Nu poţi alerga fără oprire, mereu. Dacă tragi de tine, poţi. O vreme. Apoi, altă vreme cazi atât de rău, încât nu înţelegi ce este odihna.
Aseară m-a întrebat un domn, care în septembrie împlineşte 89 de ani, dacă nu înnebunesc trăind printre toate acele cărţi, documente, spaimele, murdăria, grotescul fiinţelor care le populează.
Eram după aproape 6 ore de vorbit, de citit din laptop. Îi citeam acele părţi nevăzute ale biografiei sale dramatice, aşa cum au fost zămislite şi arhivate de Securitate. În mod firesc, ar trebui să înnebuniţi.
Nu cred că se înnebuneşte atât de uşor. Dar trebuie să recunosc: când am avut curajul să spun că nu mai pot citi, am simţit o mare eliberare. Poate similară acelei senzaţii pe care o va fi simţit orbul meu frumos după aproape 72 de ore de anchetă neîntreruptă. În care banditul a rămas pe scaun, iar anchetatorii se schimbau o dată la 3 ore. E adevărat, o eliberare dincolo de care nu am ştiut ce să fac. Nu s-a compensat cu sentimentul vinovăţiei de a nu fi putut mai mult. Omul de lângă mine a orbit treptat, apoi complet, din cauza unei bătăi. ("la cap, la cap, la cap!"). A citit munţi de cărţi înainte de şi după detenţie.
Azi merg la înmormântarea altui deţinut politic. Pleacă unul câte unul. Nu sunt ruptă de realitate. Ştiu că toate fiinţele vii, oricât de longevive s-ar dovedi, mor. Nu sunt rudele mele. Sunt altceva. De aproape 20 de ani încerc să le cuprind sintetic. Nu cred că am reuşit. Sper să mai am timp.
Paul Goma. Tot mai departe de noi. Câte un semnal din când în când. Vai, Flori, ce carte frumoasă ai scris tu...
Ruşinea trebuie trăită la timpul ei, ca şi tinereţea, ca şi bucuria de a fi mamă, tată, bunic... Pentru că ruşinea trăită de tinerii de azi pentru păcatele părinţilor lor, nu este totuna cu ruşinea pe care o vor trăi copiii şi nepoţii noştri pentru lipsa de implicare a părinţilor lor...
De ce naiba nu reuşim să ne unim în ceva curat şi durabil. Nu ştiu dacă nu cumva interogaţia a devenit cu timpul afirmaţie.
Aseară m-a întrebat un domn, care în septembrie împlineşte 89 de ani, dacă nu înnebunesc trăind printre toate acele cărţi, documente, spaimele, murdăria, grotescul fiinţelor care le populează.
Eram după aproape 6 ore de vorbit, de citit din laptop. Îi citeam acele părţi nevăzute ale biografiei sale dramatice, aşa cum au fost zămislite şi arhivate de Securitate. În mod firesc, ar trebui să înnebuniţi.
Nu cred că se înnebuneşte atât de uşor. Dar trebuie să recunosc: când am avut curajul să spun că nu mai pot citi, am simţit o mare eliberare. Poate similară acelei senzaţii pe care o va fi simţit orbul meu frumos după aproape 72 de ore de anchetă neîntreruptă. În care banditul a rămas pe scaun, iar anchetatorii se schimbau o dată la 3 ore. E adevărat, o eliberare dincolo de care nu am ştiut ce să fac. Nu s-a compensat cu sentimentul vinovăţiei de a nu fi putut mai mult. Omul de lângă mine a orbit treptat, apoi complet, din cauza unei bătăi. ("la cap, la cap, la cap!"). A citit munţi de cărţi înainte de şi după detenţie.
Azi merg la înmormântarea altui deţinut politic. Pleacă unul câte unul. Nu sunt ruptă de realitate. Ştiu că toate fiinţele vii, oricât de longevive s-ar dovedi, mor. Nu sunt rudele mele. Sunt altceva. De aproape 20 de ani încerc să le cuprind sintetic. Nu cred că am reuşit. Sper să mai am timp.
Paul Goma. Tot mai departe de noi. Câte un semnal din când în când. Vai, Flori, ce carte frumoasă ai scris tu...
Ruşinea trebuie trăită la timpul ei, ca şi tinereţea, ca şi bucuria de a fi mamă, tată, bunic... Pentru că ruşinea trăită de tinerii de azi pentru păcatele părinţilor lor, nu este totuna cu ruşinea pe care o vor trăi copiii şi nepoţii noştri pentru lipsa de implicare a părinţilor lor...
De ce naiba nu reuşim să ne unim în ceva curat şi durabil. Nu ştiu dacă nu cumva interogaţia a devenit cu timpul afirmaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu