Astăzi este ziua de naștere a medicului Emil Căpraru, fost deținut politic.
Textul de mai jos este cuvântul introductiv al cărții nepublicate:
EMIL
CĂPRARU, Eliberarea
memoriei
mărturisiri
înregistrate, adnotate şi confruntate cu dosarele Securităţii
de Flori Bălănescu
(titlul l-am stabilit împreună cu domnul doctor Căpraru,
dar cartea nu a apărut din motive care nu țin de voința mea)
Mulți ani, întru memorie, domnule doctor!
Cuvânt
introductiv
 |
| Emil Căpraru, sursa: ACNSAS |
Cartea de față a prins contur și a crescut
pe parcursul a peste 4 ani (2011-2015) de întâlniri și documentare. În anii
1990 discutam frecvent cu medicul Emil Căpraru probleme legate de detenția
politică[1] și de
practici ideologice, în general. O temă ce revenea constant era aceea a
reeducării. În 2011, pierderea totală a vederii devenise ireversibilă, ca efect
al unei bătăi în cap primite în timpul detenției la Jilava, și domnul doctor a
considerat că este vremea să își „scrie” memoriile. Inițial, a încercat să înregistreze
singur, cu ajutorul unui reportofon. Materialul audio era incoerent, nu se
lega, lipsa vederii contribuind mult la sentimentul nesiguranței. Totul a
început să curgă firesc din momentul în care i-am fost alături. Au urmat ani de
întâlniri lungi și consistente, în care am înregistrat, am stat de vorbă, am
citit dosarele de la Securitate, am făcut completări, adnotări, șlefuiri
stilistice, ani de eforturi teribile din partea amândorura, de emoții în
așteptarea dosarelor și întâlnirilor noastre de lucru. Treptat, ne-am dat seama
că tentativa de a redacta un volum de memorii a devenit o carte la limita mai
multor genuri, cu o mare încărcătură memorialistică, istorică, documentară și
emoțională. Deseori în timpul rememorărilor, a trebuit să intervin, fie pentru
a aduce o completare sau confirmare utilă reluării firului, fie pentru a pune
capăt unei pauze emoționale prea lungi, printr-o întrebare ce declanșa legături
și amintiri refulate din cauza timpului, pur și simplu, sau a unor episoade
traumatizante, neplăcute ori ascunse de acel nivel al conștiinței vinovate a fiecăruia
dintre noi.
Cele mai multe intervenții ale mele fac
parte din dialogul pe care l-am avut de la început cu medicul Emil Căpraru, fie
că am vorbit, am tăcut, am lăcrimat sau am tușit, pentru a-mi ascunde emoția.
Este ceea ce aș numi dialog implicit, motiv pentru care am marcat replicile
mele între paranteze drepte. Am fost și sunt acolo în permanență, după fiecare
întâlnire a noastră nu m-am grăbit spre casă pentru a adăuga liniuțe de dialog
în transcrieri, pentru că nu am realizat un interviu. Sper că și cititorii vor
percepe acest aspect. Un al doilea tip de intervenție îl constituie secvențele
documentare sau fragmente din alte mărturii și studii aplicate domeniului
represiv. În sfârșit, al treilea tip de intervenție constă în notele de subsol,
care au rolul de a completa, confirma, corecta, corela, de a ajuta la o cât mai
utilă contextualizare spațială, cronologică, interdisciplinară și la o mai bună
aprofundare a tematicii represiunii comuniste, în general, și a mecanismelor
ideologice, în special, precum și a efectelor devastatoare ale acestora asupra
individului și comunităților în totalitarism.
Mărturia medicului pediatru Emil Căpraru
este exemplară pentru înțelegerea profilului moral, cultural și istoric pe care
l-au avut deținuții arestați și condamnați de regimul comunist din motive exterioare
conștiinței lor. Născut, crescut și educat înainte de al Doilea Război Mondial
și în timpul conflagrației, Emil Căpraru era în 1949, anul absolvirii
Facultății de Medicină, un produs al școlii și mentalității
„burghezo-moșierești”. Această amprentă l-a ajutat să supraviețuiască tuturor
încercărilor de timpul sovietizării României, culminând cu detenția politică. În
mod cu totul excepțional, cartea de față este utilă pentru aprofundarea fenomenului
reeducării extinse (atât în sistemul penitenciar, cât şi în afara lui), pentru
ceea ce s-ar putea numi reeducarea de după reeducare. Este confirmată cu
asupra de măsură o idee banală în formă, delicată în conținut: după ce ai ieşit
de acolo, nu vei mai fi niciodată în restul vieţii cel care ai fost sau
ai vrut să fii. (Nu mai eşti nimic, să ştiţi, după ce ajungi acolo... Nu mai
eşti nimic, doamnă... De altminteri, când am ieşit de acolo, mă obişnuisem cu
statutul şi cu gândirea de puşcăriaş, mă dezumanizasem.) Este un aspect
sintetizat de Soljeniţîn cu referire la zecile de milioane de victime ale art.
58 al Codului Penal sovietic (la noi, similar, art. 209 CP): „În ani diferiți
și în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape
niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura
inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna
nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură
să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenciurile ei, unde să nu poată respira,
încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă
ca un indigen fără cusur al Arhipelagului [GULAG], aruncat pe pământul
făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din
conductă îndărăt, pe unde a intrat)”[2].
Regimul comunist instalat ilegitim în
România şi-a propus, şi a reușit în bună măsură, să distrugă „orice rămăşiţă
aducătoare aminte”, orice urmă, semn sau însemn al vechiului regim. Experimentul
reeducării (de tip Pitești) a fost clonat în câteva locuri ale sistemului
concentraţionar până în 1952, majoritatea subiecţilor fiind studenţi. Dar
reeducarea nu se reduce la acest experiment cunoscut și identificabil în
spațiul public mai ales prin expresia argumentată de Virgil Ierunca într-o
carte omonimă: „Fenomenul Piteşti”. Aparent paradoxal, reeducarea constituie în
sistemul represiv-concentraţionar și scop, şi instrument pentru atingerea
scopului. Nu adevărul a fost căutat în anchetele împotriva „duşmanilor de
clasă” şi ai „poporului”, ci ascunderea lui în atâtea forme aberante câte
permitea interpretarea largă a Codului Penal, vizând, alături de minciună şi
secret, mutaţii profunde în ADNul social, cultural şi politic al naţiunii.
Modelul sovietic de „profilaxie socială” este întâlnit în toată perioada
comunismului românesc, atât în vremea stalinismului moscovit, cât şi în epoca dejismului
de extracție stalinistă sau a ceaușismului „naționalist”.
Un sistem bazat pe valorile umanității,
construit de-a lungul secolelor, s-a trezit sub asediul unei mașinării fals
pedagogice şi umaniste: metodologia de tip Makarenko, poluată de ideologie, a
demonstrat ce pot „clădi” artizanii urii proletariatului bolşevic atunci când
ajung la putere. Când maşinăria represivă reuşeşte să distrugă acest „anticorp”
nelocalizabil, nedepistabil fizic, concret, în fiinţa omenească, ci mai ales în
modul imprevizibil al reacţiilor şi acţiunilor sale, proiectul ideologic
reuşeşte: un om nou, reacţionând la comenzi ideologice. Fiinţa omenească a
explodat, a fost zguduită, ciopârţită, aruncată în aer, făcută una cu masa
inertă din care se va fi configurat, timid, omul cel diferit de restul
animalelor, o tabula rasa, o cocă frământată aşa încât să reacţioneze
numai la stimulii Organului Suprem. Care a fost „cel mai mare duşman” al
ideologiei marxist-leniniste-staliniste? Cu ce a avut de luptat pedagogia
ideologică? Tocmai cu acest „anticorp” pe care omenirea a reuşit să îl separe
ca pe un antidot al fiinţei inteligente şi morale: conştiinţa de sine.
„Ura neîmpăcată împotriva dușmanului” este
exprimată în stilul redundant, gol de conținuturi și aiuritor al limbii de
lemn, de către Iosif Chișinevschi, despotul principal de la Propagandă, Agitație
și Cultură, la ședința cu activul C.C. al P.M.R. din 3 septembrie 1953:
„Ce înseamnă vigilența? Vigilența e o
calitate deosebită a comuniștilor, a elementelor revoluționare fără de partid,
care se exprimă în priceperea demascării dușmanului de clasă oricum s-ar masca,
oricât de șiret și de experimentat în afaceri murdare și oricât de abil de a
scăpa de ochii noștri ar fi, oricum și-ar acoperi adevăratele sale intenții.
Vigilența este o lege supremă a
activității de partid și de stat. Orice nepăsare în muncă față de acțiunile
dușmanului, orice neglijență în păstrarea secretului de partid și de stat,
orice ușurință în contactul cu elementele dușmane, orice călcare a secretului
de partid și de stat, orice ușurință în păstrarea unor documente de partid constituie
o trădare a partidului și statului nostru democrat popular. (…) În interesul partidului nostru, în
interesul statului nostru, în interesul poporului nostru, în interesul fiecărui
activist, al fiecărui comunist cinstit, al familiilor noastre, în fiecare
clipă, să muncim zi de zi pentru continua ascuțire a vigilenței politice, a
vigilenței revoluționare. Fără aceasta nu putem exista, una din legile pe care
se bazează partidul nostru e vigilența, păstrarea secretului de partid,
întărirea continuă a partidului în lupta împotriva oricărei devieri de la linia
politică a partidului, de la morala proletară, de la oricare abatere de la
principiile de bază ale partidului.”[3]
Partidul-stat și regimul ideologic au
rămas la putere aproape o jumătate de secol nu doar prin brațul armat –
Securitatea sau prin brațul înfăptuirii justiției populare – Procuratura și
Tribunalul, ci și prin retorica universală
a limbii de lemn. În acest sens, una din munițiile preferate în epoca Dej a
constituit-o „legionarismul”. Lupta cu dușmanul trebuia să fie aprigă, pe viață
și pe moarte, în paradigmă materialist-dialectică: partidul trebuie să triumfe
pe cadavrul dușmanilor săi. Iar dușmanul intern cel mai periculos, pentru a
respecta directivele părinților fondatori ai comunismului, este tot ideologic.
Așa se explică furia antifascistă și antilegionară, arestarea, condamnarea la
grămadă a realilor și presupușilor/ inventaților ad-hoc „fasciști” și „legionari”.
Furia „democrației populare” a atins către finalul anilor 1950 performanța de a
anihila/ elimina tot ceea ce poporul știa despre el că este și semnifică,
aruncând în închisori și lagăre de muncă forțată elevi, studenți, preoți,
intelectuali de toate categoriile, medici, arhitecți, avocați, militari, țărani
etc., al căror număr nu îl vom cunoaște niciodată. Pentru că, de la sfârșitul
anilor 1940 și până la sfârșitul anilor 1950, „legionar” însemna aproape tot ce
aparatul represiv cataloga drept „contrarevoluționar” pentru a fi reeducat prin
temniță grea sau prin muncă silnică. Demonizarea prin culpabilizare și stigmatizarea
prin demonizare sunt strategii folosite de regimurile comuniste.
După 1945 partidul comunist trece direct
din ilegalitate la putere, pe care o fură, o păstrează și o consolidează
printr-o amplă mișcare de conspirare a politicii sale interne. Oficial,
realitatea este mascată de limbajul ideologic de lemn, în vreme ce în camerele
de anchetă ale Securității lucrătorii ei transpiră pentru apărarea „secretului
de stat”, torturându-și „dușmanii” și „trădătorii”. Proiectul partidului-stat
substituie pe zi ce trece adevărul, preschimbând realitatea în ficțiune
ideologică. Sistemul concentraționar este alimentat în vederea salubrizării politice, sociale,
culturale, educaționale etc. Reeducarea își lărgește și întărește cercurile
concentraționare dinspre sistemul peniteciar spre exterior și din afara
zidurilor carcerale spre interior. Interior și exterior devin două noțiuni cu
conținut indecis pentru capacitatea de a discerne a celor dispuși să înțeleagă
ce li se întâmplă. Ca și la Pitești, în timpul demascărilor: internă-externă,
din interior-din exterior. Unii își vor reveni, mai mult sau mai puțin, fie că
au trecut pe la Pitești, fie că nu, alții vor rămâne pentru totdeauna într-o
groapă fără nume, în râpele din marginea orașelor-penitenciar.
Emil Căpraru, ale cărui ambiții omenești au
fost familia, profesia, normalitatea
și altruismul este o victimă a mecanismului ideologic de fabricat dușmani. Prin
controlul de partid și de stat, regimului îi sunt furnizate dozele de „legitimitate”.
Omul să existe, cazul îl construim noi!, spune
Soljenițîn, citându-i pe „ei”. Medicul de copii Emil Căpraru a revenit din
coșmarul penitenciar și a rămas cu noi pentru a depune mărturie asupra vieții
sale, așa cum a trăit-o, nu așa cum a încercat Partidul-Securitate să i-o prefacă.
În ciuda momentelor tragice și cruciale al căror martor direct implicat a fost,
Emil Căpraru a rămas un nereeducabil. Pe numele său există în depozitele CNSAS un dosar penal[4]
constituit din patru volume şi două dosare de urmărire informativă. Primul DUI[5] are 4
volume, al doilea[6]
unul singur.
La 21 aprilie 1955 s-a deschis pe numele lui Emil
Căpraru Dosarul de
verificare nr. 1377. Verificarea a durat 7 luni, după care Direcţia a III-a MAI
a hotărât la 5 ianuarie 1956 schimbarea în Dosar individual de acţiune
informativă (nr. 523, privind pe „MEDICUL”). Înainte de deschiderea dosarului,
au avut loc verificări preliminare: „Investigaţia trebue să stabilească:
Comportarea în familie şi la locul de muncă, activitatea politică din trecut şi
prezent, moralitatea de care se bucură în cartier, situaţia familiară [sic], materială, anturaj, vicii,
pasiuni şi altele”[7].
Dosarul nr. 523 a fost închis la 7 martie 1960[8]. În
timpul supravegherii operative, Securitatea i-a fixat conspirativul „Carp”.
Un nou dosar de urmărire informativă (nr.
2154) a fost deschis de Unitatea 111B Securitate la 12 oct. 1978, cu numele de
obiectiv „PEDIATRUL”. După cum se va vedea, cu precădere din activitatea
Agenturii, nimeni nu era convins că Emil Căpraru a ajuns în închisoare pentru
„activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează
prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale
colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai
vânau „legionari”, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej anihilase
„dușmanii” interni, punând la punct și sistemul de ținere sub control a
potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina
istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni
intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor
români care aveau „legături cu străinătatea”. Or, soția medicului era săsoaică,
drept urmare, avea rude în străinătate. Însă, amândoi aveau prieteni și colegi
care emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau
apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor
Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris.
În cartea de față este vorba despre viața
unui om care s-a implicat în istoria veacului său, de partea normalității.
Modestia medicului Emil Căpraru ar putea fi unitate de măsură a bunului simț, a
profesionalismului, a artei de a face bine semenilor în vremuri în care
majoritatea se gândesc la autoconservare, iar istoria este rescrisă pe
suferința sutelor de mii de deținuți politici, pe dramele milioanelor de
victime directe și indirecte ale comunismului românesc. Este o carte despre viața
de dinainte de Război și de după, despre supraviețuirea fără compromisuri care
compromit, despre reeducare şi despre omul nou comunist și postcomunist.
Pornind de la o premisă falsă, aparatul Securităţii trebuia să demonstreze o
realitate inexistentă pentru a-l condamna pe Emil Căpraru la 20 de ani de muncă
silnică. Deși își codifică agenții, „organul” lasă urme mai mult decât evidente
asupra identității unora dintre ei. Se va vedea pe parcursul cărții în ce fel.
De asemenea, se va vedea cum se desfășurau anchetele, având posibilitatea să
punem față în față varianta torționarului cu a victimei. Măsurile
tehnico-operative au fost ample, motiv pentru care autorul mărturiei își
exclamă de câteva ori uimirea în timp ce îi citesc filele din dosarul de
urmărire informativă.
Teza noastră, potrivit căreia Emil Căpraru
este o victimă fără dubiu a efectelor experimentului reeducării, este
confirmată de nenumărate ori de-a lungul cărții. Emil Căpraru fusese „demascat”
de studenții trecuți prin reeducare. Unii dintre aceștia ajunseseră din
pepiniera experimentului reeducării (Pitești) la Gherla, Tg. Ocna, la Canal și
la Jilava – în suplimente de anchetă, ulterior în Casimca Jilavei, hruba în
care au fost închiși, între alții, câțiva martori reeducați ai acuzării.
Primul nume important indicat de către dosarul informativ
pentru a fi asociat lui Emil Căpraru este al medicului, celebru și bine cotat
în epocă, Marin Aurel. Data naşterii (23 nov. 1918) nu îl recomandă pentru o
amiciţie studenţească, Emil Căpraru fiind cu 5 ani mai tânăr. Cei doi se
cunoşteau de la Editura Medicală, fără a avea altfel de relaţii. Dacă nu ar fi refuzat
cu obstinaţie să îi aducă şi pe alţii în puşcărie, prin asumarea paternității tuturor
scrisorilor anonime trimise în contextul Revoltei de la Budapesta și ajunse în
dosarul său, Securitatea ar fi brodat cu ușurință o organizație
contrarevoluționară, un lot cu condamnări mari. Planul A nu a funcționat, au trecut la Planul B: legarea medicilor Emil Căpraru și Aurel Marin într-un
singur lot și implicarea lor forțată la „Contingenţa cu organizaţia
contrarevoluţionară depistată în 1952 la Facultatea de Medicină”.
În urma unor îndelungate urmăriri și
supravegheri operative, din care nu a reieșit nimic util, Securitatea a trebuit
să renunțe și la acest plan, așa că a trecut la Planul C, un plan de avarie: i l-au adăugat pe ultima sută de metri
a anchetei, arestându-l în grabă, pe Gheorghe Soroiu, principalul informator
din Agentura construită în jurul medicului. Soroiu trecuse prin reeducare și
ispășise o primă pedeapsă, după care și-a finalizat studiile în medicină.
Jalnică rezolvare a cazului, după atâția ani de urmăriri, eforturi concertate
și bani cheltuiți! La data arestării lui Soroiu, Emil Căpraru era anchetat deja
de aproape trei luni și jumătate. Primul era „client” vechi al Securității și
al sistemului penitenciar, îl demascase el însuși pe Căpraru în timpul reeducării,
dăduse note informative după eliberare, terminase facultatea, era medic, se
afla deja „în câmpul muncii”. Este limpede că a fost folosit ca țap ispășitor
deoarece ancheta nu a reușit să îl lege credibil, fie și la nivel formal, pe
Emil Căpraru de nimeni altcineva pentru a-i fabrica un lot. Trebuia ca oamenii
să fie vinovați, pur și simplu.
Din Fişa personală a lui Emil Căpraru,
redactată la 29 octombrie 1956, rezultă că dosarul individual de urmărire a
fost deschis pe baza informaţiilor provenite de la Direcţia a VIII-a (Anchete)[9], în urma
anchetării unor deținuți trecuți prin reeducare. Cea mai relevantă categorie în
economia şi construirea anchetei o reprezintă Agentura și „martorii” (deținuți
reeducați aflați perpetuu la „dispoziția anchetei”, așa-numiții „martori de
profesie”). Este un segment ce susţine ideea că experimentul reeducării nu s-a
limitat la ceea ce s-a întâmplat în penitenciare în timpul distinct al
consumării celui de tip Piteşti, ci a diseminat în restul sistemului
concentraţionar, până în 1964, dar şi în afara lui. Informaţiile (reale sau
nereale) obţinute prin intermediul „demascărilor externe” au fost utilizate
pentru urmărirea, arestarea şi chinuirea altor oameni. Deşi experimentul a
încetat în 1951/1952, „bibliografia” lui – reţeaua informativă şi baza de date
internă – a fost utilizată în sistem, până la eliberările din 1964,
prelungindu-se, în „libertate”, în scopul ţinerii sub control şi şantajării
unora dintre foştii clienţi ai
sistemului concentraţionar. Reculul reeducării se resimte până azi, chiar dacă
nu la un nivel palpabil al evidențelor. Nu întâmplător, sintagma lui Paul Goma reeducare la scară naţională este o
realitate şi rămâne un semnal de alarmă pentru specialişti, în lipsa unor dezbateri
adecvate.
Un adolescent care, dacă ar fi știut…
…că un episod mai mult inconștient din
timpul liceului va aduce atâta nefericire celor dragi…
Emil Căpraru s-a născut pe 27 septembrie
1923 în com. Mihăiţa, raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia unor ţărani
foarte harnici. Este cel mai mare dintre cei trei fraţi, toţi băieţi.
Constantin și Ioana Căpraru şi-au ţinut băiatul în gazdă la Craiova pe durata
şcolarizării la Colegiul Naţional „Carol I”, cel mai prestigios colegiu din
Oltenia în epocă.
Pe când era elev în clasa a VI-a de liceu,
în vara-toamna anului 1940, dirigintele îi strânge pe cei mai buni băieţi din
clasă şi le spune că trebuie să intre în „mănunchiul de frăţiori”, că era
datoria lor de elevi fruntaşi şi bursieri. „Activitatea” s-a redus la
recomandări bibliografice şi la îndemnul de a merge la biserică. După cum va
declara în primul interogatoriu (13 decembrie 1958), activitatea sa în acest
„mănunchi” a constat în a aduce de acasă foiţă de staniol, capace de
chibrituri, hârtie şi fier vechi... Presupusa activitate patriotică a luat
sfârşit înainte de a începe: adolescenții au plecat acasă în vacanţa de
Crăciun, iar în ianuarie 1941 a avut loc „Rebeliunea legionară”, după care
legionarii au fost eliminați de Ion Antonescu de la putere. Comisarul Bratu l-a
anchetat câteva zile, folosind tehnici de intimidare. Elevul Căpraru spune
într-o declarație că „forţat de metodele teroriste am declarat şi lucruri
neadevărate”[10].
Procuratura militară a regimului Antonescu, dovedind mai mult discernământ
decât viitoarea procuratură comunistă, nu i-a distrus șansa de a termina liceul
și a fi admis la facultate doar de dragul eliminării unor „dușmani” închipuiți.
În 1943, pe când tatăl său era pe front, Emil a fost admis la
Facultatea de Medicină din Bucureşti. Peste un an, tatăl a căzut prizonier în
faţa Stalingradului şi avea să moară în prizonierat. Ioana Căpraru rămâne
singură cu grija celor trei băieţi şi cu toate greutăţile aduse de noul regim
politic. În timpul celor 6 ani de studii universitare, tânărul locuieşte în
căminele studenţeşti. Sunt ani de efervescenţă dar și de mari confuzii, tinerii
încearcă să se organizeze, crezând că vor putea opune rezistenţă agresiunii tot
mai puternice a „progresiştilor”. În faţa răului comun, culoarea ori simpatiile
politice devin secundare. Social-democraţi, legionari, ţărănişti sau liberali
percep comunismul cu acuitate. Emil Căpraru este de felul său un ins taciturn,
nu are înflăcărări – precum fostul coleg de colegiu, prieten şi coleg căminist
Cicerone Ioniţoiu, membru al tineretului ţărănist. Singura lui pasiune este
studiul, dar îi place să asiste la discuţiile în contradictoriu dintre colegi,
îl impresionează mai ales social-democraţii, care par să aibă un discurs
argumentat, bine articulat teoretic. Imparţialitatea şi moderaţia constituie
poate motivele pentru care Emil este propus şi ales cu majoritate de voturi în
1946, în anul III de studii, secretar general al Societăţii Studenţilor în
Medicină din Bucureşti (SSMB). Comuniştii erau în plină ofensivă, controlau
guvernul, apăruse Frontul Democraţiei Universitare (FDU), transformat la al
doilea Congres Naţional, ţinut între 25-27 mai 1947 la Cluj, în Uniunea
Naţională a Studenţilor din România (UNSR). Implicarea în ajutorarea
studenţilor în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu o paranteză de
4 ani între 1948-1952, când a trecut prin externat-internat-secundariat, stagii
obligatorii de desărvârşire profesională pentru un medic, muncind şi locuind
practic în spital), îi va aduce lui Emil Căpraru nu mulțumirea înfăpturirii
binelui, ci răsplata cu eliminarea din învățământul universitar, de la Editura
Medicală, arestarea, condamnarea la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de
degradare civică, nenorociri abătute asupra membrilor familiei sale, mai ales
asupra soţiei – studentă în an terminal la Medicină, şi fiului în vârstă de
numai un an. Pagubele morale și afective ale unei astfel de „afaceri” devin
incalculabile pentru familie.
Emil Căpraru a fost arestat în ziua de 13 decembrie 1958. În ziua aceea,
medicul a luat trenul spre Câmpina, de unde s-ar fi întors cu provizii
alimentare de la socrii săi, atât de necesare tinerei familii care locuia cu
chirie, trăind din venituri modeste. Fusese eliminat din partid, de la Editura
Medicală şi mutat ca medic în alt spital. La coborârea din tren, în gara
Ploieşti, a fost „umflat” de securiști și târât prin mulțime, înghesuit în
mașina neagră a Securității...
În ciuda scenariilor Securităţii, Emil
Căpraru este, esenţialmente, medic pediatru, un profesionist desăvârşit şi un
om care și-a iubit familia și aproapele. Este suficient să rostesc într-un
mediu, oricare, numele său și măcar un „fost copil” sau părinte îi evocă
recunoscător memoria[11].
Pot spune că, în bună măsură, i-am
câștigat încrederea și sper că prin cartea de față vor avea de câștigat atât
istoricii, cât și toți cei care vor să cunoască istoria secolului al XX-lea în
detaliile și nuanțele ei puțin vizibile și verosimile pentru zilele noastre.
Mai întâi am cunoscut omul, cu un sfert de
secol în urmă. Am cunoscut apoi medicul (care mi-a îngrijit copilul în primii lui
ani de viață), de ale cărui sfaturi țin cont și astăzi. Ocupându-mă de peste 20
de ani de problematica represiunii ideologice în România, treptat am învățat să
îl cunosc pe fostul deținut politic. Experiența de cercetător în istoria
recentă, ipostază în care deseori am stat de vorbă cu foști deținuți ai
regimului comunist ori cu rudele acestora, mi-a întărit convingerea că un
astfel de om (bărbat sau femeie) nu dă acces oricui către gândurile și
intimitățile sale. Încrederea se construiește dacă există punți comune. Între
medicul Emil Căpraru și mine aceste punți sunt solide. Este motivul pentru care
vă propunem o carte în care mărturisitorul este asistat de un interlocutor
dublat la rândul lui de calitatea de martor, nu întotdeauna comod, dar care
poate depune, la rândul lui, mărturie despre zbuciumul și realitățile
nefalsificate ale eliberării memoriei celui
dintâi.
Flori Bălănescu
aprilie 2015
[1] Am publicat în revista „Arhivele Totalitarismului”,
nr. 2/1995, fragmente dintr-un interviu cu domnia sa despre detenția la Salcia,
intitulat Dreptul de a muri; în
același număr al revistei a apărut și interviul luat medicului Miltiade Ionescu
(Mache), sub titlul Nu suntem neguțători de orori. Ambele
interviuri au fost realizate împreună cu istoricul Mircea Stănescu, la 14
ianuarie și 10 aprilie 1995.
[2] Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. 1, Editura
Univers, Bucureşti, 2008, p. 85.
[3] Stenograma integrală a ședinței, în ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar
nr. 48/ 1953, ff. 1-26.
[4] R.P.R., Dos. Nr. 39449, MINISTERUL
AFACERILOR INTERNE, ARHIVA OPERATIVĂ, Ancheta – CĂPRARU EMIL ŞI ALŢII, Data 11
oct. 1960 [cota nouă a CNSAS e scrisă de mână cu creionul dar şi pe un
autocolant cu cod de bare: P. 050377]. Primul volum are 287 de file, vol. 2 –
110 file, vol. 3 – 137 file, vol. 4 – 91 file.
[8] Hotărâre
pentru închiderea Dosarului individual nr. 523 privind pe Căpraru Emil. Dosarul
s-a deschis la data de 5 ianuarie 1956. Acţiunea s-a închis la data de 7 martie
1960. Ce mijloace s-au folosit (informatorii se vor arăta cu numele şi categ.).
Agenţii: „Mircea Traian”, „Călin”, „Ghiţescu Ion”, „David”, „Sorin Tomescu”,
anchete, supraveghere operativă, expertiză grafică. A. – caracterul materialelor compromiţătoare
existente în dosar (pe scurt): Acţiunea informativă individuală asupra lui
Căpraru Emil s-a deschis pe baza unor declaraţii din care rezultă că
sus-numitul s-a infiltrat în partid din ordinul organizaţiei legionare. (...)
Împotriva lui Căpraru Emil (numele şi pronumele [sic]) s-au luat următoarele măsuri
operative: A fost arestat la data de 13 decembrie 1958 iar prin sentinţa nr. 544 din 26 mai 1959 a fost condamnat la
20 ani muncă silnică (arestare, condamnare, eliberare, supraveghere
informativă, domicilii obligatorii etc.). C. – Motivarea amănunţită a
închiderii dosarului (indivizii au fost condamnaţi, au decedat, materialele
sunt de mică importanţă, indivizii n-au avut legături organizate sau nu mai au
astfel de legături): CĂPRARU EMIL a fost condamnat pentru activitatea sa
contrarevoluţionară. DUI, dos. 208779, vol. 2, ff. 482-484.
[9] În perioada 1948-1952,
Direcția a VIII-a s-a ocupat de Cadre, în urma HCM nr. 1361/11.07.1956 preia
Anchetele, până în 1962.
L-am cunoscut personal pe domnul doctor. Un mare OM. Mi-a evaluat si
ingrijit fetita in primii 3 ani din viata ei. Profesionalismului dumnealui este
recunoscut dar eu am gasit in domnul doctor Capraru, in afara de acest
profesionalism, o vorba buna, un suflet cald, un optimism enorm pe care ni-l
inspira. Ajungeam la dansul plini de ganduri negre... plecam cu zambetul pe
buze, increzatori ca ce ni se intampla sunt lucruri normale! Niciodata nu a
trebuit sa-mi conving copilul, desi mic, sa mergem la d-nul Doctor. Mergeam in
vizita la un prieten drag, lucru simtit si de copil. Mai am si acum caietul in care scria
evaluarile Andreei! Il pastrez alaturi de cartea cu autograf pe care ne-a
facut-o cadou si impreuna cu alte lucruri importante din cei 17 ani ai
Andreei... Nu mai spun ca ne-a oferit un sprijin moral intr-o perioada foarte
grea din viata noastra. Cred ca nici 10 psihologi buni nu ar fi facut ce a
facut d-nul doctor pentru noi in acea perioada. Il salut cu respect, cu mare
drag... ne gandim de multe ori la dumnealui... Daca se poate, va rog sa-i
transmiteti , nu stiu daca isi mai aminteste de noi - la cati copii au trecut
prin mainile dumnealui - ca Andreea s-a facut mare, are 17 ani si este
DESTEAPTA exact cum a prevazut dansul :) De multe ori ma uit la ea si imi aduc
aminte cu mare drag vorbele dumnealui... Cu mult respect, Carmen Bulea
(comentariu postat pe blogul meu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu