Adriana Georgescu - o eroină

(un text mai vechi)

Flori Bălănescu

Adriana Georgescu

(1920-2005)

La început a fost sfârşitul, titlul volumului memorialistic semnat de Adriana Georgescu este relevant nu doar contextual-istoric, ci şi pentru biografia brutal sfâşiată a tinerei de 24 de ani, proaspăt licenţiată în Drept la momentul arestării, o fire sportivă, critic de film („Universul literar”), infirmieră într-un spital militar (făcea gărzi în saloanele muribunzilor). Cu un an înainte, în 1943, fusese căutată de Gestapo, pentru cronicile făcute filmelor germane ce rulau în cinematografele bucureştene, motiv pentru care s-a ascuns la Câmpulung până după 23 august 1944, când a devinit reporter politic la ziarul liberal „Viitorul”, tânăra fiind liberală prin vocaţie.

Austerul şi impozantul general Nicolae Rădescu a văzut-o într-o zi pe fata cu ciorapi trei sferturi de şcolăriţă, care cutreiera Bucureştiul pe bicicletă, şi a numit-o şefa lui de cabinet. Aşa a început calvarul. A suportat, alături de general, presiunile, şicanele, prostul gust al „tovarăşilor de drum” (un exemplu relevant – Petru Groza) şi ale comuniştilor din guvern (un alt exemplu – Teohari Georgescu), apoi asediul şi punerea în scenă operată de comuniştii locali coordonaţi de Moscova, în februarie 1945. Preluarea puterii se face după reţeta revoluţionară bolşevică: agenţii comunişti infiltraţi trag cu gloanţe adevărate în mulţimea strânsă în Piaţa Palatului şi asupra Ministerului de Interne pentru a crea diversiune. Trebuia arătat că Guvernul condus de „fascistul Rădescu” nu poate asigura liniştea în spatele frontului, aşadar, trebuie înlocuit cu unul „democrat”. Demnitarii vor ajunge rând pe rând în închisoare, generalul Rădescu reuşind să se refugieze. Tinerilor din jurul său li se înscenează aşa-zisul lot al „Organizaţiei T” („Teroare”). Rămaşi fideli principiilor democratice, ei înfundă puşcăriile comuniste.

 „– Îţi dezlegăm noi limba, n-avea grijă! O să facem totul pentru asta. De atâta timp te pândim...

– Nu semnez nimic, nimic.”

Avocata şi publicista Adriana Georgescu – şefa de cabinet a Primului-ministru, ultimul premier democrat al României, Nicolae Rădescu – a fost arestată ca-n filme în ziua de 29 iulie 1945 pe când ieşea din locuinţa Generalului, prinsă între două maşini oprite-n trombă. Femeia a încercat să scape, deoarece avea un mesaj de la Rădescu, în coc, dar este prinsă. Unul i-a pus mâna la gură, lovind-o cu capul de portieră.

De la Ministerul de Interne este dusă la Serviciul Secret (Serviciul Special de Informaţii – închisoarea militară Uranus). În vara anului 1945, şeful Brigăzii Mobile era Alexandru Nicolschi – Omul Şobolan, ceea ce explică prezenţa Adrianei Georgescu la închisoarea militară Uranus. El îi rezervase în anchetă şi în viitorul proces al „Organizaţiei T” rolul de trădătoare a reprezentanţilor de seamă ai opoziţiei democratice. Pe baza declaraţiilor sale aveau de gând să-i condamne pe toţi ceilalţi: liberali, oameni din anturajul Regelui etc.

Odată intrată în anchete, iese din ritmul cronologic obişnuit şi nu mai poate reconstitui zilele sau un timp anume. Memoria ei este predominant afectivă. Nici măcar nu încearcă să recupereze memoria datelor. Este suficient că nu poate uita datul cu capul de pereţi, lovirea în coapse, jucatul în picioare, bătaia cu mâneca umplută cu nisip, injecţia cu drog în mână, dinţii care se mişcă, organele deplasate, carnea tumefiată, „jocul reflectoarelor”, falsele anchete de noapte cu sticlele pe masă. Este atât de slăbită fizic şi psihic încât nu-şi poate stăpâni clămpănitul dinţilor în prezenţa unei femei care face frecvent crize de epilepsie.

Dar nimic din ceea ce i se întâmplă nu o poate determina să semneze Declaraţia dictată de Nicolschi.

Gen. Nicolae Rădescu fusese acuzat de autorităţi şi de Radio Moscova de a fi încercat în februarie 1945 să declanşeze un război civil şi toţi cei din preajmă, ori cei care au avut o cât de mică legătură cu el, au ajuns în închisoare. La rândul lor, aceştia aveau rolul bulgărelui de zăpadă. Trebuiau să-i „dea” pe alţii.

În timpul anchetei, Adriana Georgescu a fost drogată, anchetatorii mizând că ea va spune nume. Delaţiunea trebuia semnată, însă, în deplinătatea responsabilităţii psihice. Deşi torturată la fiecare anchetă, este stăpânită de crize de luciditate care îi sperie pe Nicolschi şi pe ceilalţi, dar îi şi înfurie.

„Eu, semnând jurământ în faţa lui Ţeţu, tabloul e irezistibil. Nu mai simt durerea din picior, din coapsă, din braţe. Râd aproape cu poftă.

Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. Sunt pe jos. Cineva urlă:

– E nebună de legat.

Omul-şobolan scoate din sertar aceeaşi mânecă. Nu mai ştiu nimic...”.

Aparenta criză de demenţă este, în realitate, o explozie de uşurare. Cum nu ştia ce a semnat drogată, află cu altă ocazie: declaraţia potrivit căreia a depus jurământ de credinţă la primirea în inexistenta Organizaţie T.

Experienţa represivă în comunism arată că până şi cei mai rafinaţi torţionari s-au putut înşela. Violul – o practică neobişnuită pentru spaţiul carceral al deţinutelor politice, nu a fost în cazul Adrianei Georgescu o scăpare administrativă, trecută cu vederea. Regulamentul intern interzicea aspru orice contact fizic – altul decât cel contondent, al torturii – între membrii administraţiei penitenciarelor şi duşmanul ideologic. Deţinuţii politici erau – faţă de cei de la „drept comun” – oameni fără nici un fel de drepturi. După cum a demonstrat teribilul experiment Piteşti, deţinutul politic nu avea nici măcar dreptul la moarte, ci la chin perpetuu.

Violul ca metodă de anchetă pare să fie pentru detenţia politică postbelică din România un experiment al începuturilor regimului. În anii de început ai preluării puterii de către comunişti, 1945-1946, Adriana Georgescu este un pion esenţial în scenariul inculpării clasei politice, datorită rolului pe care îl avusese, iar anchetatorii este probabil să fi recurs la această „soluţie” gândind că anchetata va fi atât de distrusă încât nu-i va mai păsa de interogatoriile pe care avea să le semneze, fiind anihilată psihic şi moral. Însă, ea a devenit şi mai înverşunată. A fost o greşeală pe care – din câte ştim – regimul nu o va repeta în anii următori. Ca şi în reeducarea aplicată studenţilor câţiva ani mai târziu, într-o atare situaţie moartea nu poate fi decât o alinare. Pe lângă tot chinul fizic şi moral suportat, nu există mai rău de atât.

 

După o anchetă inumană, este pregătită pentru proces: „Nici măcar faptul de a-mi pune rochia nu mă bucură. Aparţine altor vremi, altor lumi. Nu voi mai face niciodată parte din lumea aceea. De ce nu m-au împuşcat, de ce? (...) Rochia mea e murdară şi ruptă. Aş vrea să râd dar, şi în interiorul meu, mă simt murdară şi ruptă.” La proces, când i se dă cuvântul, în faţa instanţei prezidate de celebrul col. Alexandru Petrescu, insistă asupra metodelor folosite în anchetă: „Dată cu capul de pereţi, sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de aer. Carceră. Ţinută ore întregi în vârful picioarelor până leşinam. Injecţie ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun în faţa unei săli întregi. Cer o comisie formată din medici comunişti şi neutri”.

Unul dintre anchetatori, „bărbatul cu privirea blândă”, aducându-i un pahar cu lapte, încercase să o influenţeze subliminal, pentru proces, mai înainte fiind ameninţată de Nicolschi să nu spună ce s-a întâmplat în timpul anchetelor. Ea pune pe seama unei colege de celulă, exteriorizarea multiplelor feţe ale fricii: „Altă mare descoperire a lor: frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de bărbatul tău, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi.

– Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar, un om căruia să nu-i fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: «Varvara a descoperit secretul libertăţii». Ai să-ţi aduci aminte, nu-i aşa? Ai să le spui aşa, Varvara...”.

Ştiind că menirea victimei nu este aceea de a ierta, ci rostul ei este să depună mărturie, Adriana Georgescu s-a hotărât să nu dea curs ameninţărilor: „...va trebui să spun tot, tot...”.

„...am aflat numele celorlalţi doi tipi care au condus ancheta cu Nicolski: Bulz şi Stroescu...

– Trei nume pe care nu le vom uita. Nu-i aşa că nu le vom uita, că nimic nu ne va putea face să le uităm?

Unii după alţii repetăm:

– Nu le vom uita.

E ca un jurământ, primul jurământ pe care l-am prestat împreună”.

Distrugerea reprezentanţilor vechii lumi miza pe apariţia unor generaţii amnezice. Probabil ca aşa se explică, într-o anumită măsură, tratamentul bestial aplicat celor consideraţi personaje-cheie, în această perioadă de început. Deşi tortura fizică şi psihică nu a fost abandonată niciodată, până la sfârşiturile sale, de către regimul represiv, aplicarea ei atât de violent în anul 1945 (marile valuri de arestări încep în 1947-1948!) şi mai degrabă ca excepţie nu poate fi explicată decât prin importanţa pe care noua putere o atribuia persoanei în cauză. Este perioada în care comuniştii preiau pârghiile puterii. Din această perspectivă, Adriana Georgescu – o avocată frumoasă, cultă şi cu un profil moral ireproşabil –, prin rolul cheie pe care îl avusese pentru scurtă vreme alături de preşedintele Consiliului de Miniştri, devine, în absenţa acestuia, inamicul nr. 1 al regimului. Aşa se explică furia anchetatorilor, conştienţi că femeia deţinea informaţii care le-ar fi putut procura alte loturi de „duşmani ai poporului”, a căror arestare şi judecare le-ar fi furnizat noilor conducători legitimare.  

Arestată, anchetată, judecată, graţiată şi rearestată, cu ajutorul unor prieteni, Adriana Georgescu a reuşit să evadeze în lumea liberă. Nu cunoaştem detaliile. Dar, ajunsă la Paris, Monica Lovinescu a reuşit să o convingă să-şi scrie amintirile, pentru a se elibera de chinul lor, fiind şi prima editoare, direct în franceză, a cărţii apărute la editura Hachette (Au commencement etait la fin), în 1951. Peste câţiva ani, a fost martoră a apărării în faimosul proces judecat la Berna, intentat de Ambasada României „teroriştilor” care au atacat Legaţia României de la Berna în noaptea de 4/ 5 februarie 1955 (pare să fie o acţiune a Securităţii de compromitere a Comitetului Naţional Român). Judecătorii fuseseră impresionaţi de frumuseţea martorei, iar depoziţia ei despre terorismul practicat de statul comunist le-a suscitat acestora o reacţie ironică: „Nu aveţi aerul cuiva torturat de comunişti”. Moment în care, Adriana Georgescu le-a arătat placa dentară ce ţinea locul dinţilor scoşi de anchetatori.

S-a stins la 29 octombrie 2005, la Stevenage, în Anglia. Monica Lovinescu a declarat în ziua morţii ei, pentru BBC: „Era extraordinară în curaj, loialitate, prietenie şi era excesivă până la absurd în risc şi în bine, aşa cum alţii, mult mai numeroşi, sunt excesivi în rău. Era cum îţi poţi dori să fie o tovarăşă, în toate. Caracterul ideal, nevanitoasă, plină de umor, gata la cele mai nebuneşti lucruri. Ea este în mod real o eroină...”.

Alina Mungiu: "trebuie să şi plîngă la urmă cineva"...

Un text de citit şi recitit integral, că venise vorba despre salvatorul statului de drept, un anume Băsescu... Ne mai amintim de metoda partidelor-satelit...  Nu? 

(Eu, personal, îmi amintesc şi cum Monica Macovei şi-a pus secretarul să mă sune, în 2006, ca să mă convingă să îl conving pe Paul Goma să facă cerere pentru dobândirea cetăţeniei, şi când i-am spus că eu am trimis la Ministerul Justiţiei o petiţie şi vreau să mi se răspundă legal, tovarăşii mi-au trimis un răspuns scris, în care tovarăşa ministru mă anunţa că Paul Goma este... cetăţean român. Între timp, se verificaseră şi refăcuseră hârtiile la MAI)

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/sansele-unei-facaturi-de-dreapta-275866.html#top_articol

"Ce criterii de integritate pot spăla faptul că Daniela Andreescu la guvern şi Sorin Blejnar la fisc, oamenii Elenei Udrea, favorita lui Traian Băsescu, sînt cei care au organizat captura statului de către PDL? Ce au combinaţia asta de gurişti să le spună celor cărora li s-a tăiat ajutorul pentru insulină, pentru copiii cu sindrom Down, sau pensiile şi salariile aflate sub media naţională, sau care deşi muncesc singuri fără să fi găsit vreodată o slujbă (sîntem pe locul 1 din Europa la categoria persoanelor self-employed) au fost trimişi de guvernul Boc să facă coadă lunar la patru birouri să îşi plătească dările şi de Daniel Funeriu la şcoli să se înscrie în clasa pregătitoare ? Că asta e la ora asta masa de votanţi contra lui Băsescu, nu vampirii băutori de sînge ai statului de drept. Ce are combinaţia asta să spună relevant acestor oameni, ca să îi facă din nou să dea o majoritate preşedintelui care a patronat peste toate astea ? « Sus inima »? (Mai bine încercaţi cu creierul)."

"Ca să nu întrebe cineva, mă grăbesc să precizez care este rolul rezervat Monicăi Macovei, singura ne-preşedintă din această combinaţie. Rolul ei este să transfere credibilitate la toţi luptătorii contra vampirilor, să primească tot focul de la USL, şi să întreţină chestia externă cu lovitura de stat parlamentară, singura care l-a salvat pe Băsescu. Ea e, cu alte cuvinte, cu treaba, cît o nouă generaţie de impostori cu sînge proaspăt ia locul celei vechi. Şi, desigur, vorba lui Dorin Tudoran, trebuie să şi plîngă la urmă cineva. Şi locul ăsta îi e rezervat ei."

Rezumat la sfârşit de vară caniculară

Din convingere sau din raţiuni de ei ştiute, o seamă de oameni continuă să separe lumea românească în susţinători ai PDL-Băsescu şi în susţinători ai USL-Ponta-Antonescu. Jurnalişti, intelectuali sau băgători de seamă cu drept de vot, ei trec peste evidenţe de netrecut.

Susţinătorii lui Băsescu sunt de două mari feluri: 1. aderenţii partinici şi/ sau patologici ("preşedintele nostru") şi 2. aderenţii de circumstanţă. Aceleaşi două categorii sunt valabile şi în privinţa USL, cu amendamentul că unii sunt mai degrabă proPSD, decât proPNL şi invers. E firesc, fiind vorba de o coaliţie (chiar de n-ar fi fost împotriva logicii elementare).

Ceea ce ţine unite în eroare cele două tabere - deşi, chipurile, se duşmănesc de moarte - este aceeaşi lipsă de apetenţă pentru logica formală, raţiune şi aderenţă la realitate, în complexitatea ei. Este evident că în afara celor două mari şuvoaie (să le numim aşa), dar curgând chiar printre ele, este un pârâu alimentat de aceia care nu sunt fanii niciunuia dintre partidele / personajele ce-şi dispută halca România. Atât unii, cât şi ceilalţi îi acuză pe cei de pe culoarul al treilea de partizanat (pedelist/ uselist).

1. politicienii o fac pentru că altfel nu şi-ar putea justifica aplombul luptei (duşmanul trebuie să fie pe măsură, numeros, pentru ca înfrângerea/ victoria să se încarce de eroism; nu pot recunoaşte că există o "masă" nemulţumită de lumea politică, în general, dacă ar face-o ar fi nevoiţi să recunoască necesitatatea unei primeniri integrale...)

2. oamenii neimplicaţi direct în politică îi maimuţăresc, jignesc, acuză de partizanat pe "marginalii" care doresc să atragă atenţia asupra putregaiului moral pe care s-a consolidat murdăria postdecembristă; lucrurile sunt ştiute, în 23 de ani au fost probate în văzul lumii, însă dintr-un simţ exacerbat al supravieţuirii şi autoconservării, majoritatea românilor, repet, simpatizanţi PDL/PSD/PNL, preferă să ascundă sub covor ce nu îi avantajează pe moment. Am devenit extrem de oportunişti. 

Aici nu socotesc scurgerile (sau scursurile) gen PP, care sunt complementare, ca masă de manevră, celor două mari tabere. Retorica inflamantului PP, cu al său preşedinte - DD, este consubstanţială retoricii PRM. A murit PRM, trăiască PP! Rămâne de văzut (oare nu este previzibil?) cine va beneficia de pe urma "sperietorii" PP (aşa cum pe vremuri, de pe urma sperietorii PRM-Vadim a profitat Ion Iliescu).

Atât politicienii, cât şi simpatizanţii lor foarte implicaţi preferă să îi asume/ respingă după nevoile propagandistice pe cei care au votat la referendum. Este inconfortabil să recunoşti că deşi nu gândeşte ca tine şi nici precum opozantul tău, un al treilea ar putea avea dreptate, chiar dacă îl suspectezi de maximalism principial. De când e lumea, au existat şi indivizi delăsători de sine, în sensul nepracticării ambiţiei de a parveni sau de a proteja un statu-quo.

Oricât de evident ar fi că: votând împotriva lui Băsescu înseamnă că te-ai săturat de Băsescu. Că buba trebuie spartă, chiar dacă ştim dinainte că din ea va curge mult puroi. Ne asumăm puroiul şi mergem mai departe, încercând să curăţăm rana şi să o cicatrizăm sănătos. Eventual, şi estetic. Dar nu lăsăm puroiul să se strângă în carne, îmbolnăvind organismul, mizând pe orbul găinilor celor dinafară şi pe propria amnezie. Puroiul este întreaga faună politico-afaceristă ce a înhăţat lumea românească. 

Aici nu funcţionează falsa logică: dacă eşti împotriva lui Băsescu, înseamnă că îl susţii pe Crin Antonescu. Înseamnă, simplu, că Băsescu şi-a făcut prea mult de cap. Cu voia noastră, susţinut fiind de mafiile afaceriste, îmbogăţite tocmai pentru că totul e corupt în România. Inclusiv justiţia, adică o parte esenţială a des-invocatului stat de drept. Susţinut însă şi de mediul străin de afaceri, precum şi de guvernările statelor american şi europene. 

Această lume, luată în stăpânire de imensa filieră a Securităţii, i-a scos în faţă pe Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Traian Băsescu. Crin Antonescu este un ins defect la minte şi o marionetă, sunt convinsă - îşi cunoaşte calităţile şi "atuurile", dar nu-i un vechi om al regimului comunist, sau măcar progenitură de tovarăş de nădejde, ori tânără mlădiţă pregătită în pepiniera fesenisto-pesedisto-pedelistă. Nu este nici mai puţin vinovat. 

Aceeaşi filieră securistă care a infiltrat structurile spectrale ale PNŢ şi PNL încă de la înfiinţare. Cu PNŢ a fost mai simplu. Corneliu Coposu a fost bine încadrat de "oamenii de bine" ai Securităţii. Situaţie care a contorizat şi "ajutorul neprecupeţit" dat de membrii vârstnici şi şantajabili ai partidului. Trecuţi prin experienţa grea şi nefastă a puşcăriei politice au semnat angajamente de colaborare. De ruşinea publică şi de teamă să nu piardă un capital moral destul de lezat de mentalitatea majoritară, ei au făcut jocul securiştilor. Dacă ar fi avut o ultimă tresărire de demnitate ne-ar fi făcut un bine, nouă, copiilor şi nepoţilor lor, şi ar fi recunoscut toţi, public, acest act de cădere absolut omenească, în condiţii neomeneşti. Ar fi demascat Securitatea drept ceea ce a fost şi continuă să fie: o instituţie criminală. Crima este şi morală şi fizică. Numai atunci s-ar fi putut pune în aplicare Punctul 8 de la Timişoara. Am fi putut "rupe pisica în două" şi ne-am fi urnit cu greu, pe brânci, iar azi am fi fost în picioare. 

Când mi-a fost clar că PNŢ a murit (de fapt, a murit în puşcării, în 1990 nu a reînviat nimic), mi-am zis că poate-poate se va mişca PNL-ul. Nici gând. Situaţia este aceeaşi, în sensul că liberalism la noi nu există ca mişcare politică, dar mai există un soi de sindicat al oamenilor de afaceri reuniţi sub sigla PNL, prieteni şi cuscrii de afaceri cu pesedisto-pedeliştii.

Dacă am fi avut măcar un partid "istoric" adevărat, nu s-ar mai fi înveşmântat Băsescu în 2006 în hlamida Salvatorului, a celui ales să restabilească Adevărul. Practicanţii corectitudinii "diplomatice" şi politice nu vor putea argumenta niciodată marile coincidenţe din istoria ultimelor decenii. Un exemplu relevant este cel al condamnării oficiale a comunismului: gest făcut de un comunist-colaborator al aparatului represiv (aici nu contează hârtiile de necolaborare eliberate de CNSAS, ştim cum funcţionau lucrurile), la 16 ani după căderea regimului comunist, prin intermediul unui Raport elaborat sub direcţiunea unui urmaş de cominternişti. Oricât am fi de acord că de păcatele părinţilor nu sunt responsabili copiii... Totuşi, pe urma activităţii şi păcatelor părinţilor au crescut, s-au educat şi au profitat copiii. Ceea ce nu este susceptibil de pedeapsă (penală), dar măcar de o urmă de strângere de inimă, de un strop de ruşine faţă de cei care au suferit şi de pe urma rudelor tale. Poate că nici Ion Iliescu nu a omorât cu mâna lui vreun om, dar a fost multă vreme "în fruntea bucatelor" comuniste, chiar dacă sectorial. Pe de altă parte, se uită păcatele capitale din tinereţe, când făcea parte din comisia ce vâna studenţi "contrarevoluţionari" în 1956. Să luăm un exemplu mai... elevat: dacă legea spunea că foştii membri de partid nu au ce să caute în Colegiul CNSAS, atunci Pleşu şi Dinescu nu aveau ce căuta. Şi încă unul: defilarea ICR în Germania, pentru a reprezenta cultura română, cu colaboratori dovediţi ai Securităţii... Ce legalitate?, ce principialitate?, ce moralitate (fie ea şi minima moralia...)? ce... lustraţie? Unde, în România?

Dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat aşa, noi n-am mai fi bâjbâit azi prin atâtea confuzii, întreţinute de infrastructura afaceristo-securistă. Căci oamenii noştri politici par preocupaţi numai de afacerile personale şi de clan. "Afacerea" România în spiritul şi folosul comunităţii româneşti pare să nu-i intereseze. Sunt specialişti în a crea diversiuni mediatice, de genul: "lovitură de stat", "ţara în pericol", "ruşinea Europei", "sovietizarea României", "7,4 milioane de pucişti" etc. Un intelectual care colportează asemenea mizerii după 23 de ani de mlaştină morală este nedemn de numele său. Erodarea statului de drept nu a început brusc cu Ponta şi Antonescu - doi inabili şi neprofesionişti indivizi ajunşi pe scaunele cele mai înalte, pentru că statul de drept nici nu a existat la noi, în adevărata accepţiune. El nu a existat decât pe hârtie şi a fost în permanenţă subminat de Iliescu - prin camarila lui securisto-afaceristă, primind cele mai dure lovituri în timpul mandatelor PDL+Băsescu. Din 2004 se tot construieşte imaginea lui Băsescu de preşedinte ales de Dumnezeu să scoată România din haos şi mizerie. Ceea ce n-ar fi fost rău. Numai că oamenii providenţiali nu se nasc în laboratoarele Securităţii.

De aproape 23 de ani asist la evenimente şi spectacole groteşti (nu se vor şterge niciodată din conştiinţa şi memoria mea mulţimile isterizate ce-l susţineau pe Iliescu şi tabăra lui în iarna lui 1990, îmbrâncelile, alergăturile, umilinţa şi batjocura procurate de maşinăria diversionistă a FSN, coloanele de muncitori strigând "IMGB face ordine!" sau coloanele mineriadelor bucureştene ovaţionate de reeducaţii epocii Ceauşescu, oamenii bătuţi pe stradă, spaimele pe care le-am trăit, gazele lacrimogene cu care ne-au asfixiat trupele de ordine ale originalului stat de drept în septembrie 1990), însă, în ultimele luni ale lui 2012, comportamentul unor oameni pentru care mi-aş fi sacrificat oricând timpul, energia, sănătatea, aproape că mi-a consumat rămăşiţa de speranţă. 

Reaua intenţie, răutatea deliberată a unui om inteligent este mai grea şi încărcată de păcat decât orbirea animalică temporară a unui om de la care nu aştepţi mai nimic.

Tot scandalul din vara care tocmai se încheie calendaristic a scos la suprafaţa apei aparent liniştite păcatele noastre  individuale şi colective, principiile, idealurile, demnitatea avortate de o arătare cu chip, trup, suflet şi conştiinţă surogat. Ele plutesc în derivă pe o apă tulbure, din adâncul căreia ies periodic rechini mari şi peşti de pradă mai mari, mai mici pentru a-şi înhăţa hrana cea de toate zilele.

Arătarea şi puii ei se hrănesc cu noi.

*Tocmai citeam că statul armean a anunţat că nu mai face "afaceri" cu Ungaria, pentru că a extrădat statului azer un azerbaidjan care-a asasinat un armean pe teritoriul maghiar. Condamnat în Ungaria, ajuns la Baku a fost imediat eliberat. Armenii nu pot şi nu au dreptul moral să uite că din cauza cruzimii sângeroase a altor musulmani (turcii) au fost pe cale de a fi exterminaţi ca naţie în timpul a ceea ce numim Genocidul armean (1915). Aşa cum polonezii "nu uită şi nu iartă" asasinarea de către sovietici a zecilor de mii de ofiţeri polonezi la Katyn. Aşa cum evreii nu contenesc să amintească de Holocaust. Numai românii suferă de amnezie. Ei vor să se "integreze" în orice condiţii, inclusiv fără memorie identitară.

Pavel şi mami în maşinuţa-buburuză

eu i-am citit lui o pagină, apoi el mie o pagină, până am terminat "Dănilă Prepeleac". vocile noastre erau una, deşi, desigur, citeam pe rând. şi după ce-am isprăvit noi de citit, eu i-am dăruit lui o floare. mă aşteptam din clipă în clipă să-şi ia zborul şi să se odihnească în inima lui. care este şi a mea. pentru că a bătut în mine, prin sângele meu, timp de 9 luni. apoi el mi-a făcut o surpriză: a legat floarea-inima mea de dorinţa lui fierbinte. ca să nu i-o ia vântul, iar el să nu o mai găsească. şi a echipat-o cu de toate, cât să putem trăi împreună în ea, oriunde ne-am afla:

"PAVEL şi Mami  locuiesc în maşinuţa-buburuză trăgând floarea după ei ca să ajungă acasă la Coşoveni s-o planteze
24.10.2011"

avea 10 ani şi o lună...

băsişti, "pucişti" şi... restul neglijabil

Cât de infect sau, cu un termen tehnic, transparent poate fi un simbriaş în ale diversiunii? Cam cât Cartianu - un soi de Silviu Brucan rasist al prezentului continuu. Căci el nu produce literatură, ci, chipurile, jurnalism:


"Ştiţi cum acţionează balaoacheşii: se agaţă de tine, îţi cer bani, insistă, devin agresivi, te înjură, te scuipă, îşi sfâşie cămaşa, îşi ridică fustele, îţi fură portofelul. Fac focul în faţă la Nôtre-Dame şi pun pirostriile pe Champs-Elysées. Iar dacă încearcă să intervină vreun poliţist, este stropit cu un jet de lapte ţâşnit din ţâţă de pirandă.

Recunoaşteţi scenele? Exact aşa au procedat puciştii lui Antonescu-Ponta-Voiculescu în aceste două luni de groază. Sau, cel puţin, aşa au apărut în ochii lumii civilizate."
Integral, aici: http://www.adevarul.ro/grigore_cartianu/Puciul_tiganesc_7_763193678.html

Ziua Independenţei Rep. Moldova la Paris

Duminică 26 august 2012 va fi celebrată la Paris Ziua Independenței Republicii Moldova.
Se va organiza un mic concert și în același timp se va protesta contra ocupării de către armata rusă a părții de est a Republicii Moldova («Transnistria»).

Manifestarea va avea loc duminică 26 august 2012 la ora 16:00 la
Trocadero, pe Parvis des Droits de l'Homme (piața ce dă către Turnul Eiffel). Metrou liniile 6,9 Trocadero.

Evenimentul este autorizat de către poliția franceză și este organizat de membrii din Paris al Partidului Liberal din Republica Moldova (Clubul Liberal Paris) cu suportul Consiliul Coordonator al Diasporei Republicii Moldova în Franța (CCDRMF).

Anunțați și alți concetățeni din anturajul Dvs.

Cu respect,
Vasile Calmațui
Clubul Liberal Paris, președinte

un deţinut politic: "Securitatea este Răul absolut."

PAUL GOMA

14 august 1995

Răul absolut

Am mai spus: mă aşteptam ca artileria MAI să-şi concentreze toate gurile de foc asupră-mi. Ştiam şi cum: discreditarea (este) mama-Securităţii, ultraverificată în Săptămîna, prin Barbu, V.C. Tudor, Mirescu, Chiuzbaian, Ciachir, Dan Zamfirescu, C. I. Drăgan, în Luceafărul Târnăcop, zis Artur şi mai zis Silvestri, precum şi alţi slujnicari. Aveam în memoria viscerelor „demascarea” lui Ben. Corlaciu (datoriile la Fond, scandalurile...); a lui Caraion (în care pentru întâia oară scârbavnicul organ se folosea de hârtii confiscate în timpul unor percheziţii ori scrise în birourile de tortură ale Securităţii); strivirea lui Negoiţescu, în ‘77, prin publicarea în România literară a unei declaraţii zmulse la anchetă, după multe... strădanii (în perfectă complicitate cu prietenii şi colegii săi, scriitorii: Doinaş, Gelu Ionescu), avînd ca urmare tentativa de sinucidere. Nu mă temeam – iată de ce:

Unu: făcusem publice arestarea şi ancheta din 1977 încă din 1978, în limba română; traducerea franceză a mărturiei, sub titlul Le Tremblement des Hommes ’77, apăruse în martie 1979, iar acolo, în ultimul capitol, arătasem negru-pe-alb cu ce mijloace ştiinţifice, din domeniul chimiei (sic!) apăra Organul cuceririli de agresiunile externe. Adevărat, abia în Franţa, în 1982 am avut ne-plăcerea de a-l avea dinaintea ochilor pe securistul Haiducu-Hirsch-Forrestier, cel trimis să ne asasineze pe Virgil Tănase şi pe mine, pentru a afla (de la francezi) cum se numeşte „baza” pe care se reazemă chimiştii-securiştii în nobila lor acţiune de chimizare a adversarului: aconitină. În 1977 mi se administrase, în scopul de a mă preface în legumă, soluţie din această substanţă; în 1982 Securitatea îmi trimisese, prin Haiducu, întru lichidare, esenţă de aconitină;

Doi: nu mă temeam, pentru că orice încercare de a produce „scrìsuri” era anulată prin Testamentul din 21 martie 1976 (redundant, însă necesar pentru Românii insensibili la cronologie: redactat cu peste un an înainte de arestarea din ’77); publicat în mai multe limbi, în chiar timpul arestării, re-apărut în ediţia franceză de la Seuil a Cutremurului oamenilor ‘77, pp. 297-298; în cea neerlandeză (Elsevier) la p. 256; în ed. Humanitas, pp. 335-336; în ediţia de la Familia, Oradea pp. 350-351 – şi, ca să nu fie vreo urmă de îndoială, Testamentul a fost publicat şi în recent-apărutul volum Scrisori întredeschise (pp. 68-69), tot la Familia apărut – însă, ciudat, nici apărătorii mei nu au băgat de seamă amănuntul. Citez din Testament:

„(...) 5. Dacă după arestarea mea (...) organele de represiune ori persoane particulare vor spune, vor scrie că m-am supus anchetei, că am recunoscut, că m-am declarat vinovat etc..., să se ştie că «mărturiile» sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite;

6. În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzaţiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declaraţii «autografe»), să se ştie să sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite;

7. Dacă voi muri în detenţie (...) să se ştie că autorii sunt membrii aparatului de represiune;

(...) 9. În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiunile literare, politice, etice, ale mele de până azi, 21 martie 1976, să se ştie că sunt minciuni.”

Şi totuşi, „campania de vară ‘95” (cine şi-a dat osteneala să răsfoiască volumul Scrisori întredeschise a constatat că există o strânsă legătură între vară şi campaniile Securităţii – a se vedea cea din 1969, de pildă), totuşi, m-a surprins. Nu pentru că Securitatea, prin „pana” angajaţilor MAI, m-a demascat, arătînd naţiei, vorba unei poete creierale, adevărata faţă a mea, trădător de patrie socialistă, duşman al securismului etc. etc. N-are să mă mire nici „probarea” altor crime faţă de bieţii secureţii (cu care trebuie să ne pupăm în Piaţa Endependenţi, după recomandarea demisionarului de profesie Pleşu). N-are să mă mire-îndurereze nici dacă mâine Săptămîniştii de la Adevărul Scînteii literare vor dezvălui opiniei publice româneşti că sânt vinovat şi de alte nemernicìi faţă de mama mea – cum scria colegul meu de celulă, prietenul meu, Al. Ivasiuc... Aici am vrut să ajung:

A trecut mai bine de un sfert de veac de la ruptura definitivă dintre el şi mine; din aprilie 1970 „resentimentul” – cum numeau, acuzator, scriitorii Români încercarea mea de a scrie adevărul despre ce ni se întâmplase nouă, în 1977 – a avut şapte ani încheiaţi ca să se alimenteze mereu şi mereu: fostul prieten şi coleg de celulă Ivasiuc nu rămăsese la ceea ce, la urma urmei, putea fi pus pe seama instabilităţii sale psihice, iar „decodificarea” unei cărţi pe care n-o citise (dar o... turnase) să fie trecută la rubrica ivasiucisme accidentale. Chiar dacă până în aprilie 1977 nu am putut avea proba faptei amicului, i se vedea, ca la iceberg, partea vizibilă, neîndoielnică pentru foştii puşcăriaşi: cutare călătorie la München, cutare voiaj la Paris, cutare vorbă scăpată (în legătură cu, desigur, talentul meu inexistent...). După liberare (6 mai ’77), un singur scriitor (Mazilescu) a crezut când i-am spus că în dosarul meu se afla o notă informativă-caracterizare redactată-semnată de Ivasiuc, ceilalţi m-au privit în cel mai bun caz condescendent: abia ieşisem de la răcoare, arătam ca dracul, umflat la obraz, cu pupilele lărgite, respiram ca o focă, veneam de parcă m-aş fi dus...

Aşadar, Al. Ivasiuc mi-a făcut mie, prieten şi coleg de puşcărie, tot răul pe care-l putea face: el a precipitat interzicerea mea din 1970 (şi interzicerea de a publica traduceri aplicată nu doar soţiei, ci şi socrului), el a determinat statutul curat-original de scriitor-inexistent al meu – desigur, ultimul cuvânt aparţinînd Securităţii, care asta aştepta: condamnarea unui scriitor de către un scriitor fost coleg de puşcărie politică...

Pentru că nu sânt din acelaşi aluat cu Ivasiuc, m-am apărat cu mijloacele mele: L-am scris! (el mă „scrisese” pentru uzul Securităţii, eu l-am scris pentru uzul... cititorilor). Mulţi mi-au reproşat („Nu se face să loveşti într-un mort...”), m-au acuzat, pe mine, de... delaţiune-publică, iar cei mai culturali au invocat resentimentul.

Nu regret că l-am „turnat” pe turnătorul Ivasiuc.

Ceea ce m-a surprins în canonada campaniei-de-vară:

Organul, fără jenă, s-a arătat în public.

Chiar dacă ultimul răcan cu epoleţi albaştri îşi dispreţuieşte victima (cea alcătuită din carne şi din sânge şi din sudoare), nu merge până la a-şi deconspira informatorii (sub tortură, bietul om, cel din carne-sânge-sudoare etc., semna orice – despre sine, despre alţii). Pentru că Securitatea avea/ are nevoie de serviciile ei/ lui. Să însemne că Ivasiuc, mort acum optsprezece ani, a devenit dintr-o dată şi „ars”, în limbaj poliţienesc? Deci şi nefolosibil?

Securişti de grad înalt au afirmat, vor mai afirma că, în România, „toţi cetăţenii erau informatori”; cunoscuţi intelectuali (un fel de a zice: nu este intelectual oricine posedă o diplomă universitară – nici chiar cinci volume publicate) ţin şi ei hangul: „Am colaborat şi eu” (subl. mea, P.G.), alţii nuanţează: „Toţi (subl. mea) am colaborat – mai mult sau mai puţin” – pentru ca Pleşu să tragă concluzia: „Dacă toţi sântem vinovaţi, înseamnă că sântem nevinovaţi cu toţii”.

Şi iată cum am ajuns, fulgerător, şi deştepţi şi curaţi...

Am spus de fiecare dată când am avut prilejul – repet:

Nu este adevărat. Este o calomnie afirmaţia generalului securist Vlad; un neadevăr şi o calomnie ce lasă să-i scape romancierul Breban, secondat de regizorul Pintilie (cu o precizare: el, Pintilie, a colaborat – dar nu ca alţii, cum îl acuzasem eu, pe nedrept, că ar fi afirmat – ci a colaborat ca sine, ca nimeni altul); nu este adevărat ceea ce rezumă (altfel, cu multă frişcă) Pleşu, minimalistul moralnic de la Dilema Organului temător de dreaptă-răsplată, bine susţinut de Buzura, Maramureşanul cu „Fără violenţă!” (împotriva securiştilor...).

Nu este adevărat că toţi „cetăţenii” ar fi fost informatori ai Securităţii.

În primul rând, pentru că asta o spune un (cretan) securist;

În al doilea rând: poate fi socotit informator (turnător) cineva care, în urma nenumăratelor, inimaginabilelor torturi directe, ale presiunilor asupra familiei, ale anturajului – a acceptat să semneze un proces-verbal redactat de un troglodit de securist anchetator (infinit mai îndemânatic în mânuirea ciomagului decât în a stiloului), în care sunt „recunoaşteri”, „regrete”, ba chiar şi... „informaţii” despre alţii?

La această întrebare generalul Vlad şi ai săi de la Săptămîna-Adevărului-Securităţii vor răspunde (în cor) afirmativ. Vor scoate de la murat alte „documente”, le vor toaletà, voicanizà, le vor publica în organul Organului Casei Scînteii (metodă binecunoscută de Nicolae Manolescu, doar la sfârşitul anului 1990 i-a oferit cinci pagini în România literară pentru a-şi prezenta „dosarul-de-Securitate” lui... Voican-Sturdza, supraministru al Securităţii!).

Numai că atunci când Securitatea afirmă că toţi cetăţenii erau-sunt informatori ai ei, se... exclude (pe sine-se) – or:

a. dacă şi securiştii sunt turnători – ceea ce nu-i de mirare: asta le este meseria, vocaţia – intră şi ei în categoria „cetăţenilor României”;

b. dacă nu sunt şi ei informatori-turnători (ci doar manipulanţi de... materiale); în care caz nu sunt cetăţeni ai României – ci potrivit logicii: ai Rusiei, nu?

Desigur, trebuiesc pedepsiţi acei securişti care au bătut, torturat, ucis, dar nu trebuie cu nici un chip pierduţi din vedere explicătorii („n-am dat nici măcar o palmă”), acei securişti care şi-au făcut un ideal din a distruge viaţa semenilor, oameni nevinovaţi al căror păcat unic: nu erau şi ei securişti! Nu trebuie sub nici o formă uitaţi – cu atât mai puţin iertaţi-creştineşte – acele fiinţe cu epoleţi albaştri care, pentru bani, pentru avantaje materiale, pentru a-şi satisface visele lor înalte – de viermi, de putori, de incapabili – au hăituit semeni (fireşte, din ordin – dar toată lumea ştie cum nu se execută un ordin al Securităţii: neintrînd în Securitate, simplu!), au terorizat oameni nevinovaţi, cu familii cu tot, au exercitat presiuni asupra lor, ameninţîndu-i, şantajîndu-i – mai puţin pentru a-i pune să culeagă informaţii (ce fel de informaţii interesînd Securitatea Statului puteau culege nişte bieţi muncitori, funcţionari, pensionari?), ci pentru a-i distruge; pentru a nimici omul din oameni; pentru a-i aduce, prin frică, până la a le fi greaţă de ei înşişi.

La Piteşti, din 6 decembrie 1949 a început „reeducarea”. Acum (în 1995) se cunosc multe despre infernul prin care au trecut studenţii deţinuţi: întâi torturile trupeşti şi abia când rezistenţa era frântă veneau şi cele sufleteşti, de pe urma cărora victima spunea, scria orice, chiar mai mult decât orice – pentru a scăpa de tortură.

Prin vârstă, am fost scutit de reeducare (Slăvit să fie Domnul!). Am aflat de această monstruozitate la Jilava, în vara anului 1957. Mi-am promis că voi scrie ce am aflat – şi am scris, în 1978, cartea Patimile după Piteşti. Atâta câtă este reuşita (literară şi de adevăr) se datorează mai cu seamă arestării din aprilie-mai 1977. Ultimul capitol din Culoarea Curcubeului, intitulat „Vineri 6 mai”, este edificator: în faţa Maşinii Infernale, dinaintea Monstrului numit Securitate omul trebuia să devină, întâi: cârpă; apoi: aluat din care brutarii cu epoleţi albaştri urmau să frământe, să coacă noua-pâine: omul nou, cel visat de generalii eternei Securităţi, de la Nikolski la Vlad.

Nu am fost la Piteşti, dar am trăit ani, decenii, cu Piteştiul (chiar după ce am scris Patimile...), ştiu: cei trecuţi prin reeducare povestesc ce li s-a făcut lor – dar nu vor povesti –, fiindcă nu vor putea, ce au făcut ei colegilor, prietenilor, camarazilor – dar oare ei îi torturaseră?

Păstrînd proporţiile, aşa se întâmplă şi cu Piteştiul-la-scară-naţională pus în aplicare după decretul de amistie din 1964: victimele nu pot povesti (în multe cazuri au uitat, pentru a se proteja) răul făcut colegilor de lanţ. Cel ce va izbuti să înfrângă spaima-ruşinea din el şi va povesti cum anume l-au prefăcut securiştii din om în ne-om, va fi, sânt convins, nu doar un martor de încredere, nu doar un scriitor de seamă – ci un re-om, în acest peisaj dezumanizat de Securitate.

Paul Goma, dosar penitenciar, 1958 (eliberare)

Oricât de oribile ar fi fost faptele celor din „echipa Ţurcanu” – şi au fost, vai, cu excepţia lui Eugen Ţurcanu însuşi, aceştia au făcut rău din constrângere, sub ameninţare – adevăraţii şi singurii vinovaţi fiind securiştii. Oricât ar vrea ei, orice ar spune, nu toţi „cetăţenii” au devenit informatori. Chiar şi cei ce până la urmă au făcut treabă murdară de turnători, ca Ivasiuc – au fost, mai întâi, victime. Torţionarii de ieri, cei care au zmuls declaraţii prin violenţă, prin tortură, acum pozează în justiţiari, în „curaţi” – că, dragă-doamne, ei ar fi singurii ce nu au scris asemenea „lingeri ale cizmelor lui Ceauşescu”, cum pretinde C. T. Popescu. Ba au scris – prin taţii lor, epoletaţii: securiştii au scris, asudînd (e grea limba română, pentru un bou abia zmuls de la coada vacii); apoi, asudînd, i-au rupt în bătaie pe anchetaţi; apoi, asudînd, i-au „convins” pe cei aflaţi între labele lor să semneze.

De curând am reîntâlnit o persoană cunoscută în urmă cu decenii. Mi-a cerut Programul, am discutat despre el; la un moment dat a spus:

„Propui să fie pedepsiţi toţi securiştii (nu propusesem pedepsirea tuturor securiştilor – nota mea), adineauri ai afirmat că Securitatea este Răul absolut... Nu sânt de acord – uite, tata a fost în Securitate: cum poţi spune că tatăl meu a făcut parte din... Răul absolut?”

Am rămas fără glas. Nu la aflarea „amănuntului”: tatăl unei persoane cu totul simpatice fusese securist (nu ştiam, însă eu nu fac legătură de la... părinte la copil), ci pentru că dialogul nu mai era posibil. Şi n-a mai fost: de atunci nu ne-am căutat, deşi suntem vecini.

Mărturisesc: nu ştiu ce aş fi făcut cu viaţa mea dacă aş fi fost fiu de securist. Dar ştiu: n-aş fi raţionat precum cunoştinţa din vecinătate. Probabil aş fi uzat de un artificiu: „De acord”, aş fi spus, „Securitatea este o instituţie rea, odioasă, condamnabilă, însă crede-mă: tata era un om minunat!” – deci nu aş fi negat caracterul Securităţii doar pentru că tata era om bun – ci aş fi încercat să vorbesc de calităţile tatei, în ciuda faptului că era „în Securitate”.

Sânt însă ceea ce sânt, nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi „cetăţeni”, vorba generalului sovietic Vlad(ov) [ciudat: justificat, deci apărat, de un bun prieten al meu, şi el victimă, nu doar a Securităţii, ci chiar a numitului Vlad]; am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu şi ai mei până la a noua spiţă, de la vârsta de (sub) cinci ani, din iunie 1940, iar din ianuarie 1949 am gustat, cu ce mai rămăsese din familia noastră (mama-tata-eu), mereu şi mereu din binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului: Securitatea.

Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză spun ce am mai spus:

Securitatea este Răul absolut.

Iar pe un asemenea rău nu-l combaţi cu ceaiuri de sunătoare, cu „dialoguri ca între intelectuali”. Şi în nici un caz cu prişniţe dilemice.

Răul absolut se distruge. Răul absolut se zmulge până la ultima rădăcină şi se arde, iar cenuşa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist.