Români în exil, străini acasă: Herta Müller şi Paul Goma

text apărut în ultimul nr. al revistei "CULTURA", joi, 29 noiembrie 2012

Români în exil, străini acasă: Herta Müller şi Paul Goma[1]

Ţara asta e obsedată de Nobel...

Nobelul e ceva exterior literaturii...

e un premiu, poate iei nişte bani,

dar îi bagi în buzunar,

nu în cap, altfel te prosteşti.

(Herta Müller, TVR3, sâmbată, 19 decembrie 2009)

Până în decembrie 1989 părinţii noştri fuseseră vinovaţi exclusiv pentru viaţa pe care am început-o trunchiat noi, copiii Decretului, şi nu numai. Din 1990 încoace suntem vinovaţi noi, copiii, pentru greşelile părinţilor noştri. Pentru că le ducem mai departe. Din inerţie, din lene, dintr-o amnezie jucată şi profitabilă, din goana după o libertate superficial înţeleasă. Nu ştiu cât de mult plătim pentru asta, mai mult sau mai puţin conştient, dar vor avea de suferit copiii noştri, care chiar nu au nicio vină şi nu au pentru ce să plătească.

În decembrie 1989 nu atât Puterea, cât intelectualii au fost luaţi pe nepregătite, tocmai pentru că nu pregătiseră nimic, nu închegaseră un miez de societate civilă. Dacă ei nu au lucrat, fie şi subversiv, pentru libertate, nu contenesc să mă întreb de unde au ştiut toţi tinerii aceia care au murit ce ar putea să însemne libertatea. La două decenii de la căderea comunismului, vocea intelectualităţii contestatare aproape că a amuţit. Exceptând excepţii notabile, „opoziţia” anticomunistă s-a manifestat la noi mai cu seamă după decembrie 1989. Jocul percepţiilor a făcut ca peste vocea zgomotoasă şi revendicativă a intelighenţiei, astăzi aflată la vârstele a doua-a treia, să se suprapună, destul de subţire, vocea disonantă a celor tineri, dar nu foarte tineri – astăzi având 30-40 de ani. Cei ce aveam în jur de 20 de ani în anul căderii Zidului Berlinului, suntem azi în postura paradoxală a oii fără păstor. Folosesc un „noi” generic. „Vocea întâia” – intelectualii speranţelor noastre de la începutul anilor ’90 – deţine puterea socială, culturală şi, iată, de câteva mandate prezidenţiale încoace, şi pe cea politică. Oricât de contradictoriu ar părea: disidenţii autoproclamaţi după căderea comunismului au reuşit să condamne oficial comunismul, la mai bine de 15 ani de la preschimbarea lui simbolică în cenuşă, fără a înceta vreo clipă să se hrănească îndestulător din această luptă în vorbe şi pe hârtie. În realitate, moştenitorii materiali şi simbolici i-au preluat pârghiile instituţionale. Tot ei culeg profitul şi profiturile. În aceeaşi realitate, subzistă de 65 de ani, trecându-şi ştafeta, victimele directe ale comunismului şi urmaşii lor. O mentalitate colectivă a inerţiei şi a defetismelor râvneşte cu ciudă la revanşa istorică.

„Să facem ce trebuie, nu teatru absurd!”, „pentru ce sunt studiate actele dacă nu au niciun fel de consecinţă?... ce fac intelectualii români?” (se) întreabă Herta Müller în legătură cu condamnarea comunismului în România. „E ridicol”. Şi, „ăştia dacă vor să nu observi că te observă, nu observi...” mai spune, de astă dată, nu despre securiştii din anii ’70-’80, ci despre ce i s-a întâmplat la hotel, în România, după 1990. „Ce fac intelectualii români? ce fac ăştia?... am văzut că în program este şi Caramitru, care recită poezii, este şi marele Johny Răducanu, care face muzică, aşa scrie-n program. Ce-i cu ăştia? Ar trebui fiecare, pentru că simte nevoia, pentru că are o scârbă, o scârbă morală, de-aia ar trebui să refuze. Dacă nu are, ce să fac?... aproape toate prelegerile lui [ale lui Caramitru] se referă la dictatură... am fost şi eu [invitată] şi am şi vorbit dup-aia, am vorbit cu el. Şi ce spune despre securişti, şi cât se plânge şi... ce face?... Ce spune Cărtărescu, ce spune Dinescu, ce spune Nora Iuga, ce spun toţi ăştia, ce spun? Ce spun ziariştii?... eu nu mă bag nici să-l dea afară pe Patapievici, nici ce să facă cu securiştii... ce să facă cu România... să facă cum crede... sunteţi destui, sunteţi milioane de oameni, o să iasă din ţara asta ceea ce se face din ea, şi securiştii, cum se vede în ăştia ultimii 20 de ani, pun labele pe tot mai multe puncte din societate şi dacă nu s-a făcut nimica, păi nu trebuie să se mire nimeni că ăştia nu dorm şi au învăţat ani de zile cum se procedează. Dacă mă uit în universităţi, cine este acolo? Ce să spun? Asta nu ar fi posibil în Germania. Şi ăştia nu îşi dau seama cât este de, de... în Vest aşa ceva nici nu se concepe. [...] Dar nu-i vorba de imagine domnule, lasă, nu vă tot gândiţi la imagine, faceţi pentru voi, nu pentru Occident faceţi, dar faceţi pentru voi înşivă, pentru că voi trăiţi realitatea respectivă. Ce-aveţi cu imaginea?... Dar nu e vorba de imagine, e vorba de realitatea în care se află ţara... faceţi pentru voi, nu faceţi pentru EU, pentru că este ţara în care trăiţi, de la magazine, până la hoteluri şi străzi şi birouri de voiaj, şi toate, în universităţi, acolo studiază copiii voştri, faceţi pentru voi, nu pentru Occident... ăştia nu au somn, ăştia s-au ocupat de ce trebuie... e alfabetul Securităţii, în toţi anii ăştia au mers până unde se poate, şi ei s-au uitat până unde se poate şi se uită în continuare până unde se poate. [Patapievici] e delăsător sau e slab, eu nici nu-l suspectez, el poate crede ce trebuie, dar nu are curajul să facă ce crede... nu sunt niciun exemplu, fac ce am făcut şi înainte... am zis: nu se mai poate... acuma ei au vrut să facă pentru prima dată un program, să iasă odată cu ceva mare şi tare, păi, şi cu cine?”[2]

A-ţi susţine – cu riscul de a fi scuipat, înjurat, marginalizat, omorât – convingerile şi drepturile înseamnă a lupta, a fi consecvent cu tine şi cu principiile despre care afirmi că te reprezintă. Fragmentul de mai sus l-am transcris dintr-un interviu telefonic pe care i l-a cerut Victor Roncea în iulie 2008, în împrejurările scandalului iscat de trimiterea de către Institutul Cultural Român la Berlin a lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, pentru a reprezenta România la o „Academie de vară” cu tema: „Germania şi România. Transferuri academice, culturale şi ideologice”[3].

M-a uimit reacţia sangvină, pro şi contra câştigării de către Herta Müller a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009. Discursul de la gala de premiere aproape că este un răspuns no comment, pentru toţi aceia care au afirmat că nu reprezintă mai nimic, literar vorbind, or au situat-o în tot felul de înşiruiri, în care figurau numele unor scriitori români, pretins nobelizabili. Ieşirile noastre în legătură cu acest premiu arată cât de preocupaţi suntem de imagine şi de capra vecinului şi mai puţin de ceea ce suntem noi, cu adevărat. Nobelul este şi el un concurs, ca altele, are nişte norme. Iar textul Alinei Mungiu este un bun îndreptar în acest sens (De ce premiul Hertei nu e şi al nostru[4]).

Afirmaţii precum: Zaharia Stancu, Marin Preda, Nichita Stănescu ori Marin Sorescu (nemaipunând la socoteală că niciunul nu mai este în viaţă!) ar fi meritat acest premiu, dar iată, îl primeşte o... nu fac decât să ne arate în goliciunea noastră interioară. Trăim într-o ţară scăpată din comunism, precum oile din ţarc, o ţară în care politicienii de stânga şi de dreapta sunt totuna, haine de culori diferite ale aceluiaşi corp bolnav ce-şi doseşte puroiul şi handicapurile; o ţară în care autonumiţii disidenţi hăhăiesc măscări la ore de maximă audienţă, făcând rating unor posturi de televiziune falite, o ţară în care criticii literari scriu despre sport, starea vremii etc., iar poeţii fac emisiuni de divertisment. S-ar zice: trăim într-o ţară ce a depăşit spectrul totalitarismului, i-a învins tarele, îi ţine sub control sechelele, de vreme ce ne permitem luxul afişării unui comportament ostentativ dezinhibat. Conducem maşini de lux (unii, mai umblaţi prin lume, spun că asemenea maşini, şi atât de multe ca în Bucureşti, nu au văzut pe nicăieri), fie că suntem români plecaţi la muncă în Spania care şi-au lăsat copiii pe la bunici ori prin orfelinate, fie literaţi ori filosofi cu conturi alimentate de o faimă ce nu are de-a face cu demnitatea de intelectual, fie, mai ales, odrasle de foşti-actuali potentaţi. Se pare că am uitat cât de bun era nechezolul. Atunci când îl găseam. Nu considerăm deloc necesar că în ţara noastră trebuie să fie profesori, intelectuali, formatori de opinie care să le explice copiilor noştri ce era nechezolul. Ce erau „adidaşii”, „creveţii vietnamezi”, cozile, Securitatea. Ce erau frigul, foamea, frica, întunericul – toate planificate. Şi când se aude vocea unei femei care a înfruntat Securitatea (neîncetând să scrie despre comunism şi instituţiile lui), deşi îi era frică, şi care mai are şi tupeul să îi critice pe scriitorii şi intelectualii din România, nu neapărat pentru ce nu au făcut atunci, dar mai ales pentru ceea ce nu fac acum... ce facem noi când i se aude vocea? Simplu, ceea ce făcea şi Securitatea: i-o astupăm, prin nebăgare în seamă, prin diminuare, prin minimalizare. Şi atunci când, totuşi, unii cu tradiţie democratică spun că ea merită să primească Nobelul, ce facem? Tot ceea ce ştim foarte bine să facem: unii încep să o laude (chiar dacă nu au citit-o, chiar dacă nu i-au luat cărţile apărute în româneşte în seamă), simţindu-se mândri că e „româncă”, cu orgoliul alimentat de reuşita unei nemţoaice care a fost nevoită să plece din România pe când ei „rezistau prin cultură”. Alţii, lezaţi grav în fibra patriotică, o tratează ca pe un corp străin, rejectând-o: nu este nici româncă, şi nu are nici talent.

Între vorbele de circumstanţă, ale celor intervievaţi la cald, la aflarea veştii, şi textele ulterioare, dedicate subiectului, o singură reacţie a fost suspectată la unison de frustrare: Paul Goma. Ceea ce nici nu ne miră. Goma este oaia neagră a lumii literare româneşti. Chiar dacă dintre români Paul Goma este unul dintre extrem de puţinii care ar mai putea întruni condiţiile pentru acordarea acestui premiu. 

„Ce este azi fiul unui fost activist comunist? Vă spun eu ce e, este parlamentar. Ce este fiul unui fost securist? Este ofiţer SRI. Ce e fiul unui fost procuror care a dat milenii de ani de închisoare foştilor disidenţi? E procuror. Problema este de sistem”.

Marius Oprea

Ce nu vor să accepte intelectualii noştri de top (nu vreau să generalizez, încerc să exprim tendinţa la „putere”) este că nu oricine se pretindea ca atare şi-a înfăptuit menirea. Şi că toată lumea s-a temut, dar numai câţiva şi-au exprimat frica, spaima, în mod public. Este una din cele mai importante calităţi ce îi desparte iremediabil pe opozanţii ante- de „opozanţii” postdecembrişti. Era odios să fii scriitor liber în vremea comunismului, atât pentru regim, cât şi pentru breaslă, prieteni, vecini etc. Regimul avea o bătaie de cap în plus cu punerea în dispozitiv pentru izolare, supraveghere operativă, acţiune informativă, compromitere şi anihilare, ceilalţi, oameni normali, puşi pe căpătuială sau numai pe supravieţuit, erau nevoiţi să se apere de a nu fi suspectaţi de contaminare. E o lecţie pe care un puşcăriaş politic demn[5] o ştia foarte bine: avea grijă să îşi ducă zilele cât mai izolat, nu pentru autoprotecţie, ci pentru a-i feri pe ceilalţi de necazuri.

Dacă erai Paul Goma, atunci, obligatoriu erai şi: jidan, ovrei, kaghebist, poponar, antisemit, lipsit de talent. Dacă erai Herta Müller, cu siguranţă: căţea, proastă, curvă, turnătoare. Dar cui i-a păsat de ce simţeau ei şi familiile lor? Goma a fost aproape omorât, împins de la spate să plece. Müller a fost făcută de ruşine în chiar satul ei[6]. Până la urmă, regimul şi ţara au scăpat de amândoi. Parcă nimeni nu ar observa că în momentul de faţă cei mai activi scriitori denunţători ai comunismului românesc trăiesc în afara ţării: unul în Franţa, celălalt în Germania. Şi parcă nimeni nu vrea să recunoască, deşi e ştiut, subînţeles, că amândoi sunt într-un fel sau altul marginali(zaţi), în raport cu cultura română şi cu identitatea culturală românească. Unul este român basarabean, refugiat de război, trecut prin puşcăriile comuniste şi prin domiciliu obligatoriu, şi printr-o mişcare pentru drepturile omului (la care funcţionarii culturali de ieri şi de azi, intelectualii, scriitorii nu au aderat!), aflat mereu în vizorul DIE, pentru a fi anihilat, omorât în Franţa; cealaltă este româncă şvăboaică din Banatul românesc, îndelung hărţuită, urmărită de Securitate, chiar şi în Germania, viaţa fiindu-i mereu în pericol, până în 1989. Avea deja bube în cap, ca progenitură a unui cuplu de „nazişti”, deportaţi de fraţii eliberatori în primitoarea Patrie Sovietică.

Cu Paul Goma lumea s-a obişnuit deja, în sensul nebăgării în seamă. Dar a apărut această Herta Müller, taman din Germania, să îi tragă pe intelectualii noştri cei mai fini de brăcinari... I-au apărut câteva cărţi în româneşte, dar nu a stârnit prea mult interes (iertare celor puţini care i-au dedicat texte, şi lui Cosmin Dragoste – o carte întreagă), dar în 2008 a generat în Occident un scandal mediatic pe tema promovării României de către colaboratori ai Securităţii. Humanitasul s-a grăbit şi a reuşit să o sufle (contractual, legal) Poliromului, unde, ce-i drept, cărţile ei erau „promovate” de ani buni la „oferta de un euro” (le-am comandat chiar eu prin poştă).

Cred că pentru a recunoaşte calitatea umană şi literară a unui scriitor nu este, totuşi, ca la cursele de cai, sau este doar până la un punct. Punctul de la care poţi spune: investeşti dacă ai în cine. Mă încăpăţânez să cred că Zaharia Stancu sau Marin Sorescu nu au fost scriitori mai buni pentru că statul român, prin diverse instituţii, a pompat bani pentru popularizarea lor în străinătate. Aş mai spune şi că nereuşita lor la Nobel arată că, dincolo de susţinere, mai este nevoie şi de alte calităţi. Altfel, omenirea a fost şi este plină de scriitori talentaţi.

De unde furia de a o asimila ca româncă, de a ne împăuna cu „originea” ei română? Singurul lucru care ne „uneşte” (şi mai degrabă ne desparte) este comunismul, aceeaşi origine a spaţiului geopolitic-istoric. O experienţă care pe ea a traumatizat-o, despărţind-o fizic şi pentru totdeauna de România (Banat!), paradoxal, din care se hrăneşte psihomental şi afectiv pentru cărţile ei.

Românii se bucură că Herta Müller este o scriitoare „de origine română” (în realitate, originea ei etnică este germană, şvăbească!), dar ei ar trebui să se întristeze, mai degrabă: avem un scriitor român, de origine română, scriitor de limba română, ale cărui cărţi au apărut la edituri prestigioase din Occident, despre care au scris elogios scriitori şi oameni de cultură occidentali, la vremea lor, care şi-a „salvat” în şi prin scris experienţa directă (şi foarte contondentă!) cu comunismul şi cu arma sa represivă: Securitatea. Provenind dintr-o familie de români vândută de români, urmărită prin munţi pentru a fi „repatriată” în Uniunea Sovietică. Un scriitor ai cărui părinţi au fost arestaţi de Securitate, nevoiţi apoi să îşi aştepte copilul dat afară de prin şcolile româneşti, arestat (ca student), apoi deportat în Bărăgan. Moartea i-a scutit de a-l mai aştepta să iasă şi de la Rahova, în 1977, i-a iertat Dumnezeu de a se uita lung şi fără speranţă după unicul lor copil, plecat în azil politic. Un fir epic mai mult decât viguros, pentru unii chiar neverosimil. La ora la care scriu (aprilie 2010), stă să apară la Keller Editore traducerea în italiană a romanului Din calidor (Nel sonno non siamo profughi). Aceeaşi editură care a publicat-o pe Herta Müller, cu Ţara prunelor verzi (Il paese delle prugne verdi).

Scriitorul a fost singur împotriva lor în 1977, în ciuda solidarizărilor (unele numai cu scopul obţinerii unui paşaport), aproape ucis (a scăpat pe muchie de cuţit, când occidentalii au început să facă scandal; de ce se temea regimul cel mai mult? de aflarea adevărului!), aruncat peste graniţă, cu un paşaport care nu a însemnat libertatea, ci pierderea însemnelor simbolice ale românităţii – refugiat politic. Mai întâi, în acelaşi an, fusese dat afară din USR[7]. Am făcut această paranteză pentru a se înţelege mai lesne răspunsul dat ziaristei care l-a contactat în ziua anunţării laureaţilor premiilor Nobel 2009. Toţi aceia care s-au referit la răspunsul său ca la o dovadă a egoismului şi frustrării denotă superficialitate. Este inadmisibil pentru un jurnalist, scriitor ori critic literar din România să-şi mai dea astfel de păreri despre Paul Goma, în anul 2009. Am ştiut că aşa va fi, din clipa în care am citit ştirea. Dar ştiam că Paul Goma are stilul său, inconfundabil, aşa cum are şi un profil moral unic. În România ştirile de presă „se fac”. În joacă sau în bătaie de joc. Nu a pus nicio clipă în discuţie calitatea scriiturii Hertei Müller, ci a încercat să le atragă românilor atenţia că România nu are de câştigat din acest premiu. Putem spune că a prevăzut reacţiile ce nu au întârziat, unele absolut penibile. Dacă Paul Goma are de spus ceva în legătură cu profilul public al Hertei Müller (scriitoarea nu a făcut parte din „Aktionsgruppe Banat”), dacă are vreo nemulţumire legată de caracterul foarte izolat al grupului scriitorilor şvabi din Banat este problema sa şi are mai multă îndrituire pentru a face eventuale comentarii, decât avem noi pentru a-l taxa mereu pentru diverse închipuiri. Sper că jurnalul său pe luna decembrie 2009 va confirma ceea ce voi divulga: după ce a citit fragmentul de roman pe care laureata l-a susţinut în chip de discurs, Paul Goma mi-a scris (reproduc mesajul cu acordul său): „Discursul Hertei Müller la Stockholm mi s-a arătat excelent: era, nu un discurs ca toate celelalte, ci o proză (bună).

   Aşa ar trebui (ar fi trebuit) să arate şi interviurile: episoade povestite de un povestaş.
   M-a bucurat proza ei bună”[8].

Paul Goma nu ar putea rosti cuvinte atât de gratuite, precum: „plutea în aer ca un român să câştige prestigioasa distincţie” (Mircea Mihăieş); Luminiţei Marcu i se poate ierta faptul că face o confuzie gravă între conţinut şi nuanţă. Să o punem pe seama exultării de moment: „Orice s-ar spune, oricum s-ar comenta acest premiu, oricine îl va mai obţine de acum înainte în spaţiul literaturii române, va fi al doilea. Sau a doua. Aşa arată lucrurile în mod definitiv, iar faptul că Herta Müller nu mai trăieşte de mult în România sau că scrie în limba germană sunt nuanţe. Cuvintele «român, româncă, românesc» se regăsesc în acest moment lipite de orice ştire privitoare la Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2009”.

Când am auzit ştirea am fost pur şi simplu bucuroasă. Dar textul acesta îl cumpănesc de multă vreme, după ce am citit cam tot ce s-a scris/ spus despre laureată în ultimele luni.

Şi o părere interesantă: „Pentru noi, cei care s-au format după 1989, cărţile care vorbeau despre opresiunea anilor din comunism descriau dezastre inconceptibile, îndepărtate. (...) De aceea, citind Animalul inimii, eram pus în încurcătură. Era o carte care mă «cucerea» de la primele pagini. Pentru prima dată, dezastrul anilor ’80 devenea real, palpabil. Însă nu din această cauză mi-a plăcut cartea Hertei Müller. Nu am devenit un cititor al cărţilor despre comunism. Am devenit însă un cititor al cărţilor Hertei Müller. (...) poezia/ proza sa are o mai mare legătură cu viaţa decât orice scriere memorialistică de tipul celor care erau la modă la începutul anilor ’90”[9].

Interesul s-a stins înainte de a apuca să devină o discuţie serioasă. Nu avem nevoie de analize şi introspecţii, ci de ştiri de o zi, băşcălii şi showbiz. Acest Nobel a fost şi un pretext pentru unii de a-şi ridica singuri mingea la fileu, scriind despre Herta Müller pentru a vorbi despre ei. Oricât de frumoase ar fi unele texte dedicate momentului (Nora Iuga), ceva este cu asupra de măsură, fără rost şi jenant: punerea în valoare a emiţătorului textului, umbrind „subiectul”.

Textul lui Grigore Cartianu[10] scris la cald ar merita să fie citat integral pentru şarja tăioasă: „Toţi aceşti scriitori [Günter Grass, Imre Kertész, Ernest Hemingway, Pablo Neruda, Gabriel García Márquez, Gao Xingjian, Orhan Pamuk] şi-au trecut în palmares Premiul Nobel. Herta Müller se înscrie în această serie prestigioasă. Sursa ei de inspiraţie n-a fost nici Germania nazistă, nici ţara sovietelor, nici China lui Mao sau tiraniile latino-americane, ci România lui Ceauşescu. România în care scriitoarea bănăţeană s-a simţit ca într-un lagăr. Ceauşescu a vândut-o Occidentului pe câteva mii de mărci, într-un troc ruşinos. Pentru Herta Müller a fost reţeta ideală: avea 34 de ani, o experienţă memorabilă sub dictatură şi libertatea de a scrie în Germania Federală. Spre lauda ei, Herta Müller a fructificat această şansă unică oferită de destin. Mulţi spun acum: am dat Germaniei un Premiu Nobel. Total incorect! De fapt, am dat Germaniei o scriitoare tânără, talentată, dar care mai avea de urcat un Everest până la Premiul Nobel. Dacă rămânea în România – sub Ceauşescu sau după Ceauşescu –, Herta Müller avea toate şansele să rămână o scriitoare de duzină. Bubele noastre istorice ar fi ţinut-o în pluton, oprindu-i ascensiunea. Iar astăzi s-ar chinui, probabil, să publice câte două mii de exemplare pe la vreo editură care uită să plătească drepturi de autor...”.

„Tot ce am port cu mine”

Herta Müller, Atemschaukel (Leagănul respiraţiei)

Unul dintre puţinii scriitori germani (saşi) care au rămas în România, la Iaşi, Michael Astner (un „înapoiat”, cum se autonumeşte, care a încercat după 1990 să trăiască în patria originilor strămoşilor săi, dar nu s-a putut adapta fără trecutul şi prietenii săi români) a scris despre Nobelul în discuţie un text necrispat, ce ne aruncă direct în mentalitatea uzuală: „...primul telefon de la un prieten: «Ai auzit?» Auzisem! După vreo oră, m-a sunat alt prieten: «Felicitări! Aţi luat Premiul Nobel!». «Ei, care aţi»?. «Păi, nu-i sasoaică?». «Nu, e din Banat, e şvăboaică!». «Da? Mie cine mi-a zis că-i săsoaică?...». Şi-am mai primit pe urmă două sms-uri. «Bre, luă herta nobelu’» a fost primul, de la alt prieten. Al doilea: «Felicitări pentru un cunoscut al laureatului premiului Nobel!». «Hai ca eşti simpatic!», i-am răspuns prietenului mutat la Bârlad. «Culmea e că vinerea trecută am stat pe aceeaşi terasă cu HM la Sibiu – dar atât...”[11]. Cu o săptămână înainte de aflarea laureaţilor Nobel, Herta Müller tocmai citise la Sibiu (Festivalul „Oskar Pastior”) câteva fragmente din Atemschaukel, în traducerea lui Al. Şahighian; Astner conchide: „Ceva îmi spune că apariţia acestei cărţi a picat «la fix» ca să încline balanţa Nobel definitiv în favoarea Hertei Müller – în dauna unui Amos Oz sau Philipp Roth. Cât despre «meritul» României în chestiune...”. Citind paragrafele citate de el, înclin şi eu să cred acelaşi lucru: tema, carnea, ţesătura, poezia şi tablourile scriiturii sunt tulburătoare. Dar Astner citează în articolul său nu doar pagini din ultimul roman, ci face referire şi la eseul semnat de scriitoare în celebrul săptămânal Die Zeit (23.07.09): „Die Securitate ist noch im Dienst” (Securitatea continuă să lucreze), în care dezvoltă între altele lucrarea continuă a Securităţii, până în prezent, scriitoarea nereuşind să-şi vadă întregul dosar de urmărire informativă (DUI). În felul acesta, Astner subliniază profilul moral nedezminţit al scriitoarei germane, care nu-şi separă scrierile de viaţă, ci are acelaşi traseu principial, civic, moral şi cultural, în cărţi şi în viaţă. Nu se lasă amăgit nici de discursul etnoliricoid, dimpotrivă, încearcă să-şi clarifice poziţia faţă de statutul de român sas trăitor în România şi de istoria românească pe care şi-o asumă: „Am remarcat de mult că la noi, ori de cîte ori cineva născut în România (român, maghiar, evreu, şvab, sas etc.) şi de ani buni trăitor în străinătate primeşte vreo mare distincţie, (re)devine cât ai zice peşte... «român», respectiv «româncă». Din păcate, «meritul» României a fost rezumat destul de potrivit în Evenimentul zilei de ieri: «Premiul Nobel pentru scriitoarea alungată de Ceauşescu». Dar şi formularea aceasta trebuie nuanţată: Ceauşescu n-a fost singur! Împuşcat fiind, am văzut prea bine, sistemul n-a sucombat defel, ci doar s-a reorganizat... O groază de «trepăduşi» ai groazei comuniste au preluat frâiele sistemului şi ne-au pricopsit cu o «democraţie originală» şi o economie de piaţă originală», ambele controlate în bună parte de FOŞTI: foşti activişti, foşti securişti, foşti informatori, foşti şi iar foşti care au în comun una din calităţile de bază ale oricărui «patriot» de sorginte comunistă: oportunismul deşănţat! (...) atâta vreme cât cineva născut în România nu-şi neagă biografia şi ţara de origine în ansamblu (şi Herta Müller e departe de aşa ceva!), acel cineva poate fi considerat (şi) de-al locului. Dar până la momentul în care eu unul, ca sas, aş accepta să mă declar român (şi nu «doar» cetăţean român) mai e mult. Iar pentru acest lucru chiar e nevoie ca în România să se ajungă ca naţiunea să fie înţeleasă nu etnic, ci constituţional...”.

De la o asemenea poziţie şi până la o „ştire” ineptă precum „Acesta este cel de-al treilea premiu Nobel acordat unui român, după George Emil Palade, pentru Fiziologie sau Medicină (în 1974), şi Elie Wiesel”[12] este exact distanţa formulată de Astner, prăpastia dintre formă şi fond.

Poate fi un blestem, dar şi un privilegiu această dramă interioară: să fii român fără ţară şi cetăţenie[13], dar pentru totdeauna „cetăţean al limbii române” (Paul Goma), ori „româncă în Germania, nemţoaică în România” (Herta Müller).

---

[1] Text scris în 2009, încheiat în 2012.

[2] Interviu audio cu Herta Müller, http://victor-roncea.blogspot.com/2009/10/felicitari-herta-muller-ascultati.html, accesat la 9 oct. 2009.

[3] Am scris despre acest aspect la vremea respectivă, „Argeş”, august 2008, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1436&Itemid=112).

[4] „România liberă, 5 nov. 2009.

[5] Au fost şi foşti deţinuţi politici informatori, colaboratori ai Securităţii, care se băgau pe sub pielea prietenilor, vecinilor etc.

[6] v. pe larg Viorel Ilişoi, Umbra Hertei Müller la cimitirul din Niţchidorf, la http://jurnalul.ro/stire-observator/umbra-hertei-muller-la-cimitirul-din-nitchidorf-523694.html (accesat la 14 octombrie 2009)

[7] A fost reprimit ca membru în USR în primăvara acestui an.

[8] Notă din 7 ianuarie 2010, iată ce „spune” Jurnalul: „... nu doar un text foarte bun – ca Discurs –, dar atât de bun ca Literatură, încât va fi măcar bun şi ca discurs... Mă bucur pentru scriitoarea Herta Müller. Fiindcă a scris o poveste, nu un discurs”!

[9] Cezar Gheorghe, Scrisul ca o „goană buimacă”, „Observator cultural”, nr. 496, 2009. 

[10] Micul nostru Premiu Nobel , „Adevărul”, 9 oct. 2009.

[11] Herta Müller, Nobelul şi România, „Ziarul de Iaşi”, 10 oct. 2009.

[12] „Evenimentul Zilei”, nr. 5678/ 8 oct. 2009.

[13] MAI susţine că lui Paul Goma şi celorlalţi doi membri ai familiei sale nu le-a fost retrasă niciodată cetăţenia română. Povestea este greu de explicat, nu este locul aici. Rămâne întrebarea: De ce instituţiile statului de drept nu au reparat după 23 de ani de democraţie nedreptatea făcută lui Paul Goma? Statutul de azilant politic nu îi permite să călătorească în România. Pentru că familia Goma încă are acest statut. Consulatul român de la Paris nu a rezolvat încă problema paşapoartelor pentru familia Goma. Cu ce acte să călătorească, deci, în România? Cu cele franţuzeşti, pe care scrie că sunt azilanţi politici, drept urmare, nu pot intra în România? (notă din 16 noiembrie 2012)