(aşa este, stimaţi scriitori şi intelectuali români, puţinii noştri curajoşi, bărbaţi şi femei cu sufletul în creier şi cu creierul în inimă, nu au ştiut niciodată cum este să faci calcule de "acum nu e momentul" luate câte un infinit... până ne vine apa la moară, ne vine bine, nouă şi alor noştri...)
Stimaţi cititori, acesta este un text scris în 1990! Nu ezitaţi să căutaţi în curând volumul 2 (1990-1998) din Scrisurile lui Paul Goma. Şi dacă nu aţi citit vol. 1 (1971-1989), căutaţi-l, veţi avea răspuns la multe nedumeriri.
Care-i diferenţa esenţială dintre ce scrie Goma (de zeci de ani) şi ce produc funcţionarii culturali ai României? E simplu de observat: Ce a scris GOMA va fi valabil pentru copiii şi nepoţii noştri în veac, întru înţelegerea lumii nepotrivite pe care le-o lăsăm...
REZISTENŢI
ŞI REZISTENTE[1]
Confratele nostru Paul
Goma nu are darul complezenţei şi nici nu râvneşte la el. Textul scrisorii sale
ne pune în faţa unei probe: înţelegerea colegială a individualităţii creatoare,
chiar într-o expresie ce poate părea stânjenitoare.
Pe cei cărora tonul
scrisorii le va apărea şocant, îi rugăm să-şi aducă aminte că Paul Goma s-a
dezobişnuit (ori nici n-a avut vreme să se obişnuiască) cu strategia autohtonă
de a înveli reproşurile într-o prudentă haină stilistică, îndeajuns de subtilă
încât să menajeze raporturile reciproce. Însă credem că nu era cazul ca, în
aceste ultime luni, să adăugăm vinovăţiilor vechi altele noi; ar fi fost de
dorit ca memoria noastră, struţul dreptăţii, şi de ce nu? prietenia,
gratitudinea colectivă să funcţioneze altfel. Desigur, Paul Goma nu ştie în ce
tensiune, oboseală şi grabă se lucrează la ora actuală la Uniunea Scriitorilor
– ca în întreaga Românie, de altfel, astfel încât deficienţele sunt aproape
inevitabile: deficienţe pentru care mă consider responsabilă în egală măsură,
ca membră la conducerea provizorie a Uniunii Scriitorilor. (Gabriela
Adameşteanu)
Paris, 1
aprilie 1990
Dragă
Gabriela,
Cu acest prilej îţi
mulţumesc încă o dată pentru interesul purtat şi timpul acordat – mie. Cât
despre un eventual interview... Iertare, n-o să pot (n-o să mai pot) răspunde întrebărilor
tale publice; şi publicabile. Să zicem că m-am răzgândit; să mai zicem că m-a
descurajat soarta celorlalte răspunsuri (la celelalte întrebări ale tale –
trimise de-aici prin Manolescu, în 6 februarie, ajunse la Bucureşti – prin
Nedelcovici! – în jur de 20 martie); nu va fi contînd această zăbavă pentru
Manolescu şi a lui Românie literară, eu însă nu lui şi nu Romlitei le
destinasem – deci, în ochii mei, contează. Aşa că, chiar dacă a ajuns textul
meu până la tine, te rog păstrează-l, nu-l da publicităţii; a trecut atâta timp
peste el, a ieşit din el timpul meu, altul...
Aceste din urmă două luni
nu s-au scurs lin, uns, precum apa lingînd penele gâştei din zicală. Am fost şi
eu obligat la bilanţ; şi eu mi-am modificat testamentul, date fiind noile
împrejurări. Rezultatul – parţial – l-am comunicat deunăzi lui Sorescu (în
mereu neobosită trecere-prin-Paris). I-am zis:
― Acum, că puţini aţi
fost, mulţi aţi rămas şi cu toţii opozanţi neînfricaţi, eu unul v-aş încurca,
v-aş sta în cale când voi, strigînd: „Uraaa!”, veţi năvăli întru decisivul atac
al împărţelii mămăligii binemeritate – aşa că nu-mi rămâne decât să-mi fac
autocritica şi să-mi iau angajamentul că nu voi tulbura pe nici unul din cei 23
milioane de rezistenţi şi rezistente, opozanţi şi opozante tricolore, în frunte
cu Securitatea poporului, călăuziţi de gândirea Partidului Uniccomunist (Român),
pe cele mai înalte culmi ale iliescismului brucanator de la oraşe şi sate –
amin!
Fireşte, vorbesc de
neînfricaţii revoluţionarnici, cei ce acum, după moartea Naşului, cu
nemaipomenit curaj îl înjură de mamă şi de alfabet şi îi scriu numele cu literă
mică – asta mai zic şi eu sfidare şi pedeapsă – şi ia să cuteze vreun ne-neaoş
să le corecteze extemporalul...
Şi i-am mai zis lui
Sorescu:
― Aşadar, în noile
condiţii, pe mine mă interesează, în mod cu totul interesat (nu e pleonasm, ai
să vezi), doar două persoane de pe întinsul patriei dragi şi dorite. Prima:
Gabriela Adameşteanu – ea a scris despre mine şi încearcă să-mi publice Patimile
după Piteşti la editura „Cartea românească”; a doua şi ultima Gabriel
Liiceanu – el încearcă să-mi publice la editura lui, „Humanitas”, Gherla,
şi cartea de mărturii despre 1977... Oricum, ei doi, Gabrielii, nu consimt la
tăcerea cu care mă tratarisesc iubiţii mei colegi şi dragi tovarăşi scriitori Români
din România viitoare[2].
Doi, dar buni – fiindcă îmi fac mie bine... La care Sorescu:
― Lasă, bătrâne, că de ce
să păstrăm vechi rachiune, că de ce să nu ne bucurăm că, pe de-o parte, să fim
foarte strâns uniţi, şi de-o altă parte să conlucrăm, să ne, ca pân-acum,
întrajutorăm...
― Întrajutorează-mă!, îi
zic. Publică-mi în editura Dtale, „Scrisul românesc”, romanul Gardă inversă,
promis după insistenţele Monicăi Lovinescu, şi asigurările cu nu eşti chiar
atât de ‘oţ lunecos-fricos, şi or să fie trei persoane interesante în România
eternă – mă mulţumesc cu doar trei... şi i-am pus în braţe manuscrisul (trei
kile şi trei sute grame).
Dragă Gabriela,
Mă uit şi eu, ca boul, la
poarta vouă şi văz data scrisorii de faţă: 1 aprilie 1990. Ţie îţi evocă
Păcăleala de întâi Aprilie – şi mie:
― de 1 aprilie 1970
(car’va’zică; douăj’ de ani de-atunci, în cap), eu aşa cum mă vezi, eram deja
un interzis (ultima oară publicasem un fragment de ceva în martie, acelaşi an
’70).
― de 1 aprilie 1977
(carevasăzică în urmă cu 13 ani), eu eram niţel arestat (la Rahova, între
labele generalului-ministru Pleşiţă, prieten bun al lui Caramitru şi al lui
Voican);
― cam la două săptămâni
după arestarea-mi, Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România mă
excludea din rândur’li săli: ca ne-bun (scriitor): ca ne-ştiutor de românească:
ca, în general, un element şi-un individ ce eram eu – şi trebuie să recunosc:
eram, mamă, mamă...
Aşa că atunci când mă uit
peste gard – şi peste umărul interzişilor de la Bucureşti şi văz: opt luni,
îmi zic:
― Păi, domnule: dacă Paleologu, pentru opt
luni de interdicţie, s-a ales cu o ambasadă; Şora, Pleşu, cu câte un
minister, atunci Tudoran ar trebui să primească un prim-ministeriat! Iar eu, ca
mai îmbătrânit în rele, un tron-regal – nu?
Nu! Tudoran şi cu mine –
şuturi în fund şi trimiteri de unde-am venit! Căci aşa este ea, viaţa: unii
trudeşte şi se canuneşte, alţii profiteşte şi benchetuieşte, vorba folclorului
nou – dar nimeritor. Am citit într-o broşură precum că Tavi Paler şi-a turnat
cenuşă în cap, de faţă cu Tudoran, à propos de mine – la care „americanul” a
zis că şi el şi-ar, dacă l-ar lăsa Cora; mare lucru, ‘tocritica asta la casa
omului. Mi-o fac şi eu – pe viţăvercea: ce-mi trebuia mie să iau gardurile-n
coarne, în ’68 – nu şedeam bine pe fesile meli personali?, şi dacă eram băiat
bun (ca Ţoiu – ca el ajungeam): autor stimat de cititori şi recomandat
călduros, ca exemplu de urmat, altor scriitori, de către tovarăşii noştri cu
pixuri pe epoleţi; şi dacă eram de comitet, ajungeam chiar ca Platon Pardău –
dacă mă străduiam, chiar ca Săraru! Chiar ca Titus Popovici – adică nu, el
fiind Unic.
Dragă Gabriela,
Nici în glumă nu mă
întreb cum de iubiţii mei colegi (de breaslă) din conducerea Uniunii
Scriitorilor n-au mişcat un deget în 1970, când am fost interzis – din motive
de Ivasiuc. Cine să fi mişcat degeţelul: Manolescu?, Szasz Janos, bunul meu
prieten? Dar toată lumea ştie că Szasz e pâinea lui Dumnezeu – până la
„politică”; atunci se îmbată, fulgerător (eh, alcoholul ca alibi, la scriitorul
român, maghiar, german şi mai ales de alte!); şi nu mai ştie. Iar dacă
el nu mai ştie, cum să te apere: în neştiinţă?; în neştire?
Nici în glumă nu mă
întreb cum de colegii mei n-au ridicat un deget, în aprilie 1977, când am fost
exclus – de ce-ar fi făcut-o?; din nou, cine: eternul Hăulică? Doinaş?
(atenţie, îi numesc numai pe cei buni). Păi, soro, scriitorul român, ăla
autenticu’, el face cultură, nu natură (pardon: politică)! Iar când scriitorul
la Români face cultură, măi, frate, să nu fie tulburat de nimeni, cu nimicuri,
cu fleacuri ne-estetice (ca eticele, de-o pildă)! Iar acum, în 1990, să nu care
cumva să-i atragi atenţia scriitorului la Români că el a făcut cultură-în-patru
labe, că se supără foc şi te azvârle afar’ din ţărişoara numai a lui,
Rrrromânìca.
Eu unul n-am fost nici
opozant, nici disident şi nici n-am făcut cultură patrupedă (mă întreb ce se
întâmpla dacă eram noi miriapozi – dar tot tricolornici)...
Eu unul m-am străduit să
am un comportament normal – nu cred că am reuşit, dar Dumnezeu mi-e martor:
mi-am dat silinţa; cât am fost în România, am vorbit liber, tare; am scris
liber şi dacă nu m-au publicat Românii mei, am trimis străinilor – şi am
anunţat; mă simţeam om liber, primeam jurnalişti străini, dădeam interviuri în
care îl criticam (din 1971) pe Ceauşescu – evident, în presa occidentală;
atunci când aveam mâncărici epistolar, mă adresam public, fie altor scriitori:
Ţepeneag, Böll, Emmanuel, fie direct lui Ceauşescu („La Palatul Regal”) – în
nici un caz nenorocitului „Stimat(e) Preşedinte al Uniunii Scriitorilor”, cum
au făcut ditamai Paleologu, Şora, Doinaş, Paler (de Hăulică nu mă mir); şi nu
unui prăpădit de şef de secţie cu „Stimate tovarăşe Croitoru” – chiar aşa...
Dar cine-i Croitoru, oameni buni (şi stimate tovarăş’ Pleşu)?
Eu unul n-am fost
disident, nici revoluţionar; eu, unul, nu m-am războit, postum, cu Ceauşescu,
acuzîndu-l de toate relele; chiar şi de laşitate; recunosc, cu modestie: nu-i
scriu numele cu literă mică; mi-a fost adversar cât a fost în viaţă şi la
putere – şi atotputernic (iar eu un nimic şi, în plus, un „caz”, un ins cu
totul singur), dar, orice-ar zice băieţii de azi: eu m-am înfruntat cu
Ceauşescu, pe mine nu m-a bătut la palmă un oarecare tovarăş Croitoru – ca pe
tovarăşul Pleşu Andrei. Apoi eu nu m-am temut de Securitate; a dat ea, i-am dat
şi eu peste bot.
Dragă Gabriela,
Mă mai uit la data
scrisorii mele: 1 aprilie 1990, şi-mi zic: Dacă nici azi n-a venit poşta din România
atunci poa’ să nu mai vină. S-au făcut 100 (una sută) de zile de la 22
decembrie; eu nu sunt Penelopa ulişilor din conducerea – oricât de provizorie a
Uniunii Scriitorilor, ca să mai aştept venirea... unei scrisori dinspre Uniune
către mine, personal, prin care să fiu încunoştinţat, personal, că am fost,
personal, re-primit – eu, cu numele meu propriu, cel cu care semnez cărţile
(totuşi!).
Acum, după una sută zile
(cam mult, zice un răuvoitor!), înţeleg:
Trebuie să fie multă
măgărie (repet: măgărie), acolo, la voi, la Uniune, dacă Monica Lovinescu şi
Virgil Ierunca au trebuit să aştepte „lotul II”, ca să fie făcuţi membri de
onoare. Hai să zicem că Dinescu, preşedintele, e un aiurit, o hahaleră, apoi
Gloria (de altfel, meritată) i-a ars o directă de dreapta în plină strungăreaţă
– dar înţeleptul Doinaş? Dar subtilul Simion? Dar rafinatul Manolescu? Sunt
aceştia duşmani ai Monicăi şi ai lui Virgil?, au, din contră – era să zic
adevărul... Şi-atunci, de ce, în primul moment (de Crăciun), au fost cooptaţi
ca membri de onoare doar Ionesco şi Cioran, însă nu Monica Lovinescu şi nu
Virgil Ierunca? Iar într-un târziu (fiind ei, cei numiţi, ocupaţi cu rivuluţia,
cea care trebuia luată din mers ca tramvaiul la curbă), când au fost, totuşi,
cooptaţi, de ce au fost băgaţi la grămadă – într-o companie cu totul onorabilă,
însă cei care au aranjat acest „lot”, să se oprească niţel din rivuluţia pe
care o fac ei, după, să se întrebe – şi să-şi răspundă: dacă nu ar fi
existat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cât/ câţi din(tre) scriitorii din
ei, din fiecare, ar fi supravieţuit albanizării?; dacă nu ar fi existat Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca – vreme de patruzeci de ani, la cheremul, la
dispoziţia scriitorului-român-în-trecere-prin-Paris (în deplină
conspirativitate – care m-a făcut să spun veninos: „Fiecare cu ce merită: Polonezii
cu Solidaritatea, Românii – la Paris – cu Clandestinitatea!”),
ţinînd seama de dorinţele, ofurile, chiar schimbările-de-tactică (n-am spus:
schimbările de opinie...) ale bravilor, dârjilor scriitori Români din România –
cum ar fi arătat literatura română azi? Nici Doinaş, nici Simion, nici (mai
ales) Manolescu nu au făcut... politică; ei au făcut, nu-i aşa, cultură – dar
au făcut ce au făcut, cu încurajarea, ca să nu spun ajutorul, Monicăi Lovinescu
şi al lui Virgil Ierunca. Şi care este, nu răsplata, ei nu aşteaptă răsplată
pentru ce au făcut, ci recunoaşterea unui adevăr? Întâi „uitarea”; apoi
bagatelizarea activităţii lor pe altarul, nu doar al literaturii române, ci şi
pe cel al mofturilor, nazurilor, capriciilor (şi chiar al „slăbiciunilor”)
literaţilor din România.
Aşa că le zic acestora,
care-or mai fi:
Să vă fie ruşine
obrazului!
Mă uit la dată – 1
aprilie 1990 – şi-mi spun:
Multă nesimţire trebuie
să fie acolo, la voi, la Uniune. Mă întreb dacă şi asudă de efort cei din
conducere, atunci când se străduiesc să uite că, de-o pildă, Tudoran nu a fost
exclus la grămadă ca acum să fie reprimit la fel, cu hurta (o fi rivuluţie, dar
cu ce aţi contribuit la ea voi, scriitorii Români?).
Şi mă uit la 1 aprilie
1990 şi-mi spun că şi mai încolo de Tudoran, în aprilie 1977, nici eu nu
fusesem deloc exclus în grup; nici arestat; nici împins la exil – ci
individual. Iar dacă Dinescu nu poate realiza această subtilitate şi elementară
bună-cuviinţă, de mirare este că oameni normali, ca Manolescu, Doinaş, Simion,
nu s-au gândit şi nu au consimţit la o cheltuială: costul expedierii prin poştă
a unei hârtii, personalizate – totuşi, scriitorul e unu, din câte am aflat,
numai Ceauşescu credea că se scrie în colectiv de muncă, la grămadă –
aşa să creadă şi vajnicii anticeauşişti de după moartea Naşului?
Mă uit – ei, şi? Degeaba:
nimic de făcut.
Aşadar: eu nu (mai) sunt
– din aprilie ’77, de la arestare – membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Şi nici nu doresc să mai
fiu.
Gabriela,
M-ai întrebat de mai
multe ori: când vin în România?
Răspund: Când o să vreau
să pot. Deocamdată – nu.
În primele zile de după,
îmi ziceam: Termin ce am de terminat aici, cu presa, televiziunea, radioul – şi
vin. Acasă.
Dar, iată: la 25 decembrie,
Ceauşescu a fost executat prin Iliescu-Roman-Brucan-Voican, iar România, ţară
şi a mea, a devenit doar a lor. Securiştii domnesc în continuare peste tot, în
manifestaţii de stradă voicanii cer moartea intelectualilor şi alungarea
străinilor – dar las’ că nici cu scriitorii Români nu mi-e ruşine: ei chiar
dacă nu cer în gura mare să nu vină peste ei, la împărţeală, scriitorii exilaţi
– „fugarii” le spun ei, după sugestia securiştilor, preluată în scrise de
ardelenii Breban şi Zaciu şi..., au impus o asemenea tăcere, încât se aude de
aici, de la Paris.
Nu-mi stă în fire să dau
buzna într-o casă – chiar dacă e şi a mea şi, dacă aş ceda laudei de sine, aş
zice ceea ce nu se zice – dar zic: la urma-urmei, eu am făcut mai mult, mai
multe pentru România, decât... dar de ce să dau nume: să-i bag pe numiţi în...
Istoria Patriei?
Aşa că nu vin în România.
Nu vin, fiindcă scriitorii Români mi-au dat de înţeles că nu am ce căuta – la
mine, acasă; decât eventual în vizită (ca apoi să mă întrebe Dinescu: „Şi
altfel când te întorci la tine, la Paris?”, cum a făcut cu Tudoran („la
Washington”); că, plecînd de atâta amar de timp, am pierdut, nu-i aşa, contactul
cu glia; apoi, plecînd, i-am trădat pe ei, cei rămaşi – ştiu eu cum au
supravieţuit ei „cu 200 gr salam”?, şi acela de soia! Într-adevăr, nu ştiu – de
unde să ştiu?; şi, mai cu seamă, nu ştiu cum de au supravieţuit atâtor şi atâtei
laşităţi...
Nu vin în România – în
schimb, am să fiu prezent, acolo, pentru cine va avea chef de mine, prin
cărţile pe care mi le veţi publica voi doi (şi cu Sorescu zece...).
Dacă... Dacă atotputernicii
tipografi vor catadicsi să culeagă textele mele (îi cunosc pe bravii tovarăşi
din 1972, de când Madam’ Zoe Buşulenga, dimpreună cu tovul Virgil Cîndea,
explica jurnaliştilor francezi că ne-publicarea romanului meu Ostinato în
româneşte, în România, se explică prin... hotărârea tipografilor: ei au citit
manuscrisul, ei au constatat că este pornografic – deci ei, cu mâna lor, au
refuzat să-l culeagă!).
...Dacă... Dacă se
găseşte hârtie. Dacă – în fine, culese pe hârtie – cărţile mele or să fie
distribuite.
Nu contează. Eu le-am
scris. Or să fie publicate postum.
Noi însă, iubită Gabriela,
o să ne mai vedem în această viaţă, pe această lume. Fie aici, la Paris, fie,
cândva, la Chişinău.
Te îmbrăţişează
Paul
P.S. Această scrisoare nu
este una intimă; nici una deschisă. Ci una între – să-i zicem: întredeschisă.
Dacă ai posibilitatea (şi voia de la Securitate...), public-o.
[1] Textul de față este, în fapt, o scrisoare-întredeschisă
adresată cu mânie şi cu disperare bunei prietene Gabriela Adameşteanu. Poartă
data: 1 aprilie (1990) – nu întâmplător, ziua aniversară a destinatarei, însă a
fost publicată în revista 22 ceva mai târziu, datorită mersului poştei
şi... redacţiei. Nu i-a făcut plăcere aniversatei epistola mea, însă pe atunci
era o persoană onestă, de aceea a publicat-o.
[2]
Atrag atenţia: scrisoarea este datată – 1 aprilie 1990; pe vremea aceea
nici Liiceanu, nici Monica Lovinescu, nici Sorescu nu se manifestaseră ca
adevăraţi iubitori de carte, români – vorbesc de cărţile mele, distruse (nici
chiar Gabriela Adameşteanu…).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu