|
Se
săturase să-i fie milă. Se săturase şi de scârba pe care o trăia pentru
toată lumea din jurul lui, o senzaţie greţoasă de om superior. Nimeni nu poate
dărui totul fără să primească nimic. Marea indulgenţă faţă de omenire a
micului om care se crede dumnezeu. Gânduri amestecate, tăiate ca maioneza,
îl tot frământau de când deschisese ochii, rupt de oboseală.
Cam
după-amiază, simţi că trebuie să scape de zăpuşeala sufocantă din creier. Se
ridică în picioare, deschise uşa, geamurile. Deasupra aerul tot fierbinte.
Pink Floyd nu făcea decât să-i reteze creierii.
Văzută din afară scena părea desprinsă de la spitalul de nebuni. Izbucni în
hohote de râs nervoase, cu pufnituri puternice, dând în horcăituri. Desfăcu
încet nasturele, apoi trase fermoarul în ritmul muzicii şi pantalonii
scurţi căzură pe podea ca frunză murată. Zgomot înăbuşit şi greu. O răcoare
bună pătrundea acum prin toţi porii. Ieşi prin uşa deschisă în micul hol
dintre birou şi dormitor, apoi trecu în vestibul şi de acolo afară.
În
soarele puternic al după-amiezei de iulie trupul bronzat părea că lipsise
până atunci din peisaj. Îşi cerea locul înapoi. Mai puţin partea dintre
buric şi coapse, mult mai deschisă la culoare, aproape albă. Aşa cum erau
pantalonii scurţi, rămaşi în birou, piele uscată de şarpe strălucind în
mijlocul pădurii.
Vecina
de alături, ţaica Măria, femeie văduvă şi cu frica lui Dumnezeu, prezentă
ca de obicei la postul de observaţie din dosul gardului care-i despărţea, îşi
făcu repede trei cruci mari, în timp ce intonă mărunt din buze Doamne-dumnezăule
şi Maică Precistă a înnebunit lumea asta de tot! Că de-aia nu mai plouă
Dumnezău! Doamne fereşte ce trăii să văd! Dacă s-ar scula mă-sa (Dumnezău
s-o ierte pe unde-o fi, că n-a murit bine!) şi ta-so din morţi să-l vadă ar
mai muri o dată (Deh, că nici ăla n-a fost sămânţă bună!). Ar crăpa săraci de ruşine, s-ar despica pământul iar supt ei.
Doamne-dumnezăule, pupa-ţ-aş tălpile, fi-re-ai al dracu de bolnav că mă
spurcaşi, fomeie bătrână şi văduvă de 30 de ani...
Şi
iar făcu trei cruci mari şi se feri din calea vederii lui, continuând să se
uite printre blănile gardului, cu ruşine de ruşinea lui şi cu ochii căscaţi
cât cepele.
Bărbatul
îşi puse cu multă grijă bascheţii, deoarece avea oroare de praf şi ţărână,
şi se îndreptă fără strop de sfială către poartă. Traversă curtea cu un aer
de – cel puţin – mareşal al casei regale, dacă nu cumva de prinţ
moştenitor. Îşi trecu mâna dreaptă prin păr, îşi mângâie barba, preocupat (cred
că era cazul să o tund), şi apăsă clanţa cu hotărâre.
Cu
totul ciudat, deşi la ora aceea vecinii ieşeau ciopor pe la porţi ca să se
ascundă la umbră din calea vipiei şi, mai ales, pentru a pune ţara la cale,
de data aceasta nu era nimeni. Păşi agale pe asfalt. Se simţea confortabil
în bascheţi, asfaltul încins nu îl ardea, soarele se izbea voluptos de
piele, trupul se înfioră de o plăcere pe care nu o cunoştea. (chiar
mă simt stăpân în clipa asta: eu, strada şi soarele! numai noi! nici măcar
o boare fierbinte de vânt nu adie.)
În
prima intersecţie, legenda Olimpului fu întreruptă brusc şi neplăcut de
apariţia unei vecine. Diana ţinea contabilitatea pentru o duzină de
acareturi, aşa-zise societăţi comerciale, de la piaţă. Dar până să-i fixeze
reacţia, întoarse brusc capul şi privi în urma lui: pe la porţi, vecinii se
buluciseră alertaţi de ţaica Măria şi se uitau lung în lungul străzii după
el.
Diana
făcu o faţă destul de mirată dar vru să arate stăpânire de sine, să pară
dezinhibată în faţa vecinului ei, care trecea drept intelectual şi, pe
deasupra scriitor, şi, pe alocuri, chiar pictor. Se gândi într-o fracţiune
de secundă că n-ar fi rău să dea bine în faţa lui, mai mult, să-l uimească
prin reacţia ei calmă, la care el, desigur, nu se aştepta. Însă, femeia reuşi
să fie atât de firească, precum imaginea unui vas de croazieră în băltoaca
din şanţul de la poartă... În câteva secunde pe faţa ei se schimbară
curcubee de nuanţe, inima bătea să spargă pieptul în alt trup, în nici un
caz acolo unde creierul se încăpăţâna să bolborosească: trebuia să fiu nepăsătoare, să nu-l văd,
trebuia...
Tot
ce mai putu contabila blondă şi altfel ascuţită la limbă fu să se aşeze pe
bancă, sub corcoduşul de la poarta ţaicii Măria.
Ştiu maică, ştiu, că io sunt bătrână şi tot mă
spurcă ghiavolul ăsta, ştiu... Pfiu, lovi-l-ar damblaua, că poate arunca
blestemul pe o muiere tinără, maică...
Posesorul
bascheţilor albi îşi văzu nestingherit de drum şi când ajunse la capătul
străzii făcu stânga-mprejur. De data asta avu parte de spectacol cu casele
închise. Nu mai era niciun loc sub umbrarele de la porţi. Copiii,
ameninţaţi de părinţi şi bunici să rămână în curte, se uitau din dosul gardurilor,
îndrăzneţii se făcuseră ciorchini prin pomii bătrâni din curţi.
Adulţii
îl fixau ostentativ, aşa, ca să-i dea ei o lecţie... Bărbaţii, mai ales,
tăceau mâlc, doar câte-o femeie mai scăpa din când în când: Doamne apără şi păzeşte!
Când
ajunse în dreptul casei lui, se îndreptă cu faţa către ţaica Măria şi
copiii ei: Ei, bine, v-aţi săturat?
Şi începu să se mişte agale, cu linii circulare, ca pe scenă, la
prezentarea modei. Vedeţi? Nu e nicio
şmecherie să fii tare prin părţile moi sau invers! De-acu-nainte să mă
scutiţi de obrăznicia voastră, să nu mă mai pândiţi printre uluci, nu vă
dau vouă socoteală de ce fac şi cum trăiesc! V-am arătat în bătaia soarelui
că nu am nimic de ascuns, nimic din ce v-ar putea interesa pe voi.
Şi
intră în curte. Imediat, murmurul străzii ţâşni ca din pământ şi suflarea
urbei redeveni normală.
Trecând
pragul uşii, zise încet, de nu se auzi nici el: Dacă eraţi normali v-aţi fi prefăcut că nu mă vedeţi. În definitiv,
nu vreau să împărtăşesc nimic cu voi.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu