o declaraţie de iubire ca un cadou de Crăciun!

Oraşul şi scriitoarea: Declaraţia de iubire a Dagmarei

Orice tablou are nevoie de un cadru.

Orice viaţă de om îşi va avea rama ei.

Primul meu cadru geografic a fost Sibiul,

oraşul de pe Cibin, străjuit la sud de Carpaţi.

(Dagmar Dusil, Miniaturi sibiene, traducere din limba germană de Karin Dragotă-Sander şi Ioana Ieronim, acuarele de Sigrid Weinrich, Cuvânt înainte de Andrei Codrescu, Postfaţă de Ioana Ieronim, Ed. Honterus, Sibiu, 2013, 110 p.)

Turnurile, acoperişurile, porţile, clădirile, podurile din Sibiu, toate trăiesc poveşti pentru Dagmar, iar Dagmar cuvântează povestea lor.

Dacă în Privind înapoi prin fereastra bucătăriei (Curtea Veche, 2012) Dagmar Dusil ne conduce cu o măiestrie a rememorării, în aşa fel încât nu putem lăsa cartea din mână (care, repet-repet, nu se citeşte ca o carte de bucate, pentru că nu este o carte pentru gospodine, ci una pentru oameni culţi, fie ei, femei şi bărbaţi, mai mult sau mai puţin pricepuţi în bucătărie), în Miniaturi sibiene, autoarea reuşeşte să ne dăruiască mici bijuterii de suflet. Dacă ai bătut Sibiul cu piciorul vreodată este imposibil să nu îţi doreşti să revii. Dacă nu ai ajuns până acum la Sibiu, după ce te plimbi virtual condus de Dagmar prin locurile preferate ale inimii ei de sibiancă, atunci este imposibil să nu îţi doreşti să vezi pe viu cu „ochii oraşului”, „care au văzut totul şi văd totul”, turnurile Harteneck, Piaţa Mare, Pasajul Generalului, Podul Minciunilor, Scara Ocnei, Pasajul Scărilor, Parcul Astra, Turnul Sfatului, Piaţa Cibin, Piaţa Mică, Scara Aurarilor şi atâtea alte giuvaericale pe care Sigrid Weinrich le-a „imortalizat” pentru a însoţi micile colinde afective ale Dagmarei.

Din fericire, Sibiului i-a rămas, să sperăm că îi va rămâne şi de acum înainte, cât mai mult din sufletul lui istoric şi cultural, asemeni unui poem clasic trezindu-se la prospeţime în fiecare anotimp, indiferent de secol. Paginile Dagmarei sunt scrise cu o sensibilitate poetică aparte, uneori sufocată de sentimentul vremelniciei (ce ne însoţeşte ca o apăsare difuză pe parcursul lecturii). (Cum ar spune Paul Goma cu ale sale cuvinte alfabecedarizate, acest copil orfan al Sibiului, scriind dintr-o (re)stare de beatitudine adolescentină despre Biblioteca Astra), oricât de raìnică ar fi memoria, de îmbibată de oftandreţe, o restrăbaţi revenind frecvent din refugiu fără să o poţi stăpâni. Tot ce rămâne este un paradox: lacrimile interioare pentru oameni şi lucruri din trecut, pe care nu îi (le) poţi păstra în integralitatea lor totuşi efemeră, şi bucuria unei memorii afective, aproape olfactive, aş putea spune. Căci monochromiile realizate de Sigrid Weinrich au exact acest efect – de fixare.

„Când ieşeam pe poartă, privirea-mi întâlnea turnul Bisericii Evanghelice. Orologiul aduna timpul oamenilor de aici – şi pe al meu. O casă de amanet, la care se dădea timpul, în iluzia că acest timp va fi răscumpărat cândva, la bătrâneţe.” Orologiul i-a adunat cu grijă timpul Dagmarei, i-a transformat orele în poeme şi viaţa în tot atâtea vieţi pe care strânse laolaltă în orele aducerii aminte să ni le poată împărtăşi sub acest (în)semn al trecerii. Pe unde ai trecut cândva, nu mai poţi reveni decât schimbat. Ceva se pierde (uită) mereu, pentru a se aşeza (salva) altfel, în conştiinţa noastră.

„Cât rămâi? Întreabă Pauli. Mai vino, te rog. Am să mai vin, spune glasul meu şi ştiu că nu voi mai trece pe aici niciodată”. Cu fiecare revenire acasă, la Sibiu, Dagmar încearcă să mai fixeze o amintire pe o umbră din trecut, dar poate şi o parte din vise, pentru a-şi retrăi fugar memoria. De câte ori deschide ochii, după ce i-a ascultat oraşului trecutul cu timpanele memoriei încordate, fetiţa de altădată îi mai restituie câte ceva din sufletul lui: „Din sunete, mă refugiez în cuvinte”. Chiar dacă, trăirile intense ale copilăriei îi „infectau gândirea şi acţiunile, nu lăsau rănile să se vindece”, răni provocate de cuvinte rămase nerostite, motiv pentru care: „întotdeauna mi-a fost teamă de tăcerea cuvintelor”.

Promenada pe strada Nicolae Bălcescu „e întotdeauna o confruntare cu trecutul”, ceea ce îi procură o tristă revelaţie în cheie românească:

„Limba germană s-a retras în ferestruicile caselor. Din când în când se mai aude câte un cuvânt german, dar de cele mai multe ori nu este germana sibiană. Umblu pe stradă şi mă uit la feţele oamenilor, la fiecare faţă. Se conturează trăsături cunoscute. Ochi gri-albaştri pe o faţă ridată. O figură zveltă odinioară, cu pasul greoi acum. Apoi totuşi o figură pe care o cunosc. Pe care odată am cunoscut-o, o  faţă cunoscută. Ne îmbrăţişăm. Tu eşti? După atâta amar de vreme. Şi nicio schimbare. Îmi trece prin minte vorba românească: Minte-mă, dar minte-mă frumos. Poate şi acesta e un fel de adevăr al revederii.”

Să citim miniaturile Dagmarei despre Sibiu, pentru că acolo sunt ei – oraşul şi scriitoarea, în deplinătatea tuturor vulnerabilităţilor şi forţei lor.

în univers nu există sus-jos

iunie 2013, în univers(ul intim) nu există sus-jos, 

ci doar aparenţe şi profunzimi

echilibristică pe linia orizontului

(pseudobaladă pentru Craiova)

la capătul orizontului acolo

unde cerul şi câmpia se întrepătrund

ca îngheţata de fistic şi vanilie

oraşul câmpiei te aşteaptă 

cu istoria lui prăfuită

pe care unii o numesc măruntă

încrezuţii nu înţeleg câmpia

e de ajuns să urmăreşti venirea ploii

în iunie pe drumul ca o dâră de avion

între satul de câmpie şi oraşul de câmpie

din vâltoarea maşinii se răstoarnă 

norii munţi cu creste pleşuve

deasupră-ţi întoarsă câmpia

concert de clarinet în aer liber

sevele pământului atrăgând ploaia din

pământ către cer

sus verde ca în iunie dedesubt alb ca în ianuarie

e atât de imberbă câmpia

în Oltenia

poţi să ţipi cât să cutremuri

orizontul răsăritul şi asfinţitul 

nu vor fi mai vii de atât

nici Mozart nu s-ar auzi mai puternic

între anotimpuri

sus-jos-muntele-câmpia

sunt iluziile conformiştilor

oraşul este frumos şi viu

dar voi nu aţi lipit încă

timpanul de inima lui

între cer şi pământ

între pământ şi cer

oraşul este linia orizontului

Paul Goma – un demers analitic şi didactic

text apărut în revista "Confesiuni", nov. 2013

Paul Goma – un demers analitic şi didactic

Aliona Grati, Paul Goma. Iniţieri în textul literar (Pentru elevi, studenţi, profesori), Editura Arc, Chişinău, 2011

După cum sugerează titlul, cartea se vrea un ghid pentru a străbate mai lesne regatul scrierilor lui Paul Goma, în speţă, pentru descifrarea romanelor: Din Calidor, Arta reFugii, Ostinato, Bonifacia şi a dicţionarului necanonic Alfabecedar. Apărută într-o perioadă fastă pentru exegeza operei lui Goma (în 2011 a fost publicată cartea Ancuţei Maria Coza, Paul Goma – Scriitura disidenţei, Tipo Moldova, urmată în 2012 de Petru Ursache, Omul din calidor, Editura Eikon şi de Mariana Pasincovschi, Paul Goma. Biografie şi literatură, Editura Limes), lucrarea Alionei Grati este mai mult decât un îndrumar în literatura lui Goma, fiind o introducere binevenită în profilul scriitorului, un „curs scurt” obligatoriu pentru înţelegerea vieţii şi operei, o monografie de lucru.

Deşi cartea nu este voluminoasă (fiind în termeni de specialitate un „auxiliar şcolar”), este evident că autoarea a dorit în mod deliberat să reunească pe scurt profilul scriitorului-universul tematic al creaţiei-concepţia asupra literaturii cu câteva analize centrate pe titluri distincte. Aliona Grati developează credibil ceea ce Vladimir Beşleagă a afirmat recent despre Goma într-o emisiune a postului Tv Moldova 1: „fără o biografie de excepţie, nu există o operă de excepţie”.

Structura propusă de autoare pentru înţelegerea şi aprofundarea tematică şi stilistică este una didactică. După cele câteva pagini introductive (Nevoia cunoaşterii lui Paul Goma, Profilul scriitorului, Universul tematic al creaţiei, Concepţia asupra literaturii), toate însoţite de referinţe critice, se intră metodic în analiza propriu-zisă. Fiecare analiză este una de specialitate şi se încheie, fără excepţie, după un model curricular, cu „Dispozitiv practic: exerciţii”, menit să fixeze informaţia şi să dezvolte competenţele celor vizaţi.

„Din calidor. Între mitul copilăriei şi realitatea istoriei”. Aliona Grati consideră că romanul „Din calidor. O copilărie basarabeană este creaţia majoră a lui Paul Goma”. Datorită acestui roman, satul Mana, locul de naştere al scriitorului, „rămâne un memorabil şi rezistent topos artistic al copilăriei” în literatura română. Satul fixat de Goma în conştiinţa literară are „valoarea unei matrice originare, e un centru al universului”, dar şi „un sat reprezentativ pentru Basarabia secolului trecut”. Romanul este „o reuşită invenţie de funcţionalitate lingvistică şi consacră un stil aparte – stilul Goma”.

„Arta reFugii. Drama refugiatului. Începutul unui exil perpetuu”. Cel de al doilea volum al ciclului autobiografic – Arta reFugii. O copilărie transilvană îi pare Alionei Grati important pentru literatura lui Goma datorită compoziţiei şi tehnicilor narative folosite de scriitor. Fugile atât de îndrăgite de Johann Sebastian Bach au devenit laitmotivul compoziţional al romanului Arta reFugii (şi nu numai). Stilul Goma i-a procurat psiholingvistei Tatiana Slama-Cazacu expresia: „Cel mai mare copil-creator de limbă română”.

„Ostinato. Imaginea universului concentraţionar. Expresia stării de întemniţare şi apologia libertăţii în forme literar-muzicale”. Este romanul care l-a consacrat pe Paul Goma drept „Un Soljeniţîn al românilor”, după ce a apărut simultan în traducere germană la Suhrkamp şi în franceză la Gallimard, în 1971. Romanul are „o construcţie sferică, folosind tehnica cercurilor concentrice sau strategiile compoziţiei polifonice: dus şi întors în punctul iniţial”, constituindu-se într-o „reflecţie despre limită şi libertate (...) este o apologie a libertăţii, scrisă cu o deosebită virtuozitate stilistică, o carte-protest faţă de încarcerarea omului pe motive ideologice, dar şi una profund umană despre iubire şi aşteptare, trădare şi fidelitate, suferinţă şi bucurie”.

„Bonifacia. Tema iubirii. Proiecţii ale eternului feminin şi poezia deliciilor senzoriale”. Structura romanului este asemănătoare celei din Ostinato, cele trei părţi fiind „construite simfonic-circular pe schema «dus-întors».” De data aceasta, motivul central, care acaparează povestea, este femeia. Iubirea este scrisă la temperatura unei „poezii a deliciilor senzoriale”, sfârşind „pe o notă ridicată”, naratorul găsindu-şi „salvarea în cuvânt, în povestea povestită şi scrisă. Cuvântul salvează moartea sentimentului, dându-i sens în plan metafizic”.

„Alfabecedar – «cuvântarul» fără limite. Magia cuvântului în proza lui Paul Goma”. Cu o ediţie unică, ajunsă mai mult accidental la câţiva interesaţi şi cunoscători, Alfabecedarul este o carte mare, în ciuda lipsei de circulaţie: „adună în jur de 33 de mii de cuvinte noi, derivate din 896 de cuvinte-standard sau din rădăcina cuvintelor ce fac parte din patrimoniul limbii române. Niciun alt scriitor nu a pătruns atât de adânc în substratul limbii române literare pentru a o recrea din interior”.

Pentru cele 68 de pagini, câte numără volumul prezentat, referinţele critice sunt impresionante: Mihai Cimpoi, Andrei Ţurcanu, Alexandru Burlacu, Petru Ursache, Raluca Lazarovici, Daniela Sitar-Tăut, Flori Bălănescu, Ovidiu Nimigean, Nina Corcinschi, Eugen Ionescu, Ion Negoiţescu, Cornel Ungureanu, Vasile Baghiu, Eva Behring, Ion Simuţ, Daniel Cristea-Enache, Tatiana Slama-Cazacu, Mariana Pasincovschi, Ion Bogdan-Lefter, Mihail Vakulovski.

Alionei Grati îi reuşeşte un demers sintetic de aşezare la locul cuvenit a scrierilor lui Paul Goma, pe multiple niveluri, totodată, un exerciţiu didactic adresat nu numai elevilor şi studenţilor, ci şi profesorilor. O întreprindere necesară şi singulară din câte cunoaştem, cu atât mai mult cu cât cărţile lui Goma nu sunt cuprinse în aria curriculară de limba şi literatura română, că este vorba de Bucureşti sau de Chişinău, cel mult doar ca lectură opţională ori suplimentară în unele manuale alternative din sistem. Dacă pentru majoritatea elevilor şi studenţilor lucrarea Alionei Grati poate constitui un exerciţiu de iniţiere literară, pentru profesori trebuie să fie unul de aprofundare a universului literar Goma.

Paul Goma. Iniţieri în textul literar este, cum ar spune însuşi Goma, cu un termen din Alfabecedar, o lucrare de o rafinalitate garantată.

despre (tot soiul de) războaie...

Alma

(fragment de manuscris)

Soldatul din faţa ta a fost spulberat de obuz. Dacă ai avea de ales nefiinţei tale din această clipă viaţa, sub ce s-ar ascunde? Sub firul de romaniţă pe care l-ai zărit într-o după-amiază ieşind prin bocancul inundat de sânge. Al cui o fi fost restul de picior din el? Contează? Poţi tu să suferi pentru toţi morţii ăştia şi pentru toată suferinţa celor care-i aşteaptă ori plâng în genunchi pe mormintele goale? Ai jurat atunci să nu te închini niciodată vreunui monument: al soldatului necunoscut, al înfrânţilor sau al învingătorilor. Statuile sunt false acte de umilinţă ale profitorilor. Tu, o criminală de război care-ai crezut în apărarea patriei, ştii asta prea bine.

În izolatorul de la Mislea, pe sub care curge apa, îţi aminteşti moartea de atunci şi te întrebi dacă eşti vie. Eşti la carceră pentru 7 zile (comandantul a fost generos). Spiritul cazon nu dispare niciodată cu totul, este ca în artă, ai talent sau nu. Ori vocaţie. Tu ai fost ofiţer. Şi umbra ta s-a luat la harţă cu gardianul de serviciu, un amărât care crede că are putere asupră-ţi. Mintea lui n-ar putea înţelege chiar dacă regulamentul ţi-ar permite să-i explici că locul tău este în puşcărie. Trădătoare de patrie şi criminală. Uneori, cu morbul foamei izolat în creier, acolo unde încep, se ascund şi sfârşesc toate, la cele 40 de kilograme pe care le ai, ochii tăi pot tăia orice obiect viu sau mort în două. Putere mentală. Neodihna şi hărţuirea continuă îţi alimentează o energie ce nu vrea să piară. Te-ai simţi nedreptăţită dacă ai fi nevoită să supravieţuieşti laolaltă cu ei, în libertate, acolo unde ai fost ucisă de atâtea ori. Nu te mai impresionează carnagiul lumii. Aceea nu mai este lume. Aici nu suporţi să rabzi golănismul pitecantrop al unui neica-nimeni luat din marginea satului şi făcut plutonier pe puncte. Cum se adresează el unei doamne precum ultimei curve de la şcoala de partid. Asta nu poţi, oricâte bombe ţi-ar fi explodat sub ochi, oricât de călită ai fi. Oricâţi morţi ai fi numărat. Aceasta nu mai e lume, îi spusese ea Doamnei H., care tăcea cu blândeţea-i de fată de boieri încremenită pe faţă. Ce a mai rămas din viaţa mea aş da fericită. Dar noi suntem nişte rămăşiţe dintr-o lume pe care ei vor s-o şteargă cu totul. Deci, noi nu mai suntem de folos, motiv pentru care nu avem de ce să facem compromisuri punând gaj ce a fost mai frumos în noi. Să fim demne în această moarte care nu se-ndură să ne ia.

Ştia foarte bine că trepăduşii săltaţi caralii n-ar face faţă la o instrucţie de o jumătate de oră cu ea. S-au ascuns sub uniformele de gardieni, precum javrele leşinate de foame pe sub umbrare. Bărbaţii adevăraţi au luat armele în mâini, sunt în munţi.  

(...)

Acum stă sprijinită cu privirea într-un fir de glădior roşu ca focul. Se întreabă de unde are floarea, de unde o asemenea minune pe Bărăgan, aici, unde nici corcoduşii n-aveau rădăcini? Aci, unde copiii născuţi în ţărână au auzit de cireşe, piersici, prune şi se gândesc la ele ca la arătările din basmele copiilor născuţi în lumea cu de toate. Nu-şi aminteşte să fi sădit aşa ceva. Poate din ciocul vreunei ciori să fi căzut, de cu toamnă... Ele au voie să zboare la Feteşti... şi chiar mai departe de perimetru.

Dar în ţarcul administrativ nu eşti la katorgă, ai trecut şi pe acolo, aici încă mai poţi să-ţi faci legea, să te înfrăţeşti, în sfârşit, cu natura. Să-i simţi uneori şi mângâierea. Aici tu îţi eşti blatnoi. Îţi faci legea în puşcăria ta, în celula ta de paiantă cu „antreul”-bucătărie şi cu dormitorul-cameră de primire. Desigur, nu este ca în uniforma de paradă, la vreo întrunire de închipuiţi, cum credeai atunci, de la Cercul Militar. Picau luminile orbitoare ca avioanele-n picaj pe părul tău de chihlimbar, explodau cioburi de frumuseţe senzuală. Ştiai că strălucirea nu durează. Puterea ta e să nu arăţi slăbiciune, să nu te întinzi ca mierea pe pâine... Puterea ta e să fii conştientă că alţii te cred slabă, naivă, proastă. Asta credeai atunci. O falsă putere. A rămas o durere frustrantă în tot trupul. O ţigancă bătrână îţi spusese în ajunul plecării în Est: te-a fătat mumă-ta în zodia alunului vrăjitor. Ai o mare putere asupra oamenilor, dar puterea asta e închipuită, una cu pământu’ te poate face. Ai grije fetiţo, lumea e rea maică. Nu to’deauna pentru că vrea, da’ nu să poate abţânea maică... Da’ tu ai un farmec osăbit, atragi oamenii, şi ei nu să pot împotrivi. Eşti o vrăjitoare bună, oamenii te halesc... ai grije maică, ai grije, mă-ta e din neam de oameni mari, şi ta-tău e un om cu har. Ai grije...

Dar aici nu este ca pe front, acolo măcar ştiai ce vrei, la ce să te aştepţi, pentru ce lupţi. Acum nu mai crezi. Poţi să visezi la ce vrei tu, dacă nu ieşi din cerc, asta până vine securistul de la centru.

Din vârful glădiorului, amintirea alunecă pe o zi de primăvară. Fetiţa blondă, de nici 3 ani, precoce vorbitoare, o întrebase: „A’ma, de ce este fetiţa atât de minunată?” Ea nu avusese dreptul la o asemenea minune, era a vărului dinspre mamă.

Se trezi din visare, cu totul ieşită din amintiri şi din trecutul cazon, şi-şi spuse că o femeie care duce dorul este ca urma de viaţă de pe o planetă din viitor. Trebuie salvată. În fiecare zi trebuie să salvezi ceva, viaţa e un şir de praguri, de pârleazuri, cum ar fi spus cei bătrâni, le treci, te mai împiedici, tot ce contează este clipa în care hotărăşti brusc să transformi durerea în bucurie. Să dai o şansă vieţii să fie trăită, în timp ce te îndrepţi spre moarte. Totul este să rămână ceva din tine după război. Moartea înseamnă continuitate.

Nu mai ştia de câte ori îi explodase inima în piept, sub tunica de iepuraş de câmp, cum o alintau, nu fără urme de misoginism bine potenţat, tovarăşii ei de armă. Inima unei femei este nu neapărat mai largă, dar mai rezistentă, în ea poate fi ascunsă atâta iubire. Habar nu ai tu civilule cum este să simţi că iubeşti toată omenirea, că vrei să strângi la piept toţi copiii de sub dărâmături, rămaşi fără adăpost şi fără protecţia unui părinte. Să te ferească sfântul, civilule, să ajungi ostaş fără voia ta.

Unul din coşmarurile bine înstăpânite o bântuise iară în ultimele nopţi. De atunci, de când a văzut bou-vagoanele cu copii... ceva s-a fisurat. Miorcardul s-a mai slăbit, a făcut loc şi acestor copii ai basarabenilor. Părinţii lor zăceau deja prin gropi comune. Stinse cu var. Or în gropile fără fund ale Siberiei. Acolo unde comunismul se luptă cu natura pentru a croi om nou.

 (...)

unii oameni au destinul lor, asta încălcând flagrant „fiecare om are destinul lui”. aflaţi în împrejurări comune, au un traseu ce respinge regulile, incitând la multă intrigă. este ceea ce poate defini o personalitate. nu doar azi, în toate timpurile, personalităţile sunt şi au fost distincte şi rare. iar personalitatea nu este totuna cu faima.

atunci am forţat soarta de parcă aş fi forţat Nistrul. m-am ridicat, mi-am scuturat pantalonii, chiar dacă nu trebuia să salut vreun superior. căutasem cu disperare. am reuşit să mai găsesc câţiva soldaţi în viaţă. când l-am găsit pe nea Vasile mi-a stat ceasul şi inima alerga nu ştiu unde, ca o fată zăludă zgâriată pe faţă, prin pădure.

– Locotinenta noastră, donşoara Alma!, a chiuit că vede chip întreg de om. Din mâna dreaptă îi şiroia subţire sângele pe sub mâneca tunicii.

Peste vreo săptămână îi spusese ruşinat:

– Să mă iertaţ’ donşoara locotinent... da’ când v-am văzut umblând p’in mormanele de leşuri... mi-a venit să cânt de drag „dealu-i deal şi valea-i vale...”. Doamne iartă-mă, păcătosul de mine, don’şoară, da’ eraţ’ ca un înger, don’şoară. Abia atunci m-am simţit iar viu. Pentru mine rămâneţ’ cea mai frumoasă arătare de pe suprafaţa pământului, ca soarele şi aerul aţ’ fost don’şoară... Să mă iertaţ’...

Vasile era bărbat de vreo 40 de ani, din Lunca Jiului, din marginea de jos a Craiovei. Se considera bătrân, lăsase acasă nevastă şi trei copii. Avea pentru ce trăi, avea pentru ce muri. Îşi făcuse socotelile: dacă trăieşte, foarte bine, se va întoarce acasă, va munci, poate statul îi va mai da nişte pământ, c-a luptat pentru Patrie, a eliberat Basarabia şi i-a pus pe rusnaci pe fugă... dacă moare... ei, atunci, poate că femeia şi copiii lui vor primi ceva ajutor şi pământ de la stat, şi se vor descurca mai uşor, chiar mai bine fără el... Dar Basarabia era iar ocupată, trupele româno-germane făceau drumul înapoi, cu sovieticii suflându-le în ceafă. Planul de acasă cu cel din târg nu se mai potriveau. Nu mai avem scăpare, donşoara locotinent, nu-i aşa donşoară!? Mare minune de-om scăpa cu viaţă din iad. Şi de-om scăpa donşoară la ce ne-o mai folosî…   

Când îl apuca dorul de „baba” lui, care împlinise abia 36 de ani, cânta de reînsufleţea tranşeele. Celorlalţi le făceau bine inflexiunile vocii lui olteneşti, cu tot felul de înflorituri, mai întâi un of, of, of, of... din preaplinul cutiei toracice, apoi:

dadă, dadă, fata mea/ cum ţ-aş mai pu-pa gu-ra...

Se întoarse în celula cu 8 fete de la Miercurea Ciuc. Din tranşee, gândul îi zbură la Svetlana. O întâlnise la Piteşti, la secret, unde nu îi era prea clar de ce le puseseră în aceeaşi cameră. Rusoaica rupea bine româneşte, că doar venise în România îndrăgostită nebuneşte de un ofiţer din Divizia „Tudor Vladimirescu”. Soţul ei ajunsese atât de ataşat de idealurile comuniste, încât biata femeie care scăpase nepedepsită în Marea Uniune Sovietică, odată ajunsă în România a căzut victima unei întârziate vigilenţe bolşevice. Dincoace de Prut fu dovedită progenitură a nobilimii albe ruse. 

Într-o seară, după stingere, stăteau de vorbă regulamentar, întinse pe pat, acoperite până sub bărbie, cu mâinile deasupra păturii. Şi Svetocika, cum o alinta Alma, îi povesti în româna ei colorată visul de noaptea trecută: „Visul se petrecea la început în Asia, la Japonia parcă... io ieram la mijlocul de pădure şi deodată vin avioane aşa şi nişte nave cum nu am mai văzut curge din nori şi aud bombe. Încep să fug şi tata mieu în uniforma de paradă vine şi el în vis şi spunea să ascundem la Rumânia. Acolo este bine. Plecăm cu trenul, facem până la Rumânia 10 ore. Tren merge numai noapte şi ziua ascundem prin paduri. Dar mergem noi aşa şi ne-a descoperit ruşi. Alergăm rupţi de fugă, vrem să mitralieze repede să nu ştim durere. Dar la final apare nu ştiu cum americani şi salvează...”.

Svetocika, Svetocika, nu vin americanii! Luminile sunt departe, au rămas pe altă planetă. A noastră e roşie, înecată în sânge. Dormi, fetiţă, dormi, noapte bună.