâneşti: leneşi, inculţi, suficienţi, mândri, „servili, gata de orice compromisuri”. Explicaţia? Hibridul daco-roman a fost bun, reuşit, dar nu poţi hibridiza la nesfârşit, având ca bază un hibrid! Însă nici teoria rasială a purităţii nu este sănătoasă, doar s-a dovedit, prin experimentele comunist şi nazist. Şi-atunci, care-i soluţia? Există o soluţie de a creşte şi a te maturiza dintr-un „neam de mâna a doua” (ce trăieşte într-o „lume a treia”), fără vreo legătură cu rasa ori cu genetica: exersarea libertăţii de a gândi singur şi lupta împotriva „lenei de a gândi”. Bătut şi aproape omorât, gonit din Roşcoveţi, găinarul Panteleu s-a dovedit a avea o genă mai puternică decât gospodarii prădaţi. Peste timp, urmaşul lui, un puşcăriaş penal, şi-a răzbunat înaintaşul întemeietor de sat fără soartă. Piotr Panteleevici ajunge şef peste satul Roşcoveţi şi sătenii nu se împotrivesc, obişnuiţi (conform „tradiţiei istorice”) să fie câştigaţi şi pierduţi (de fraţii români) ca la jocul de „alba-neagra”. Aureliu Busuioc deţine o bună cunoaştere a atmosferei şi istoriei româneşti de dincoace de Prut. Ne plimbă chiar prin Bucureşti, la Gara de Nord, pe la Podul Chibrit, într-o călătorie fascinantă cu personaje pitoreşti de dinainte de Primul Război. O mare capacitate de schimbare a registrului contextual-istoric, cultural şi lingvistic îşi pune amprenta pe ţesătura textului. Decupajele „Roşcoveţi” şi „Găinari” sunt simptomatice pentru ce s-a întâmplat cu întreaga istorie a românilor basarabeni: nu este de ajuns să împingi cu piciorul gunoiul din curtea ta, trebuie să ai grijă ca el să nu se strecoare înapoi pe sub poartă. Când agentul sanitar Tudor a exclamat „Trăiască Piotr Panteleevici! Trăiască tovarăşul Stalin!”, unul dintre roşcoveţeni – nu întâmplător un bătrân din sat – a şoptit către vecin: „Azi pe Stalin şi pe găinarul ăsta, dar mâine pe cine-ar’ să-l mai pupe-n cur?”. Pilduitoare scenă: „Vecinul se făcu că nu aude.” S-a făcut că plouă! Ce nu auzi nu te poate afecta mai târziu! Dar nici bătrânul nu a fost capabil de mai mult decât o şoaptă. Busuioc dă o palmă amară defetismului ancestral, întrebându-se care ar fi fost soarta sătenilor din Roşcoveţi (a se citi: Basarabia, a se citi: România) dacă aceştia nu s-ar fi dat fără crâcnire pe mâna unui ocnaş. S-ar putea spune: excesul de conformism dăunează grav... coloanei vertebrale a naţiunii.
„Vom aştepta timpul să se întoarcă îndărăt, conform prezicerilor lui Hawking, şi vom examina atent cadrele ce ne vor arăta unde, când şi de ce am greşit...”.  
Şi-o fi pus Aureliu Busuioc personajele să fure găini şi oi, să preacurvească, de amorul artei, dar nu ne păcăleşte şi ne spune el însuşi că nu are de gând. Scriitorul este om ca şi noi. Are o durere: comunismul. Cu tot ce a decurs din funcţionarea lui timp de jumătate de secol în Basarabia. Pe lipsa de legitimitate, pe fals, pe abuz, pe asasinat, cu limba de lemn propaganda sovietică a construit mitul „naţiunii moldoveneşti”. „Şi atunci ai încercat să uiţi cele citite, privite şi ascultate, dar un mare semn de întrebare tot ţi-a rămas în cap: ce se va întâmpla cu urmaşii noştri, dacă, bineînţeles, vor fi mai proşti ca noi, când se va scoate de la naftalină (sunt mulţi cei ce ling coşurile de gunoi ale istoriei, o fac şi în zilele noastre!) această mitologie şi o vor intregra în... istoria integrată? (...) Inventează o naţiune, inventează-i o limbă, inventează-i «conştiinţa unităţii istorice» cu eschimoşii, uzbecii şi, fireşte, cu ruşii, şi serveşte-i oricărui viitor drept proprietate a ta orice bucată de pământ, ruptă de la oricine, de preferinţă de la vecini. Şi atunci, desigur, «hoardele româneşti» nu vor mai intra în casa lor, ci vor «da năvală» în inima imperiului”.
Pseudohronicul lui Aureliu Busuioc are toate şansele să devină un îndreptar istoric şi moral. Dovadă că literatura are un mare potenţial de pedagogie naţională în vremuri de restrişte (ca să mă exprim în ton cu grămăticul). Asupra calităţilor estetice se vor fi pronunţat, şi sper că o vor mai face, literaţii (postfaţa lui Andrei Ţurcanu stă mărturie). Deocamdată, să citim şi să dăm o şansă „revelaţiilor” de lectură pentru a deveni gânduri aşezate. Iar atunci când râdem – Aureliu Busuioc are acest fantastic talent, de a ne face să râdem –, să ştim: acela nu este râsul nostru! Pentru că vigoarea talentului creşte la Aureliu Busuioc dintr-o conştiinţă traumatizată de „mitologia viitorului” – comunismul, dintr-o responsabilitate legitimă faţă de ai lui.