Împunsături marca Bălănescu&Petria

http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-decembrie-2012-119.html

 

„Până când o să tot repetăm ca papagalii:
toţi am consimţit, toţi am fost vinovaţi,
deci nu e nimeni vinovat?“

 
Interviu cu Flori Bălănescu, realizat de Alexandru Petria

Alexandru Petria: Flori Bălănescu, semeni cu o călugăriţă...

Flori Bălănescu: Mă faci să râd… de unde reiese asta, din poze ? N-aş crede… Dar o tot spui de la o vreme, pe facebook, ceva intenţionezi tu. Aşa că zic: „călugăriţa” Flori, lângă „profetul” Paul.  M-ai provocat, te-am provocat (?). 

A.P.:  Da, eşti bună la casa omului. Ce mi-ar plăcea să am o Flori peste 20-30 de ani, care să ţină cu gheruţele de scrierile mele.

F.B.: Constat că s-au trasat (şi impersonalele sunt bune, uneori, la casa… femeii) deja liniile directoare ale discuţiei. Egocentrismul la bărbat, cum ar spune Paul Goma. Alexandru Petria, dacă ai citit În mâinile tale şi alte „mâzgălituri” de-ale mele, istorice, literare sau publicistice, ai aflat că am o mare capacitate de a mă delăsa lesne sacrificiului, dar nu-mi place, totuşi, să fiu tratată ca un pandant. Deci, nu sunt călugăriţă. Sunt doar dată-n paşte, cum spunea Ovidiu Nimigean. „Ţin cu  gheruţele” de scrierile lui Paul Goma, dar nu numai.  Însă, această latură a mea de „călugăriţă” (ce-i al tău, e pus bine: ai sesizat corect latura sacrificială) n-a reuşit să-mi estompeze până la dispariţie micul orgoliu auctorial. Îl are, implicit, orice om care crede în ceva, are convingeri pe care este în stare să le susţină şi argumenteze în permanenţă. Pe de altă parte, mă lupt în micul regat al nedumerirlor şi caznelor mele cu vanitatea psihanalizabilă a „scriitorului la român”, incapabil să-şi măsoare lungul (moral) al nasului. Este una din preocupările mele tematice. 

Tocmai redactez volumul 3 al Scrìsurilor (1999-2010), care va apărea în 2013 la Curtea Veche, în seria de autor. Adunarea în volum a textelor publicistice, a scrisorilor, a unor fragmente de jurnal este o muncă obligatorie pentru un om cu statutul lui Goma, mai bine spus, cu statutul pe care ar trebui să îl aibă în literatura şi istoria noastră. Pentru mine, citind (şi redactând) volumele de Scrìsuri, a fost evident că orice intelectual serios – că este scriitor, istoric (literar sau nu), jurnalist, sociolog etc. – va trebui să citească şi aceste volume, dacă este profesionist şi bine intenţionat.

A.P.: Ei, doar nu te-ai senilizat în floarea vârstei, asta în chestiunea orgoliului tău scriitoricesc. Am scris că baţi ritmul marii literaturi în volumul "În mâinile tale".

F.B.: Poţi „bate ritmul marii literaturi” tot restul vieţii... şi asta s-o ştiţi numai tu cu prietenii tăi... Să fim serioşi, nu spun criticii mereu că nu exişti în literatură dacă nu te bagă ei? N-ai văzut că nici Goma „nu prea” e în literatura română? Păi, dacă nu-l bagă criticii. Eu mă mulţumesc să mă îngrijesc de scrierile lui Paul Goma. Sufăr de alte defecte, dar nu de vanitatea de a intra în acest club. Detest datul din coate, din coadă şi aşa mai departe. Chiar îmi place să stau în margine şi să contemplu lumea asta de talente (unele bestial de adevărate), de orgolii clocotinde, de altruisme sub coaja cărora puroiază reaua intenţie, de fiţe-de-nu-se-poate, de gunoaie împinse sub preş în ultima jumătate de secol, care atunci când ies la iveală sunt îmbrăcate – după caz – în haine de gală, de împăraţi şi împărătese roşii, ori de „netalentaţi meschini şi ambiţioşi” care au vrut să se aranjeze făcând scandal politic. Sunt puţini (şi fără culoar) cei care au normalitatea (nu curajul, asta e o categorie de-a dreptul filosofică la noi) să spună că X nu este mai puţin talentat dacă recunoaştem că a fost şi este în timpul vieţii sale-alături-de-alţii un om cam mic, că prin micimea sa morală a afectat vieţile altora, cu bună ştiinţă. Dacă e mare talent, opera omului va fi valabilă peste 100 de ani. Dar nu pricep încrâncenarea apărătorilor de colaboratori ai Securităţii în a arăta că X, Y, Z sunt atât de talentaţi încât nu contează decât posteritatea prin operă. Dar trecutul recent, contemporaneitatea, viaţa noastră? Viaţa noastră, care ajunge la capătul ei să însemne trecutul nostru? Istoria adică?

Ai putea să mă întrebi de ce am publicat (şi) o carte de literatură. Că scrisul (intim) mă ajută să suport realitatea (istorică) nu este un motiv suficient pentru a publica. De fapt, nu este un motiv. Atâta m-au bătut la cap cei câţiva prietenii ai mei să public, încât am cedat. Ei sunt convinşi că am ceva de spus şi că o spun convingător (literar vorbind). Nu ştiu dacă şi când repet gestul acesta. Şi nu este o chestiune de senilizare înainte de vreme, tocmai ţi-am răspuns de ce. Depinde cum cad accentele în viaţa noastră.  

A.P.:  Te-am tachinat cu senilizarea, din simpatie. Paul Goma este în literatura română şi în istoria acestei ţări. Şi în "România literară" s-a scris recent despre el, după ce Nicolae Manolescu a promis demult că n-o să-i mai apară numele în revistă.

F.B.: Am înţeles tachinarea. Spui vorbe mari, dar stricto-senso aşa este. Nu poţi mătura pur şi simplu ceva sau pe cineva care a creat istorie. Întrebarea este dacă acel ceva sau cineva este tratat cum se cuvine. Şi să nu contabilizăm micile - dar rare! - gesturi de "generozitate" făcute de funcţionarii culturali în privinţa lui Paul Goma. Să numim adevărul clipei prezente: Paul Goma este în exil, cu statut de refugiat politic, din 20 noiembrie 1977; din aprilie 1977, când era otrăvit în detenţie la Rahova (suferind şi pentru drepturile constituţionale şi individuale ale celor care azi fac "glumiţe" strecurate de Securitate pe seama lui) nu mai este membru al USR, situaţie "remediată" în primăvara acestui an, deci, după... 35 de ani! Să mai rostesc eu un adevăr simplu ca lumina zilei, pe care nu îl articulează nimeni public. Sunt întrebată deseori, pe un ton culpabilizator, deşi sunt numai reprezentanta editorială a lui Paul Goma, nu purtătoarea lui de cuvânt, „nici măcar” nu reprezint vreo instituţie a statului de drept: Dar de ce nu vine domnule Goma odată în România, că Ministerul de Interne spune că membrilor familiei Goma nu le-a fost retrasă niciodată cetăţenia? Mă rog... eu ştiu să citesc documente... dar asta e o discuţie mai amplă, istorică, o voi desfăşura altă dată, într-o carte pe care sper să apuc să o scriu. Spun doar că în 2006 secretarul ministrului Justiţiei m-a sunat (este ilegal, trebuia să-mi răspundă în scris) şi a încercat să mă "capaciteze" să îl conving pe Paul Goma să facă cerere pentru "redobândirea cetăţeniei". Dacă n-am marşat... am primit un răspuns scris, prin care, ce surpriză, eram anunţată că Paul Goma, conform legii cutare, este cetăţean român. De ceva timp, răspund în felul următor, fără să mă erijez în vreun purtător de cuvânt, dar e limpede, prost sau orb să fii să nu vezi: Dumneata ai reveni domnule în România, după 35 de ani de azil politic în Franţa, având 77 de ani, fiind bolnav şi lipsit de posibilităţi? Să zicem că eu şi prietenii mei am face o chetă şi le-am lua bilete de avion, dar de pe aeroport ar lua-o încotro? La stânga sau la dreapta?
Ştii care este reacţia? Niciuna.

Deci, după faimoasa ameninţare că Paul Goma nu mai calcă prin "România Literară", au mai apărut vreo două-trei texte DESPRE. Îmi aduc aminte, sper că nu mă înşel, unul era al lui Ion Simuţ, altele două (unul recent) ale Nicoletei Sălcudeanu.

Ce facem noi nu este un interviu, îmi place să cred că este o discuţie. Aşa că te-aş întreba şi eu: De ce ai vrut să stai de vorbă cu mine?

A.P.: De ce am vrut? Pentru că ţi-a apărut recent o carte valoroasă, "În mâinile tale". Şi fiindcă am fost de multe ori pe aceleaşi "baricade" în confruntările din viaţa literară. Satisfăcută?

F.B.: Dacă mă gândesc că azi suntem în 13 şi e o zi de marţi (iar la zodia Berbecului scrie că trebuie să fie ziua mea fastă)... nu ştiu cât de „satisfăcută” sunt. Mă întreb de ce preocuparea, fie şi metafizică, a bărbaţilor este mereu de „a satisface”, iar a  femeilor de „a mulţumi”, de „a împlini” bărbaţii. Încă mă scarpin (metafizic) pe creier. Nu ştiu dacă voi afla răspunsul vreodată. Câte ceva din ce sunt şi percep eu despre lume şi viaţă am mâzgălit în cartea pe care tocmai ai numit-o. Există o voluptate a suferinţei, după cum există o voluptate a depresiei. Dar există şi o voluptate a libertăţii. Pe cea din urmă eu o concep şi trăiesc mai ales ca pe o voluptate a dreptăţii. Fie ea şi imanentă.

Cât am scris eu cartea, cât m-a scris ea pe mine... Nu ştiu alţii cum scriu, eu scriu pe apucate, nu m-am trezit niciodată în ipostaza aşezării la masă, zicându-mi: Azi scriu roman. Sau jurnal. Sau poezii. Niciodată. Deci, nu sunt scriitoare (?). Mă trezesc în fiecare dimineaţă spunându-mi: unde am rămas cu vocile pentru enciclopedie, cu interviul cutare, cu transcrierea memoriilor lui cutare, cu textul pentru conferinţa aia, cu citirea dosarului penal sau informativ al lui Y... Aoleu, ce-o fi făcând P.G., i-o fi venit pensia, să nu uit să-l sun pe Z să-i amintesc de... Dar V.I. o mai avea slujba aia nenorocită care nu-l merită şi tot aşa.

Eu n-am scris o carte, am tot notat diverse, ca să pot respira o vreme. Lucruri pe care aş fi vrut să le spun unui prieten foarte apropiat. Dar prietenii, oricât de buni, nu au timp şi dispoziţie să te asculte, chiar şi ei îşi ascultă deseori propriile preconcepţii despre tine. Aşa e firea umană. Şi rămâi cu frustrarea că n-ai avut coerenţă şi că, în orice caz, nu ai spus până la capăt. Prietenii mei m-au ascultat îndelung, citind lunga scrisoare către ei. Şi atâta m-au bătut la cap să public. Şi iată, cartea!

Nu pot scrie disciplinat. La program. Cu intrigă, desfăşurare şi concluzii...

A.P.: Acum, recunosc că am oarece gărgăuni în cap cu satisfacerea când e vorba de femei. E o doză macho pe care mi-o asum. Sunt bărbat, nu dulap şi tu eşti o femeie cu personalitate. Prea multă, chiar. Castratoare, intimidantă, ar zice unii. Nu simţi că te împrăştii, că-ţi neglijezi lucrurile tale ocupându-te de alţii?

F.B.: Mi-am pus întrebarea asta. Am constatat, unu: că se scrie mult şi degeaba şi cam fără rost în România (deşi aud spunându-se mereu că se scrie de fapt prea puţin, se dau statistici, se fac comparaţii cu alte ţări etc., nu mă priveşte afacerea editorială, ci scrisul în sine), doi: că scrisul meu nu schimbă nimic, nu clinteşte nimic, deci, omenirea merge mai departe şi fără scrisul meu, trei: este mai util să mă "împrăştii" pentru alţii. Ceea ce nu înseamnă că, unu: chiar nu am nimic cu miez a spune, doi: că mica omenire din jurul meu nu şi-ar putea clinti traseul măcar o idee pe urma scrisului şi gesticii mele sinucigaşe, trei: că nu ştiu că "împrăştierea" mea e luată drept: naivitate, prostie, nărozenie, inutilitate, gratuitate etc. Sincer, dacă aş fi avut voinţa de a mai tăia din priorităţile altora sau din voluntariatele mele, aş fi avut acum câteva cărţi de autor, nu doar coautorate (şi asta spune câte ceva despre mine, dar să nu uităm ce spune despre cei care gravitează în jurul meu...), şi aici mă refer, în primul rând, la profesie (nu "profesiunea mea cultura", ci istoria), aş fi avut măcar un roman (care există, în fişier..., respins deja de vreo trei sau patru edituri... "mari"), nişte volume de poezie (că doar se publică pe bandă poezie în ţara noastră) etc. etc. Aş fi fost mai bună (în ochii mei?). Nu. Nu mă interesează câtuşi de puţin să dau din coate, am mai spus, mă repet.

Dar nu pricep, de ce te intimidez?

A.P.: Pe mine nu mă intimidezi. Mă inciţi, îmi place. Oare, de fapt, nu eşti prea orgolioasă? Ce bâzdâganie e scriitorul? E un anormal? Ce e de fapt insul care scrie?

F.B.: Dacă aş fi orgolioasă în sensul sugerat de tine, aş avea ceea ce nu am şi tocmai explicitasem. Parcă vrei să spui: Ei, care-i marea şmecherie, te crezi mai bună, mai deşteaptă, mai lăptoasă decât alţii/ altele? Adică de ce să nu publici, noi, ăştia care vrem să publicăm îţi suntem inferiori doar pentru că vrem să fim recunoscuţi drept scriitori? Nici gând, admir cu oarece frustrare oamenii care ştiu ce vor şi care, mai ales, sunt siguri pe şi de ei. Poate sunt pretenţioasă în materie de scris-ca-literatură (ceea ce nu înseamnă că am nişte criterii imuabile, totu-i subiectiv pe lumea asta, cine spune altfel minte), poate sunt "cam" maximalistă pe alocuri, dar nu de-asta mă iubeşte lumea de nu mai pot... Nu, dragă Alexandru Petria, eu sunt acel ceva care nu există când vine vorba de literatură, nici nu vreau să fac tevatură pe tema asta.

Să n-o dăm după corcoduş. Sunt un om născut şi bântuit în epoca lui, de nedumeririle şi fantomele contemporaneităţii sale. Literatura nu este un proiect pentru mine. Dacă e să mă exprim ceva mai neutru. Dar istoria ei afectând mental şi comportamental câmpul social şi istoric este un proiect pentru mine. Scriu şi literatură ca debuşeu.   

Ce este insul care scrie? Poate că este individul integral, care trăieşte, ce şi cum.

A.P.: Insul integral, mda. E posibil să fie un ticălos. Un turnător, un profitor neruşinat, un criminal. Reuşeşti să citeşti scrierile ticăloşilor?

F.B.: Numai dacă prezintă interes profesional. Citesc mai ales memorii, jurnale, romane cu iz autobiografic (pentru proiectele mele). Am fost şi în situaţia de a redacta romane, colaborând sau chiar lucrând cu normă întreagă la edituri. De toată mâna şi de toată fibra. E destul de greu... Nu mă întreba de ce.

Altfel, există destulă literatură pe pământ. Şi de multă vreme nu mai citesc decât dacă e scrisă de prietenii mei. E un exerciţiu de întreţinere mintală şi sufletească. Nu sunt critic literar, nu citesc din datorie sau responsabilitate. Am prea multe altele de citit.

Ticăloşii, cum le spui tu, ar fi (fost) mai credibili – inclusiv în literatură – dacă după 1989 ar fi recunoscut public că au semnat pactul cu Securitatea. Se numeşte onestitate (umană şi intelectuală). Un gest minimal şi obligatoriu pentru căinţă. De ce trebuie să fim puşi azi în situaţia de a alege între individ şi opera lui? Mă refer la contemporanii noştri nu la sonetele lui Michelangelo. Ce e asta? Ce bine scria, domnule Caraion, ce scriitură bazată, nu mai contează ce a făcut sau drama lui, până la urmă...? Păi, de ce să nu conteze? Ce, trăim cumva în cetatea ideală, unde singurele noastre ocupaţii sunt supravegherea de pe metereze – să nu cumva să ne ia vreo civilizaţie mai inteligentă prin suprindere – şi, când nu facem asta, relaxarea pe canapele ce levitează printre flori, pârăuri limpezi, norişori pufoşi tralala, citind LITERATURĂ? Caraion a fost un tip cultivat şi talentat. Dar tot el a fost acela care a cedat în puşcărie, reeducându-se, semnând angajament cu Securitatea. Nu ştim cum ne-am fi comportat noi în locul lui. Acum inventariem numai. Dar NU Caraion este responsabil de arestarea şi asasinarea Ecaterinei Bălăcioiu, aşa cum s-a încercat să se inducă. Şi nu ziariştii, criticii şi scriitorii care au sărit să susţină varianta asta au creditul moral să îl acuze pe Caraion pentru fapte pe care nu le-a făcut. Dacă nu contează decât produsul literar să se ocupe dumnealor de asta. Dar să nu mai bage pumnul în gura celor care se ocupă de istorie. Criticii (poftim: unii, să nu fim acuzaţi de generalizări) trag tare pe „componenta umană” doar când le sunt servite interesele. Da, Caraion – spun criticii! – este un bun poet. Da, Caraion, spun eu (şi alţii) a fost informator (of, Doamne, ce abject informator a fost!). A făcut mult rău. NU, Caraion nu este autorul moral al morţii în închisoare a mamei Monicăi Lovinescu. Atunci când dau apă la moară unor scenarii securiste, să facă bine să mai citească şi altceva decât producte jurnalistice îndoielnice ori să tragă aiurea, fără muniţie, doar pentru că aşa s-au obişnuit ei...

O colegă de-a mea de institut a avut penibila ocazie să fie întrebată de un domn cum de afirmă ea că Doina Cornea a făcut samizdate, şi că din alea vreo sută multiplicate după o carte a lui Eliade de ce nu a ajuns niciunul şi la el, dacă e adevărat că...? Asta nu e anecdotică. Păi, cine era ’mnealui, mă-nţelegi, acu peste 30 de ani? În niciun caz promotorul ideologiei optzeciste de azi, ci, acolo, un tânăr. După cum dovedeşte istoria (factuală, cum altfel), nu prea hotărât să-şi susţină şi apere libertatea de expresie. Nu mă mai miră nimic, am asistat şi la prelegerea unui tânăr ambiţios care a spus, ad-litteram: în comunism, onestitatea intelectuală a fost o formă de disidenţă. M-a lăsat fără suflare. Explicitând astfel: scriitorii oneşti intelectual (a se observa accentul pe „intelectual”) au scris cărţi publicate în zeci sau sute de mii de exemplare care au ajuns la zeci sau sute de mii de cititori. Puhoaiele de cititori, citind produsele onestităţii intelectuale, au putut astfel să reziste prin cultură, alături de... şi aşa mai departe. Ce nu merge în imaginea asta?

Nimic. Este postmodernistă.

Dacă pot să empatizez omeneşte cu Caraion, nu o pot face cu alţii. Caraion a trecut prin puşcăriile politice, a trecut prin reeducarea de la Aiud. Responsabilii morali ai colaborării lui sunt de căutat în conducerea regimului, apărată de Securitate. Când a reuşit să se elibereze de spaimă şi din vinovăţie prin a recunoaşte public s-a mântuit. Să nu uităm niciodată cauzele şi cronologia. Or, nu poţi să te aştepţi la înţelegere şi „iertare” când „recunoşti” după mai bine de două decenii de libertate, şi după ce alţii te-au arătat cu degetul. Nu poţi să contrapui „drama” ta – semnând angajamentul nu ai făcut decât să te pui la adăpost făcând altora rău, câştigând privilegii – unei istorii represive cât malul. Trebuie să ai decenţa să nu te compari, tu, colaborator din interes, cu victimele reale ale regimului totalitar.

Până când o să tot repetăm ca papagalii: toţi am consimţit, toţi am fost vinovaţi, deci nu e nimeni vinovat?

A.P.: Ce ai vrea să se spună despre tine peste nişte ani mulţi?

F.B.: Habar n-am, nu mă îngrijorează posteritatea (mea), ci prezentul nostru lungit ca o ciumă din trecutul recent peste conştiinţe. Am sentimentul că ţi-am cam stricat interviul. De ce trebuie să se spună ceva? Cine sunt eu ca să se spună? Mă faci deseori să râd. Doar că acum zâmbesc amar.

A.P.: Unei femei frumoase şi inteligente i se iartă destule. Dar cred că a ieşit ok. Ai mai vrea să spui ceva în finalul discuţiei?

F.B.: Ca să nu pui tu ultimul punct, trebuie să mai spun ceva. Mi s-a creat imaginea de femeie rea, să n-o dezmint: o femeie frumoasă nu este doar frumoasă (şi inteligentă ori ba), o femeie inteligentă nu este doar inteligentă (şi frumoasă ori ba). Ecoul conştiinţei unui război în care ai ales să lupţi împotriva valului poate face pentru semenii tăi mai mult decât „opera” ta. Frumuseţea şi inteligenţa sunt la fel de relative şi trecătoare. Ca viaţa.