și altfel despre Stela Popescu

Copilării & refugii basarabene

Nu ştiu dacă Stela Popescu este genială (doar pentru că a fost invitata unei emisiuni de televiziune cu titlu neinspirat, ca mai toate emisiunile...), însă, cu siguranţă este basarabeancă. Şi nu neapărat pentru că aşa ar scrie în certificatul ei de naştere, ci, pentru că în ultima vreme a fost în stare să vorbească despre copilăria basarabeană, despre refugiul în România, unde, cu toate încercările prin care au trecut ea şi mama ei – aşteptînd timp de 30 de ani un soţ şi tată deportat în Siberia – a trebuit să-şi schimbe „înfăţişarea” pentru a se topi în (tot mai) amorfa masă românească postbelică. După propria-i mărturisire, nu a fost tentată cu ocazia niciunui turneu în străinătate să rămînă acolo, deoarece nu putea să-şi lase mama în România. Este foarte impresionant.

Pe de altă parte, profesia Domniei Sale i-a permis să treacă deseori frontierele noastre lăcătuite ideologic în lumea liberă, într-o vreme în care alţii au făcut puşcărie sau au fost aruncaţi în azile psihiatrice numai pentru că ar fi spus într-o împrejurare cu mai multe urechi cum că le-ar plăcea să vadă Austria, de exemplu. Stela Popescu are un destin aparte şi e bine să-i aflăm povestea, chiar şi după atîta amar de vreme, pentru că este o actriţă îndrăgită de români. Paul Goma o amintise undeva, întrebîndu-se de nu vor fi fiind rude (mama scriitorului – Maria Goma, numindu-se, după tată, Popescu...). Mă gîndeam ce legătură să subliniez între cei doi români de origine basarabeană, încît să aibă vreo relevanţă... Tot Stela Popescu recunoaşte că i-ar fi spus un alt basarabean: „dacă te-ai refugiat o dată nu poţi s-o mai faci a doua oară...”. Mă neliniştesc grele îndoieli printre puţinele certitudini. Aşa îmi amintesc un banc din copilăria-mi comunistă: Tudor Gheorghe, aflat în turneu în străinătatea „putredă şi imperialistă”..., leşină pe scenă de foame. Capitaliştii îi plimbă pe sub nas tot felul de bunătăţi inexistente în România. Dar el nu-şi revine decît atunci cînd un coleg prevăzător (grijuliu&inventiv, ca tot românul...) îi trece prin faţă nişte „adidaşi”. Cei care nu ştiu la ce mă refer... să caute în bibliografia la purtător a părinţilor şi bunicilor.

Cu alte cuvinte, care să fie legătura dintre Stela Popescu şi Paul Goma? Niciuna evidentă, doar o memorie a refugiului, refulată la actriţă, pusă pe hîrtie, repetată, susţinută public de către scriitor. Am putea spune că din felul în care îţi profesezi memoria ţi se trage destinul.

Diferenţa de vîrstă între cei doi este de vreo două luni; cei doi copii veneau în timpul războiului din aceeaşi realitate, dar, se pare, au ajuns într-o lume fără prea multe opţiuni: „O ocupaţie rusească mai rea decît o năvală tătărească, în iunie 1940, urmată de ceea ce ştiau oamenii noştri din Basarabia de la oamenii – tot ai noştri – români de dincolo de Nistru, din Transnistria, răzbătuţi, noaptea, înot, cîţi mai scăpaseră de gloanţele grănicerilor sovietici, dar nu credeau că are să cadă şi pe capul lor Sfîrşitul Lumii...” – spune Paul Goma în cartea Basarabia. Pentru a constata, nu peste mult timp, de dincoace de Prut: „Şi totuşi, în cvasitotalitate, urmaşii martirizaţilor de comunism şi de braţul ei, Securitatea, au uitat şi puţinul ştiut de la părinţii lor...”.

Putem să organizăm oricîte chermeze televizate, cu alură de sărbătoare naţională... din păcate, cei care au dat conţinut etichetei de „cultură română”, trecînd peste proletcultism şi „rezistenţa prin cultură”, sînt aceia care au reuşit să spargă zidul (auto)cenzurii, fisurînd barierele regimului ideologic, în chiar ciuda lui. Crezul lor a fost mai puternic decît instinctul conservării prin orice mijloace. Nu întîmplător, au fost puţini. Eu am îndrăgit-o pe Stela Popescu de-abia aflîndu-i nefericita copilărie basarabeană, întrezărind cu ochii sufletului scena reîntîlnirii tatălui întors din moartea siberiană. Pînă acum, ea semăna atît de mult cu noi, românii ahtiaţi după spectacol, hlizeală şi voie bună, ambiţioşi să supravieţuim chiar uitînd de noi înşine. Azi, se vede şi altfel: o basarabeancă nevoită să răzbată cu ajutorul unui talent evident nativ. Aşa a înţeles şi a putut ea să rămînă puternică.

Alaltăieri s-a născut „limba moldovenească”, ieri CNSAS a fost proclamat neconstituţional, mîine poate ne vom întreba „comunismul? ce mai contează?”. Scriam, nu demult, despre decizia Consiliului local Ungheni de a scoate sîrma ghimpată de pe Prut. Nu mi-am imaginat că vor şi reuşi, sub regimul Voronin, să obţină o decizie judecătorească favorabilă: „instanţa de judecată a dat dreptate executivului raional, considerînd că decizia privind scoaterea sîrmei ghimpate de la Prut este în conformitate cu legislaţia”. 

Istoria este de cele mai multe ori cruntă, dar nu (ne-)o facem noi? Oare contează unde hotărîm să ne refugiem... pentru a ne putea „întoarce” mereu?

(„Cuvîntul”, martie 2008)