Jurnal de Abandon

– fragment –

[31 martie 2020

E ziua mea. Împlinesc 51 de ani în vremea coronavirusului. Nu știu dacă nu visez sau aiurez. M-am deconectat de la facebook și de la tv. P. nu folosește decât Netflix pe televizorul lui. A lăsat și el fb-ul. Am dormit profund câteva ore, cred că este prima dată când mi se întâmplă în ultimii zece ani. M-am abandonat cu totul. Flacăra mea de veghe a suflat singură în ea și s-a stins. Mă simt odihnită. Este și asta o noutate. Mă simt vinovată că azi mă simt atât de odihnită. Să fie efectul ruperii de mediul virtual, de irealitatea pritocită obsesiv de canale...  P. încă doarme. Mi-a spus că nu se simte ca și când ar fi în „vacanță”. Se simte ca și când n-ar mai urma nimic.

Supraviețuim într-un nimic perpetuu. Zilele nu sunt diferite. Respirația o ia uneori la sănătoasa, înaintea ritmului inimii.

Cât fac o cafea, deschid tv pe digi24, unde rămăsese de acum două zile. M-am săturat de glumele proaste, dracu să-i ia! Pe monitor, de minute în șir, pe un fond lila care mă enervează:

Ultima Arcă a decolat la ora 10.45, ora Bucureștiului.

Supraviețuitorii sunt sfătuiți să nu părăsească perimetrul ghetoului.

Dumnezeu cu voi!

Ăștia au văzut mai multe filme cu teme apocaliptice decât mine. Mă uit instinctiv pe ecranul telefonului: ora 12.03. Râd în hohote: probabil că sunteți deja pe Marte, v-a întâmpinat Elon Musk cu capsule de pâine și sare! Râsul îmi îngheață repede. Gluma se îngroașă. Deschid computerul, accesez pagina de fb. Pe wall-ul principal, strigăte, îmbulzeli, lamentări, sfaturi grave, pițigăiate, înalt-fals-filosofice, toate vechi de câteva ore. Să fi dat năvală cu bagajul de mână spre una dintre navele-Arcă și n-a apucat niciunul să stingă lumina?

Îmi dau insistent cu apă rece pe față (bine că mai curge; de ce naiba am gândit asta?) Nu simt nicio urmă de teamă, doar surprindere. Mă râcâie oltenește un gând stupid. Îi sun pe ai mei. Soră-mea și cumnatul, închiși în casă, nu avuseseră mijloacele să ajungă la Craiova, să se îmbarce. Fratele și cumnata, nepoții, la fel. Asemenea lor, tot satul. Le simt frustrarea, spaimele, le spun automat totul va fi bine. Și doar pentru mine: de câte ori credeți că putem muri... Știu că n-ar fi avut nicio șansă. Locurile erau de mult rezervate, plătite cu viețile noastre, ale prostimii, ale pulimii, lua-v-ar dracu să vă ia, de proști ce suntem, trebuia să ieșim în stradă când ni se băga obsesiv în simțuri, pe toate canalele: #stămîncasă! #șitustaiîncasă!? Încă mă frec la ochi. Este sau nu o farsă. A fost sau nu coronavirus endemic. Este sau nu asta realitatea palpabilă. Gândul meu stupid nu fusese stupid.

Sun în continuare, în ordinea locului lor în viața mea retrasă. Cât de pretențios sună acum aceste două cuvinte: viața mea. (Ce-ați făcut nenorociților din ea?) Nu îmi mai răspunde nimeni. Poate că n-au fugit toți de spaima coronavirusului, poate că unii și-au uitat telefoanele pe „mute”, ca mine, ca P. Poate că au bateriile descărcate. Poate sunt în zone fără semnal. Poate au otrăvit fântânile, au ars câmpurile și s-au retras în inima muntelui despădurit. Să reziste. Cum să reziști fără codru, doborât la pământ de drujbele corupției. Corupția s-a mutat, sper din toată încordarea, pe Marte. A fugit de noi, ca de vreun virus, după ce ne-a supt de energii. Poate că noi am fost coronavirusul. Nu, noi suntem antidotul. Sau virusul care-și conține antivirusul. 

Ce popor rezistent suntem noi, când ni se termină drojdia. Simt că-mi vor exploda toate frustrările.

Suspect de liniște în cartier, într-o zi de marți, după ora prânzului. Ies pe balcon, nici țipenie afară. Florile și salata arată bine. Mai bine decât cele din casă. Așteptam să se mai încălzească până să le scot pe toate la aer. (Și la coronavirus? – dublura sarcastică.)

Până la urmă, nu pare glumă. Privesc spre monitor, același fond lila, cuvintele împietrite. Dau mai sus, pe Realitatea, apoi pe Antena 3. Același text. Nu mai emite niciun canal. Nimic.

La apeluri pierdute, doar trei din Ro: unul de la soră-mea, unul de la D. – ea, altul de la D. – el. Din Franța, șapte apeluri de la B. Ei, mândro, continui să glumesc, nu e de ici, de colo să faci cât zece apeluri pierdute. Târziu, mai intră câteva apeluri pierdute din Italia, de la nepoate și de la verișoara mea, unul din Germania, de la F.

Clipa e-n cumpănă, dar nu mi-a dispărut încrederea. Constat că respir mai bine. Deocamdată, nu vreau să știu ce e pe străzi, în case, în spitale. Dacă nu e un scenariu apocaliptic, marea minciună, minciuna cu M, minciuna perfectă, atunci poate chiar este o ultimă pregătire înainte de ofensiva finală cu toate rezervele strategice... Cred că mulți oameni s-au sinucis ori au fost omorâți în marea înghesuială din cadrul Marii Salvări Planetare. Salvarea speciei evoluate Hi-Tech. Neanderthalii post-postmoderni rămaseră pe loc. În așteptarea extratereștrilor. Să ne ia sânge de analize, să ne dea antivirus. Deși cred că îl pot inventa doar dacă ne scanează sumar. Sau ne injectează un cip cu un virus mult mai evoluat și permanent. Apoi ne transformă în sclavi.

Nu, nu am putut să cred, nu eram pregătită mental să cred... speram inconștient că ne vor salva americanii, ca în filmele lor în care o mână de eroi sau unul singur salvează Omenirea din diverse dezastre teroriste, naturale sau extraterestre. Credeam că trecând simbolic prin atâtea sfârșituri ale omenirii montate la Hollywood... ne-am imunizat cumva.

Am reușit să stau de vorbă cu mai mulți „supraviețuitori”, cu cei care nu au închis televizoarele. Și nici nu s-au îmbulzit spre inaccesibila New Frontier. Poate e mai bine că nu am asistat. Înainte de a părăsi planeta, șefii din comitetul de urgență sau cum dracu se numea au hotărât să îi eutanasieze pe toți bolnavii din spitale, pentru a crește șansele celor care, inevitabil, rămân pământeni. Populația a fost îndemnată la resemnare, pentru a conștientiza importanța sacrificiului de sine întru continuitatea speciei. Marele Salt pe Marte. Marele Bla.]