"condamnare" fără urmări

un text despre care cred că a rămas actual, apărut în "Observator cultural", nr. 517, martie 2010

Crima perfectă a comunismului: 

„omor cu NUP”, prin politologizare

Jilava - "Neagra", febr. 2013, foto Flori Bălănescu

Certamente, România este o ţară în care câinii latră şi urşii trec, îşi văd de planurile lor. Aş adnota zicerea: latră pentru că sunt legaţi. Românul generic este deştept peste media europeană, descurcăreţ, primitor, altruist, credincios etc. Românul-recent (pentru a-l parafraza pe Dl H.R. Patapievici) este şi corect politic.

Cu câteva zile în urmă, am dat peste o discuţie aprinsă, la un post de televiziune. Erau invitaţi Dl Dinu Zamfirescu – proaspătul debarcat de la şefia tocmai dispărutului INMER (topit, comasat, unit cu forţa, cam pe formula PCR+PSD din 1948, cu fostul IICCR) şi Dl Mihail Neamţu – un susţinător vehement al aripii tismăneano-băsesciene a originalei noastre democraţii. CV-ul Dlui Neamţu este impresionant, şi ne aşteptăm să ne fie închisă gura cu el, de vreun mentor al domniei sale. Spun asta pentru că însuşi Dl Neamţu i-a „închis” indirect gura lui Marius Oprea cu CV-ul lui Vladimir Tismăneanu. Ideea era că V. Tismăneanu are cărţi adevărate, iar atunci când rosteşti „comunism românesc” oriunde pe planeta Pământ toată lumea se gândeşte la Vladimir Tismăneanu, care este, susţinea admiratorul domniei sale, autoritatea nr. 1 în materie de studiu al comunismului (vorba românului de la 1900, este casaţie!). Dl Neamţu, al cărui CV s-a înnobilat recent cu funcţia de director ştiinţific al instituţiei struţocămileşti IICCMER, produce o mare diversiune. Aici este vorba despre „investigarea crimelor comunismului”, de „probatoriu”, ci nu despre politologie. Marius Oprea nu este mai prejos de Vladimir Tismăneanu, doar pentru că cel din urmă a avut mai multe şanse în viaţă (între ele, nu a fost hărţuit de Securitate şi nici arestat, ba, dimpotrivă) şi este mai umblat prin lume. Au competenţe diferite. Insist: vorbim despre investigarea crimelor comunismului!, de care se ocupă foarte bine Marius Oprea, ca şi mulţi alţi cercetători români. Iar faptul că în România există/ existau INST, Memorialul Sighet, IICCR, INMER n-ar fi trebuit să ne dezbine, ci să ne apropie întru aceeaşi cauză.

Ştirea Mediafax: „Boc i-a demis pe Marius Oprea şi Dinu Zamfirescu, înlocuiţi cu Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu” sună ca o inacceptabilă ironie. Acelaşi Boc care (scuze!) ne-a diminuat salariile două luni la rând, care a slăbit până la rupere nervii românilor, sub acoperirea unei politici guvernamentale de criză ce ne va scoate la liman? Dar nu este o ironie ci o revanşă politică. În sfârşit, „oamenii lui Băsescu” strâng rândurile sub, iată, „acoperirea” condamnării comunismului, pe care s-au gândit să îl şi investigheze în stilul lor (după ce l-au condamnat). Este condamnarea perfectă, care nu lasă urme.

Sub o altă acoperire – aceea a alinierii la lumea civilizată, prin numirea unui preşedinte ştiinţific de „renume mondial” – se încearcă eliminarea componentei de „investigare” a fostului institut. Nu mi-l imaginez pe Dl Tismăneanu cutreierând România pentru a dezgropa morţi. Nu are nici competenţa potrivită şi nici o atare preocupare.

Este la îndemână să observăm şi reglarea conturilor politice cu PNL ale redenumitului partid popular al Dlui Preşedinte, dar şi cu PSD, dacă ne gândim că IICCR a fost înfiinţat sub Călin Popescu-Tăriceanu, iar INMER sub Adrian Năstase. Totodată, Dl Traian Băsescu îşi mai plăteşte din datorii, oferindu-i lui Vladimir Tismăneanu o jucărie strălucitoare, menită să-i crească prestigiul în lume şi să-i permită continuarea studiilor politologice. Oricum am da-o, este o sinistră slujbă de înmormântare. S-ar putea replica şi că numirea Dlui Tismăneanu aduce România în atenţia lumii occidentale. Dar să nu punem carul înaintea boilor şi să nu ne credem cenuşărese: avem mult de lucru aici, în România, chiar trebuie să săpăm, în gropile comune şi în arhive, să-i identificăm pe tot mai puţinii supravieţuitori ai represiunii.

 

Jilava, martori (centru-dreapta, Radu Ciuceanu), cercetători (centru-stânga, Marius Oprea) şi vizitatori, febr. 2013, foto Flori Bălănescu

Oricât de obiectivi şi de corecţi politic am încerca să fim, trebuie să subliniem câteva aspecte de bun simţ: 1. În România au fost oameni care au suferit (unii neînchipuit de mult) şi au fost unii care au produs suferinţă. Condamnarea de ochii lumii a comunismului, rostită sub luminile reflectoarelor, nu ne rezolvă datoriile de conştiinţă; 2. Dacă şi Raportul Tismăneanu a căzut de acord că regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal, trebuie lăsaţi oamenii de meserie să îşi facă treaba, pentru că o crimă dovedită împotriva unei părţi imense a poporului (dar şi crima morală) nu poate fi soluţionată prin „neurmărire penală”, pe motiv că fapta s-ar fi prescris; 3. Istoricii din România sunt primii chemaţi pentru recuperarea memoriei comunismului românesc.

Marius Oprea a făcut cel puţin o greşeală atunci când a acceptat să intre în hora politică a Comisiei Tismăneanu. Revolta sa este cam târzie, însă în cele din urmă, unii dintre noi înţeleg marile lucrături strategico-diplomatice ale planificării unui scenariu de succes. Comunismul „trebuia” condamnat „oficial”, cădelniţat în presă o vreme, până creştea capitalul de imagine al puterii, apoi lăsat să zacă în gropile sale necunoscute şi comune... Dar Marius Oprea s-a apucat să dezgroape cadavrele comunismului, iar de aceste asasinate trebuie să răspundă cineva, fie şi după 50-60 de ani. De data asta morţii nu mai sunt pe hârtie sau în amintirile martorilor, sunt în saci, cu oasele lor, cu craniile lor, cu nasturii, gloanţele, cu tot ce nu a putut înghiţi pământul. Imaginea unei crime este mult mai impresionantă decât consemnarea ei într-un dosar. Găselniţa cu „neurmărirea penală” este tragere de timp şi o aruncare în derizoriu a suferinţei provocate de comunism. Regimul comunist a fost ilegitim şi criminal, trebuie acceptat că a făcut crime împotriva umanităţii. Iar crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.

Dacă demersul condamnării comunismului ar fi fost ceea ce se aştepta, iniţiatorii săi ar fi trebuit să ştie că naziştii au fost urmăriţi după Procesul de la Nürnberg zeci de ani prin toată lumea, prin toate găurile de şarpe, şi încă mai sunt căutaţi. Vendeta antinazistă a fost şi este atât de drastică încât urmaşii rudelor lui Hitler au fost nevoiţi să emigreze, să îşi schimbe identitatea şi să facă un legământ: acela de a nu avea urmaşi, lăsând neamul să se „stingă”. Ce vedem dincoace? Generali şi ofiţeri de Securitate, înalţi tovarăşi de partid îmbuibaţi, criminali care se sting „creştineşte” în paturile lor, de bătrâneţe, cu venituri mai mult decât decente pentru o ţară în care guvernul „popular” diminuează indecent salariile bugetarilor (inclusiv pe ale cercetătorilor comunismului, probabil şi pentru a plăti pensiile imense ale securiştilor). Mai vedem supravieţuitori ai represiunii comuniste care trăiesc în lipsuri, umiliţi şi de instituţiile statului şi de mulţi concetăţeni, (re)educaţi de ce văd şi aud în unele medii, trezindu-se înjurând: ce mai vor şi ăştia, cer întruna din 1990 încoace! noi nu am suferit? au făcut ei ceva, altfel nu îi arestau comuniştii degeaba!

Aceiaşi iniţiatori ar fi trebuit să ştie că există o dezbatere între istorici, despre punerea în oglindă a comunismului cu nazismul. Trăitorii în comunism (ce ironie, la şcoală învăţau cât de odios a fost regimul nazist, după manuale făcute de ideologii comunişti, nu mai puţin odioşi!) n-ar trebui să uite atât de repede cum a fost. Or, exact asta vor „judecătorii” şi „procurorii” comunismului românesc să facem: gata, l-am condamnat, acum să uităm! (Aceeaşi frică de adevăr exprimase Adrian Năstase cândva, îmi amintesc: să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor).

Aruncând o privire asupra listei membrilor Comisiei Tismăneanu este imposibil, ca om de bun simţ, să nu te întrebi ce caută unii dintre cei numiţi acolo. S-a vorbit mult despre acest lucru. Formulez o singură nedumerire. Dacă tot a vrut Dl Tismăneanu un specialist străin în echipă de ce nu l-a cooptat pe, de exemplu, Stéphane Courtois? Istoricul francez al comunismului este competent pe această temă, spre deosebire de unii dintre prietenii lui V. Tismăneanu.

Nu mă miră reacţia lui Marius Oprea: „Eu nu am făcut teorie, eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii prin munţi. Acum nu că-i îngropăm a doua oară, dar turnăm şi beton peste ei. Ceea ce i s-a întâmplat lui Ceauşescu, care nici acum nu se ştie unde este îngropat, iar familiei sale i se refuză accesul la rămăşiţe, li se întâmplă şi morţilor comuniştilor. Dacă nu mai suntem lăsaţi să facem investigaţii pe urmele criminalilor, asta anulează orice efort de condamnare a comunismului. Niciun ofiţer de Securitate nu a plătit pentru asta. Mi-e ruşine că am făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Condamnarea Crimelor Comunismului. Nu a reuşit să schimbe nimic”. Aş spune, cu optimism: e bine să te trezeşti chiar şi mai târziu decât niciodată.

Este deja un loc comun asupra căruia Paul Goma, unul dintre puţinii opozanţi credibili ai comunismului românesc, a atras atenţia, dar n-a fost luat în seamă: cu Securitatea nu dialoghezi, pentru că te înghite. Fiara abia aşteaptă să îi dai un deget, că te înhaţă cu totul. Morţii dezgropaţi prin munţii României ştiau bine acest lucru. Mulţi au murit cu arma în mână, fără să se predea, fără să dialogheze. Unii dintre cei care nu au „colaborat cu ancheta” au fost împuşcaţi hoţeşte în ceafă... de către securişti care aveau copii acasă, familii, erau oameni „normali”. Normal sunt trataţi şi astăzi de către statul de drept, care ar trebui să-şi aplece îngrijorarea asupra victimelor acestor criminali.

În emisiunea de care aminteam, Dl Neamţu a încercat să „desfiinţeze” şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar timpul expirase. Cam prea mult aplomb pentru cineva care vrea să pară obiectiv şi îngrijorat de imaginea ţării (în timp ce se pregăteşte să preia scaunul de director ştiinţific). INST este, slavă Domnului!, institut al Academiei Române (şi nu al lui Ion Iliescu, aşa cum clevetesc unii, doar pentru că a fost înfiinţat în 1993! ar trebui să se desfiinţeze tot ce s-a înfiinţat după 1990, ori măcar să se comaseze, unească, redenumească, şi să înceapă numărătoarea istoriei cu era Băsescu!). Puţinii cercetători de la INST au scris, documentat şi editat câţiva metri liniari de volume de documente, mărturii, studii etc. despre totalitarism. INST are şi o revistă – „Arhivele Totalitarismului” (numai colecţia revistei dacă ar fi fost consultată şi ar fi fost suficiente dovezi pentru condamnarea comunismului, încă din anii 1990). Cărţile INST sunt citate în multe lucrări de referinţă, chiar în lucrările editate de IICCR. Directorul INST – istoricul Radu Ciuceanu (pe care mulţi au încercat să îl transforme în personaj controversat, datorită activităţii sale politice postdecembriste) are în CV-ul său 15 ani de temniţă grea comunistă (1948-1963) şi doi ani de domiciliu forţat, de moarte civilă, doi ani în care nu a avut buletin de identitate, neputând nici să muncească. A făcut parte din biroul executiv al grupării de rezistenţă armată din Oltenia (MNRO – Mişcarea Naţională de Rezistenţă Oltenia), condusă de generalii (fraţi) Iancu şi Dumitru Carlaonţ, a fost anchetat şi de NKVD şi de Securitate, trecând prin tot ce a avut mai cumplit sistemul concentraţionar din România. Avea, în momentul arestării, 22 de ani.

În definitiv, comunismul trebuia condamnat „din oficiu” chiar după decembrie 1989, dacă ar fi existat „voinţă politică”. Istoricii şi-au făcut treaba, de cele mai multe ori în ciuda piedicilor politice. Să ne întrebăm în cor de ce a durat atâta... şi să o cităm pe Herta Müller: „Înlăturarea sa [a lui Marius Oprea] de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc nu o pot considera decât încă o bătălie câştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului”.

În citata emisiune de televiziune Dl Dinu Zamfirescu a făcut, din păcate, o notă negativă, care a culminat cu afirmaţia (la o întrebare a moderatorilor) că ar fi onorat să lucreze alături de Vladimir Tismăneanu, dacă acesta l-ar interpela. După ce a fost demis, „fără motiv”? Ba, chiar a afirmat în aceeaşi emisiune că demiterea sa este politică? 

Monumentul ridicat în memoria victimelor de la Aiud, 14 sept. 2013, foto Flori Bălănescu

Să sperăm că revolta lui Marius Oprea nu va fi subminată de vreun scenariu compensatoriu şi că va face exact ce a anunţat: „va duce atâţia morţi la Preşedinţie, Guvern şi Parchet de nu-şi imaginează nimeni”. „Îi deranjează că eu reuşesc încet-încet să aduc dovezi privind condamnarea comunismului. Duc procurorilor morţi în saci de rafie, iar ei îmi dau NUP-uri. Că zic că s-a prescris. Ştii cum era? Omul era luat de acasă, împuşcat în pădure. Familia risipită la Canal. Ce e ecuaţia asta? Omor cu NUP”.

Diferenţa dintre istorie şi politologie este că cercetătorii istoriei recente lucrează în preajma morţii. Ei trebuie să merite încrederea de a fi părtaşii unor imagini şi rememorări cumplite, să promită mărturisitorilor că vor fi atenţi cu memoria lor, că vor putea să exprime cuviincios experimentele neverosimile pe care le-au avut de îndurat deţinuţii politici.

Puşcăria - inima Aiudului

Aiud, un orăşel cu farmecul lui, jerpelit ca majoritatea localităţilor româneşti...
Puţini oameni din localitate, apţi de muncă, au şi locuri de muncă, mai ales la Alba Iulia, la Cluj - unde fac naveta, sau în străinătate.
Istoria aşezată în ramă este şi ea în mare paragină, împrejmuită de un zid de cetate medievală din care curge pe alocuri molozul... Acum este în renovare.

Cetate, detaliu din interior, foto: Flori Bălănescu

Istoria vie şi dureroasă, abia trimisă oficial în uitare printr-o condamnare din vârful pixului, este comemorată restrâns şi în cvasităcere la Râpa Robilor, în fiecare an de ziua Înălţării Sfintei Cruci - 14 septembrie. Locul în care administraţia penitenciarului Aiud arunca leşurile deţinuţilor morţi. Pe creasta Râpei supravieţuitorii au ridicat un monument comemorativ, la baza Râpei se construieşte o mănăstire cu o adâncime de circa 10 metri în pământ, în prelungirea căreia s-a extins cimitirul civil din localitate.

sus: Monumentul dedicat victimelor regimului comunist; jos: mănăstirea aflată în construcţie pe locul fostei Râpe a Robilor. foto: Flori Bălănescu

Un orăşel sărăcit şi trist, în inima căruia bate energia hoţilor, a violatorilor şi a criminalilor României. În exact aceleaşi celule de pe aceleaşi secţii şi din Zarca în care au fost terorizaţi de foame, sete, promiscuitate, boli, frig, sufocare, umilire, bătăi, reeducare mii de români care nu au furat, nu au violat şi nu au ucis pe nimeni. N-au vrut decât să fie bine pentru toţi românii, fiecare conform convingerilor sale politice sau numai civice.
Într-un loc bine păzit, de maximă securitate, din inima Aiudului a fost zdrobită fiinţa umană timp de peste două decenii. Astăzi, în acelaşi loc, fiinţe ieşite din malaxorul reeducării la scară naţională dau prin pur-şi-simpla lor existenţă o pâine de mâncat gardienilor şi întregului personal administrativ.

Penitenciarul Aiud, vedere parţială din exterior, foto: Flori Bălănescu

Fiinţelor acestea răufăcătoare le sunt asigurate, conform normelor europene, toate condiţiile: aer suficient (calculat în metri cubi de persoană), mâncare la standarde corecte, televizor (dreptul la informare), frigider, baie ataşată celulei, asistenţă medicală, bibliotecă; au dreptul la vizită, la corespondenţă şi la pachet; au dreptul la vizită intimă...
Prin geamurile altădată bătute-n obloane ţâşneau ieri violent şi fără interdicţii manelele şi alte zgomote de pe diverse canale Tv. Fără fiinţele acestea răufăcătoare cărora le sunt asigurate toate drepturile aparatul administrativ nu şi-ar putea întreţine familiile.
Aiudul e un oraş mic şi trist în al cărui organism pare să pulseze sânge vital numai închisoarea plină cu delincvenţi penali.

falsele probleme sufocă rezolvarea adevăratelor probleme

fascinanta Românie sau dezastrul naţional cu atâtea feţe: conturi mari în bănci de pe tărâmuri exotice, maşini, iahturi, vile, blocuri de birouri - toate de lux sau, de ce nu, nişte mormane de zgură în locul unor munţi, pe ruinele culturii, istoriei şi mult-aşteptatei bunăstări a românilor. foto: Flori B.

Murdăria mediatică se tot întinde, de parcă nimic nu ar mai conta în România. Ţinteşte subliminal la erodarea ultimei picături de discernământ prezentând pe canalele de televiziune imagini cu câini ridicaţi de hingheri, pentru a stârni mila faţă de animale şi repulsia faţă de cei care-i strâng, implicit, faţă de cei care au dat decizia... Totul ţine de cum "împachetezi" ştirea (sau falsa ştire)... nu am înţeles, de ce trebuie arătate astfel de imagini până la saturaţie? Aaa, ca să-i putem vedea în contrapondere şi pe cei mai omenoşi dintre noi, pe femeile isterice care altfel se plâng că n-au bani de medicamente, dar hrănesc târle întregi de maidanezi pe lângă blocurile de locuinţe, însă n-ar da un covrig de pomană unui copil "maidanez"? Ca să-i vedem pe tinerii musculoşi de la periferii cărându-şi maidanezii fideli de pe maidanul din faţa blocului în braţe până la maşini, ca să nu fie răniţi de hingheri...
Şi mie mi-au stârnit mila bietele animale, pentru că nu suport gesturile de duritate sau de violenţă fizică, dar când trec în fiecare zi printre fiare, cu aritmia până-n ceruri, uit de mila faţă de ele şi sunt cuprinsă de o spaimă imensă... Este nefiresc şi necivilizat să-mi pretindă cineva să convieţuiesc în spaţiul public cu animalele sălbatice! Cine vrea animale sălbatice să se mute în codru sau în junglă!
Dacă tot vor ziariştii un subiect gras, ce implică strict lipsa noastră de umanitate şi de civilizaţie, să meargă în spatele Gării de Nord, în staţia autobuzelor 133, 282, 182 etc. Acolo nu se poate respira cât aştepţi autobuzul din cauza putorii, acolo, în adâncituri săpate în pământ şi în canale trăiesc fiinţe pestilenţiale de care nu se sinchiseşte nimeni; sunt copiii unora dintre noi, lăsaţi pe străzi precum puii de câini maidanezi. Nu se scandalizează nici o Paulă Iacob, nici un domn ferchezuit şi specialist în drepturile câinilor... Dar ar putea să se sinchisească Domnii specializaţi în drepturile copiilor... Ar putea răspunde primarul Capitalei... Chiar şi Parlamentul României.
Iată până unde poate ajunge gradul nostru de reeducare: datorită nepăsării noastre, aceşti copii subterani au ajuns să trăiască şi să reacţioneze deseori ca animalele!
În această atmosferă socială, mediatică şi politică (la fel de pestilenţială din punct de vedere moral) este înnebunită românimea cu subiectul lacrimogen al nefericitului copil de 4 ani mort în condiţii tragice (dar care are o familie spălată pe creier), de la care, iată, s-a trecut la subiectul lacrimogen al bieţilor câini adunaţi de pe străzi şi din curţile şcolilor PENTRU A SE UITA DE OTRĂVIREA NAŢIONALĂ DE LA ROŞIA MONTANĂ; mai mult, pe fundal au apărut ameninţările "Gabriel Resources" dând lovitura de graţie bunului simţ pe care îl mai are o parte a românilor, precum şi sănătăţii noastre biologice, naturale şi culturale; dacă guvernul român este implicat în mizeria asta, în scenariul ăsta cu uite proiectul-nu e proiectul, pentru a spune la un moment dat că ei au vrut să-l evite, dar n-au avut încotro, pe motiv că Ro nu-şi poate permite despăgubiri... atunci va trebui să se ducă pe pustii în eternitate şi odată cu ei toţi aceia care au bătut palma încă de la început pentru RMGC!

Toţi aceia care alimentează psihoza: "De 2000 de ani aici noi am trăit din minerit!" Oare mai este valabilă opţiunea aceasta în anul Domnului 2013? Li s-a spus românilor răspicat că RM a fost dată pe mâna RMGC ca monopol pe viaţa oamenilor, ca zonă monoindustrială? Ştiu (şi le pasă dacă ştiu?) toţi localnicii ce presupune o atare încadrare? Înseamnă că ei sunt legaţi să nu poată întreprinde nimic la ei acasă, nicio altă industrie nu are ce căuta acolo, s-a tăiat din start orice posibilitate de a investi, alta decât proiectul RMGC. Nici strungarii, croitoresele, constructorii, profesorii etc. etc. nu au mai avut ce (sau de ce! ca miză profesională şi intelectual-umană) să muncească în Ro şi au luat calea Europei occidentale sau a Orientului Apropiat ori s-au reorientat profesional. Este o falsă problemă că oamenii din RM vor fi muritori de foame dacă nu încep exploatările corporaţiei canadiene. În Ro sunt atâtea localităţi depopulate, din care au migrat tinerii şi oamenii ajunşi la 40-50 de ani, oare de ce? Problema celor din RM trebuie analizată şi inclusă într-un plan amplu naţional de resuscitare economico-socială şi morală.

Este un gest de maximă iresponsabilitate politică şi naţională să aprobi un plan care distruge mediul pe termen lung, cu consecinţe incalculabile, care distruge memoria istorică şi culturală comunitară şi care, nu în ultimul rând, limitează fără drept de apel drepturile şi posibilităţile de dezvoltare ale localnicilor şi ale potenţialilor investitori. 

Este o chestiune de trădare a intereselor naţionale să vinzi pe mai nimic şi cu efecte secundare catastrofale resursele strategice ale ţării, înainte de a fi încercat să le exploatezi în folosul exclusiv al cetăţenilor români, înainte de a calcula dacă nu cumva este mai rentabil pentru noi să lăsăm aurul şi celelalte minereuri din Apuseni deocamdată la locul lor, neexploatate! Dacă guvernele din ultimii 24 de ani nu au reuşit decât să creeze condiţii pentru furt şi corupţie la nivel mare (aşa-zisele privatizări ale marii industrii etc. intră tot la capitolul furt şi corupţie, având în vedere ce a urmat) nu vor scoate ochii românilor AZI cu presupusa investiţie a RMGC în folosul naţional.

Vrem o economie care să funcţioneze sănătos din toate punctele de vedere, începând cu factorul uman implicat şi continuând cu cel legal, o economie care să producă şi nu o pseudoeconomie energofagă, care distruge resursele strategice în folosul câtorva indivizi şi în detrimentul a 20 de milioane de români, în plus, îndatorându-ne şi distrugând speranţa de viitor a copiilor noştri.

Indivizi precum Iliescu-Băsescu-Antonescu-Ponta-Vadim-etc. nu trebuie să mai aibă posibilitatea de a manipula firava conştiinţă, subţiată de comunism, a românilor. Ei trebuie amendaţi în permanenţă, trebuie forţaţi să gândească şi să lucreze pentru români şi pentru România. Asta fac toate statele care se respectă.

Demonstraţiile de azi ale tinerilor constituie cel mai potrivit semn că încă mai avem o rămăşiţă nealterată de conştiinţă naţională pe care putem miza şi pe care trebuie să o ferim de a fi coruptă politic. Pentru că avem nevoie de o societate civilă conştientă de drepturile sale.

Nationalité: REFUGIE ROUMAIN

reproduc un text mai vechi, apărut în revista „Cuvântul”, noiembrie 2007,

în contextul primirii în primăvara acestui an a cetăţeniei moldovene de către Paul Goma, o cetăţenie care nu a schimbat faptic cu nimic statutul de azilant politic în Franţa, pe care scriitorul îl are de aproape 36 de ani (1977-2013) în raport cu statul român, forţe guvernamentale şi ne... fac tot posibilul să întârzie, să pună beţe în roate înfiinţării de facto la Chişinău a Centrului de studii "Paul Goma"; nu ştiu în ce măsură se teme cineva de studierea crimelor comunismului pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord (s-a văzut limpede că în România studiul represiunii comuniste nu a avut urmări palpabile, ci doar răzleţe treziri de conştiinţă, nicidecum construirea unei pedagogii naţionale), cât de prezenţa în carne şi oase pe teritoriul Republicii Moldova a lui Paul Goma.

Pe 2 octombrie 2013 Paul Goma împlineşte 78 de ani. 

După 30 de ani de refugiu politic

Né(e) le 02-10-35 à: MANA

Pays: ROUMANIE

Nationalité: REFUGIE ROUMAIN

Sexe: M

Date d’entrée en France: 00-11-77

Ce document est délivré pour les pays suivants:

Tous pays sauf ROUMANIE

La aproape 18 ani de la dispariţia oficială a comunismului în România, Paul Goma – unul dintre cei mai mari scriitori români postbelici şi singurul opozant anticomunist consecvent propriei cauze – are, încă, statut de refugiat politic. Pe 20 noiembrie 2007 se împlinesc 30 de ani de când Paul, Ana-Maria şi Filip Goma au ajuns la Paris şi au cerut azil politic. De atunci, statul comunist – prin Securitate, prin criminalii plătiţi şi sinecuriştii săi – a încercat să-l anihileze, apoi statul de drept român şi-a dat silinţa să-l umilească în permanenţă, vorbind despre moralitate fără să o practice. Peste toate se adaugă acuza de antisemitism pe care a oficializat-o chiar Uniunea Scriitorilor Români, prin vocea lui Nicolae Manolescu (deşi nu a găsit resursele intelectuale – istorice, morale, profesionale – de a restabili o situaţie nedreaptă la care au contribuit din plin scriitorii în 1977). USR a dat curs în toamna anului 2005 unei sesizări a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care îl acuza pe Paul Goma de antisemitism, în urma publicării de către Liviu Ioan Stoiciu a unui fragment de Jurnal în revista „Viaţa Românească”. L.I. Stoiciu a fost decăzut din funcţia de redactor-şef, iar lui Paul Goma i s-a lipit eticheta de „antisemit”. La iniţiativa lui Valerian Stan, împreună cu Dan Culcer, O. Nimigean şi Mircea Stănescu am redactat un Apel pentru repunerea în drepturile de cetăţeni români a lui Paul Goma şi a familiei sale, care a circulat mai degrabă pe căi internetice. Cele peste 540 de semnături nu au impresionat instituţiile noastre centrale. Pe 19 septembrie 2006 am trimis textul Apelului şi Lista semnăturilor în plicuri „recomandate cu confirmare de primire” către cele trei puteri ale statului de drept: Preşedinţie, Guvern, Camerele Parlamentului, Ministerul Justiţiei. Singurele semnale oficiale sunt confirmările de primire şi câteva adrese: „răspuns-sesizarea” din partea Direcţiei Relaţii cu Publicul a Guvernului României (5 oct./ Nr. 16/6689/A – 20.09.2006): „memoriul dumneavoastră... a fost transmis, spre competentă soluţionare, MINISTERULUI JUSTIŢIEI, solicitând luarea măsurilor legale ce se impun...”. Reacţia Ministerului Justiţiei a fost stupefiantă. Am fost sunată pe telefonul personal de unul dintre secretarii ministrului de atunci, care a încercat să mă convingă să-l consiliez pe Paul Goma să depună cerere de obţinere a cetăţeniei, în nume personal. I-am răspuns că adresa trimisă de mine funcţionează ca petiţie şi că aştept un răspuns oficial. Care a sosit, semnat de Monica Macovei. Dar nu mai reieşea acelaşi lucru. Paul Goma figura acum în scriptele Ministerului Administraţiei şi Internelor „cu statut de cetăţean român, conform art. 34 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române...” (Nr. 90 980/2006). Camera Deputaţilor a răspuns scurt: „...a fost transmisă COMISIEI PENTRU DREPTURILE OMULUI, CULTE ŞI PROBLEMELE MINORITĂŢILOR NAŢIONALE, a Camerei Deputaţilor” (Nr. 54C/31467/1970/2006), numita comisie răspunzând: „...reabilitarea domnului Paul Goma putându-se realiza exclusiv pe cale judecătorească... Comisia noastră şi Parlamentul, în ansamblu, nu se pot substitui puterii judecătoreşti”. (Nr. 25/854/15.11.2006)

Pe 20 noiembrie 2006 am depus la Preşedinţia României (Nr. 36 869/ 20.11.2006), împreună cu Valerian Stan, Elena Andronache, Ghenadie Brega şi Mircea Stănescu, o nouă petiţie prin care îi ceream preşedintelui României să dea un răspuns legal, în conformitate cu Ordonanţa nr. 27/2002, privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. Nu am primit răspuns nici până azi... Este cu atât mai greu de înţeles cu cât la 7 noiembrie 2006 Traian Băsescu îi adresase lui Paul Goma o scrisoare în care spunea: „Vă mărturisesc că am fost surprins de faptul că această situaţie nu şi-a aflat până acum o soluţionare corectă. Consider că răspunsul la solicitarea dumneavoastră reprezintă o urgenţă morală pe care autorităţile în drept ale statului român trebuie să şi-o asume...”.

Politicienii aflaţi în treabă pe banii noştri sau intelectualii care scriu din tot soiul de inerţii ar trebui să pornească în demersurile lor de la câţiva termeni-cheie: refugiu politic (nu exil!), repunere în drepturi (de reabilitat să se reabiliteze statul român!), condamnarea comunismului (prin gesturi simbolice şi materiale, care cer voinţă politică, şi nu prin propagandă). Două lucruri sunt certe: 1. statutul de refugiat politic presupune că în momentul în care ai călcat pe teritoriul altei ţări cerând azil politic ai pierdut automat cetăţenia statului de origine. [aici am comis o eroare, azilanţii politici nu mai pot călători pe teritoriul statului din care s-au refugiat; între timp, studiul dosarelor pe numele lui Paul Goma, deschise de Securitate, au transformat o ipoteză de lucru în convingere: problema cetăţeniei române a lui Paul Goma şi a familiei sale este subsecventă complexităţii planurilor de măsuri adoptate şi puse în practică de Securitate pentru compromiterea şi anihilarea scriitorului opozant – notă  8 sept. 2013] 2. Paul Goma nu a făcut cerere de renunţare la cetăţenia română, după cum nu este responsabil de tratamentul terorist la care l-a supus regimul comunist de la Bucureşti.

Aşa încât, după 30 de ani de refugiu politic, tocmai pentru că nu a putut fi folosit în scopuri politice şi politicianiste, Paul Goma încă este un condamnat fără patrie, într-o Europă Unită în care România este parte.

Paul Goma este umilit pe toate căile oficiale, deoarece a rămas instituţia morală pe care o cunoaştem din toate scrierile sale şi îi va incomoda mereu pe aceia care supravieţuiesc sau trăiesc bine de pe urma unui postcomunism ce nu se mai încheie.

alt apus...

o linie subţire

Un duşman amnezic toarce

în mine

Pe versanţii inimii alunecă inorogul obosit 

din zi spre odihnă

Ploaia nu a fost niciodată

grea in cerebrum

ca în acest anotimp

apus la Coşoveni, foto: Flori Bălănescu