din ciclul: trecutul în actualitate...!?

 

(text apărut în revista "Cuvântul", decembrie 2007)

La coş cu istoriografia română!

Pe 30 noiembrie se pregăteşte la Chişinău lansarea secolului în materie de istoriografie fondatoare. Ba, dacă avem răbdare să citim până la capăt întreaga lucrare a lui Victor Stepaniuc vom ajunge să credem că toate generaţiile de istorici români – cu începere măcar de la Bălcescu! – până în zilele noastre sunt nişte cretini guvernaţi de o forţă odioasă, dar foarte inteligentă, care şi-au propus distrugerea fiinţei ancestral-istorice, statale, morale a poporului secular moldovenesc.

Victor Stepaniuc (strămoşul său nu foarte depărtat se va fi numind – în limba moldovenească – Ştefăniţă?) îşi va susţine teza de doctorat, cu tema Evoluţia statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană. Dacă ar fi stăpânit „limba moldovenească” putea să evite o cacofonie banală în limba română, căci nu se face să o laşi în titlu, cu toate că întreaga lucrare este, din nefericire, o cacofonie. Dar nu una stilistică – nu ne-ar fi păsat, ţinând cont câtă literatură de necitit se produce zilnic – ci una ideologică. Deputatul comunist Victor Stepaniuc, preşedintele Comisiei parlamentare pentru cultură, ştiinţă, învăţământ, tineret, sport şi mass-media este – de înţeles! – un mare (re)citator din Lenin şi nu-i pasă defel că produce intenţionat confuzii „fundamentate” pe omonimie, precum cea dintre statul medieval Moldova şi actuala republică Moldova; dar şi ambiguităţi care vor fi prinzând la academicienii şi specialiştii ce-i acordă credit profesional, aşa cum este cea din titlu. Orice aspirant la statutul de licenţiat în istorie ştie că un un stat n-are cum să evolueze hodoronc-tronc în statalitatea-i contemporană din nimic, dacă n-a existat în „trecutul istoric” ca individualitate istorico-statală. Că doar ce luă fiinţă, nu-i aşa?... Asta, dacă nu punem la socoteală diversiunile numite Republica Democratică Moldovenească (1917) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940), pe care autorul tezei le numeşte „prima”, „a doua”, iar pe actuala „a treia” Republică, adică acea entitate ce ar produce continuitatea cu statul medieval al Moldovei, cel întemeiat la 1359. Dacă nu era clar, ne luminează tovarăşul Stepaniuc asupra rolului şi locului românilor în istoria naţionalităţii moldovene: „Parlamentul temporar Sfatul Ţării, aflându-se sub ocupaţie militară românească, depăşindu-şi prerogativele, la 27 martie 1918 hotărăşte unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România”. Autorul acestei perspective rolleriene asupra istoriei ar trebui să ştie că basarabenii înrolaţi cu forţa în Armata Roşie, revărsaţi în sudul României după 23 august 1944, vorbeau perfect româneşte şi că unii dintre ei au reuşit să mai aplaneze conflictele „sălbaticilor” ruşi cu populaţia civilă.

Încercarea de impunere politică a unei istorii, limbi, naţionalităţi moldovene este urmarea logică şi nefastă a zecilor de ani de stăpânire comunistă. Un reflex al aceluiaşi regim ideologic este intenţia impunerii limbii ruse ca limbă oficială „în unele ţări din fosta URSS”, după afirmaţia şefului Departamentului pentru activităţi cu conaţionalii de peste hotare al Ministerului Rus de Externe, Aleksandr Cepurin, citat de Agentia DECA-press. „În opinia sa, acest statut trebuie acordat limbii ruse în statele unde ruşii au o comunitate numeroasă.” Dislocare, deznaţionalizare, renaţionalizare, acesta pare să fi fost (şi chiar a fost!) unul din dezideratele proiectului ideologic stalinist. Principala beneficiară a Blocului Sovietic îi culege roadele şi astăzi. În privinţa basarabenilor, bucovinenilor şi a altora, comasaţi, răsturnaţi, amestecaţi de concasorul comunist, parcă nu se mai opreşte tăvălugul. Astăzi, identitatea românilor basarabeni este încă o dată călcată în picioare cu ajutorul Europei civilizate. Uniunea Europeană tocmai a oficializat „limba moldovenească”, în urma votului dat de Parlamentul European pentru Acordul Uniunea Europeană – Republica Moldova. Cum trăim într-o lume bolnavă de febra vitezei şi a pauzelor lungi şi dese de gândire, cine îşi va mai aminti peste câţiva ani că pe teritoriul dintre Prut şi Nistru au trăit cândva nişte indivizi care se considerau români? Ce mai contează – nu-i aşa? – de vreme ce vom trăi toţi într-o mare, unită şi fericită Europă? (spălată pe creier, care, de frică să nu-l supere pe fratele Rus, mai trage o bidinea peste zonele-tampon, veşnicele strategicogeopolitizate şi sacrificate). Aceeaşi Europă care este preocupată în permanenţă de propria imagine, memorie, cultură, istorie ş.a.m.d., dar care devine arţăgoasă când este atinsă în drepturile omului. Europenii de rangul întâi ar trebui să ştie că s-au mai născut şi pe la noi oameni care cred în individ şi în dreptul lui de a avea identitatea pe care o doreşte. 

[notă din 20 dec. 2012: Wikipedia ne spune despre omul politic comunist Victor Stepaniuc: "A absolvit Facultatea de Filologie și Istorie a Universității de Stat din Chișinău, devenind profesor de limbă și literatură rusă și de istorie. A urmat apoi cursuri postuniversitare juridice la Universitatea Liberă Internațională din Moldova. Ulterior, a obținut titlul științific de doctor în istorie. Teza sa „Evoluția statalității moldovenești în epoca contemporană” și monografia „Statalitatea poporului moldovenesc” au fost criticate de unii istorici din Republica Moldova și România. (...) Membru PCUS. În anul 1991, după desființarea PCUS Victor Stepaniuc, revigorează împreună cu Vladimir Voronin și alte câteva persoane acest partid, devine membru al Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. (...) În calitate de istoric, deputat și vice-prim ministru, a promovat ideea renunțării la istoria românilor ca obiect de studiu în școală și introducerea noilor manuale de istorie, care reflectau mai consistent istoria națională a Moldovei. Concepția acestuia se referă la faptul că moldovenii avînd statalitate de 650 ani, sînt o națiune diferită de români. Victor Stepaniuc are gradul militar de locotenent-colonel în rezervă."]