(roman în lucru, fără titlu, deocamdată)
Privit de departe, convoiul „pinguinilor” se mişcă
imperceptibil. Cele cinci coloane, de câte 48 de oameni fiecare, provenind din
4 brigăzi, de câte 60 de duşmani ai poporului, se mişcă greu. Lasă în urmă o perdea suavă de praf. În Balta Brăilei ţărâna e fină şi deasă, deasă. Un
fotograf ar putea surprinde esenţa acestei imagini. Câte ceva din mirosul
prafului, târşâitul încălţărilor diforme, tăcerea evlavioasă a femeilor şi
copiilor din Agaua. Ca în fiecare dimineaţă, puietul stă agăţat pe scaunele de
lemn, sub umbra corcoduşilor de la porţi. Când caraliul lateral nu întoarce
capul, un puşti sau o zgâtie de copilă face un salt de zebră peste şanţul
acoperit cu iarbă. Tălpile mici şi goale aterizează fără zgomot lângă lanţul uman.
Pumnişorii strânşi se deşertează într-o clipită, ca prin minune, în buzunarul
zeghei. Nimic nu ajunge pe jos. „Pinguinii” şi copiii au un cod pe care îl
interceptează numai ei. Unda lor de rezonanţă este perfectă.
Deşi sunt mai mult crude, corcoduşele sunt pentru
puşcăriaşi ce sunt trufele pentru aristocraţi, după o lungă criză planetară. În
primul rând, ele sunt ceva solid în stomacele pe care foametea îndelungată şi
sistematică le-a lipit de şira spinării. În al doilea, înseamnă vitamine, atât
de râvnite de trupurile slăbite. În al treilea, o aromă netrucată a libertăţii.
Nu în ultimul, o bucurie. Să o priveşti, să o pipăi în podul palmei. Printre gingii
să o rostogoleşti încetişor cu limba, ca şi când ai săruta îndelung o femeie. Amânare
studiată.
Ia pe cinci şi ţine-aproape!
’Mnezăii mamii tele de bandit! Că de-aia nu mai plouă şi peştele nu mai trage
la undiţă, ’tu-vă-n... că din cauza voastră am probleme cu şefu’!
În rândul al cincilea, dinspre răsărit, al 26-lea din
coloană, după numărătoarea sergentului Chiorete, se află Alexandru. Băi, ’reaţi ai dreacu’, de la 1 la 5, de la
vest la est, bă, că la răsărit s-adună bă, că de-acolo răsare, bă, soarele! He,
he, he!, hăhăie Chiorete în momentele lui de graţie omenească. Aşa îl
botezaseră frontieriştii, băieţi tineri şi puşi pe glume, pe olteanul de la
Caracal, ajuns caraliu în Balta Mare a Brăilei. Era atât de împătimit după
răsăritul ideologic încât se chiorea ca să privească soarele. Că la soare te mai poţi, orişicâtuşi, uita,
da la Stalin ba! Ha, ha, ha! Bătrânii tăcuţi ai brigăzilor mustăceau.
Atunci intervenea Alexandru, veteran al puşcăriilor când ajunsese la Salcia,
înainte de liberare: Ei, mă, Firică, mă,
te mănâncă rău limba! Da’ să vezi ce foame-ţi iei la carceră! Nu te iartă el
Chiorete!
Foametea era o stare permanentă. Trei zile la carceră
puteau foarte bine să fie şi o pauză de la muncă pentru un tânăr. Odihnă. Tinerii
încă aveau de unde să scadă... Pentru un „pinguin” e greu de spus ce ar fi fost
mai rău.
Un pinguin cu
lanţuri la picioare este cel mai revoltător spectacol la care a asistat
vreodată un frontierist. Diferenţa dintre ei este dată de cuantumul condamnării
şi subliniată de vârstă. Pinguinul
este un tânăr îmbătrânit în închisoare, sub povara celor 20-25 de ani de muncă
silnică sau de condamnarea pe viaţă. Abia se mişcă, din cauza neajunsurilor
fizice, a bolilor şi a foametei endemice. Când sunt mutaţi dintr-o închisoare
în alta sau dintr-un lagăr de muncă forţată în alt loc de detenţie, pinguinii sunt puşi în lanţuri. Brăţările late ce le mângâie
gleznele riscă să iasă de pe picior. Laba piciorului este redusă la un fragment
osos din scheletul ambulant, fostul bărbat de 70-80-100 de kg, acum o umbră de
30-35. Lanţul dintre cele două „brăţări” late se transformă în armă la purtător
împotriva purtătorului.
Pentru că abia se mişcă, deseori ei se împiedică în lanţ
şi cad. Se lovesc, se julesc. Rănile se cicatrizează destul de repede, în
contact cu praful şi sudoarea sărată. Uneori – rareori – se infectează. În
puşcăria politică nu există microbi. Obişnuiesc să spună bandiţii. În realitate, microbii există cu vârf şi îndesat. Dar
imunitatea deţinuţilor la mizerie este peste mediile acceptate de statisticile
de specialitate.
Caraliul îi ridică în şuturi şi înjurături. Îi împung cu patul balalaicei. Cu adevărat
cumplit este iarna. Zalele se încarcă de zăpadă, greutatea lanţului îi sfâşie
„criminalului” pielea, până la os. Ceea ce nu conţin statisticile despre
calitatea vieţii în societatea tuturor dreptăţilor, sunt limitele capacităţii
de a răbda înfometarea sistematică. Şi neodihna. Şi tortura. Şi batjocura.
Alexandru ştie prea bine că nici nu vor fi aflate curând. Când a fost arestat
era la un pas de a deveni absolvent de filosofie. Nu are convingerea
studenţilor legionari că suferinţa lor are un sens mai presus de micimea
caraliilor. Pentru el revolta înseamnă totul. Este fruntaş la zilele de
carceră. Alexandru mai ştie ceva, încă nedesluşit cum se cuvine de el. Suferinţa studenţilor legionari este exemplară. A făcut multă „neagră” luându-le apărarea, cărând tineta în locul lor. Şi altele. Ar comite o impietate de le-ar rosti pe toate. Îmbătrâniţii ăştia, covârşiţi de propria demnitate, spune Alexandru, seara, când trage cu patimă dintr-o ţigară. Soră-sa îi trimisese pachetul de rămas bun. O carte poştală şi un pachet pentru bandiţii poporului, care se pregătesc să plece din rai în şi mai rai! Fumează din rărunchi, dar împarte cele 400 de ţigări regulamentare cu cei care n-au primit încă pachetul. Poate la adresă nu mai era nimeni. Poate părinţii au murit. Poate nevasta a divorţat şi a schimbat adresa. De câte asemenea întrebări nu este sfâşiată neliniştea unui criminal politic...
Alexandru Gheciu este progenitura contrarevoluţionară a
doi părinţi avuţi. Străbunicii fuseseră împroprietăriţi de „Domnul
Cuza”, din averile boierilor craioveni. Bunicii paterni, machidoni din sudul
Dunării, tot cumpăraseră de la localnici. Chiar împărţită la copii, averea tot
crescuse. După arestarea lui Alexandru, bătut, ameninţat, tatăl său dăduse
iscălitură că renunţă la pământ pentru colectivă. Aşa au intrat părinţii lui înainte
de vreme în pământ, cu inima frântă de durerea de a-şi fi pierdut unicul fiu şi
sensul existenţei lor de ţărani. Au plecat pe lumea cealaltă, fără să fi ştiut
ce este revoluţia.
