luni, 18 iunie 2012

Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase...

Nimic nu mă motivează mai mult să rămân consecventă în convingerile mele, poate mărunte, dar măcar le am, decât reacţiile contrare ale prietenilor apropiaţi - care sunt extrem de puţini (degetele de la o mână). Nici n-am apucat să-mi revin după ultimele discuţii, că, iată, se confirmă afirmaţiile mele ce ies, se pare, din rând. Nu am militat niciodată pentru debarcarea lui HRP de la ICR sau pentru uciderea lui simbolică în Piaţa publică. Am încercat mereu să spun că această intelectualitate în care eu, cel puţin, îmi pusesem speranţele în 1990 este un eşec. Privită din perspectiva rolului pe care intelectualul ar trebui să îl aibă în cetate: acela de  supraveghetor activ, imparţial, liber. Nu poţi rămâne cu integritatea intelectuală şi morală dincolo de orice suspiciune când îndemni la încălcarea legii, când aplici discreţionar aceeaşi măsură etc. Să nu uităm numirea lui Andrei Pleşu şi a lui Mircea Dinescu în Colegiul CNSAS şi poziţia unei părţi semnificative a lumii intelectuale... Să nu uităm, în general, de ce nu am avut o lege a lustraţiei etc. etc. Să nu uităm că HRP a trimis ca reprezentanţi ai ICR în Germania colaboratori ai Securităţii... Toate acestea şi multe altele ce nu ar încăpea într-o pagină s-au sedimentat, au prins, au creat şcoală... dar şi reacţii adverse, pe bună dreptate. Să nu ne prefacem că timpul trece, că le rezolvă el timpul pe toate, ca o mamă îngăduitoare. Că nu este aşa. 
în curs de apariţie, în seria de autor, Curtea Veche
Ce drept avem noi să uităm ceea ce nici nu am apucat să ştim cum se cuvine? De unde destrăbălarea asta, largheţea asta de "intelectuali fini"? Parcă se spune că intelectualul trebuie să fie responsabil pentru comunitate. El este exemplul moral al comunităţii... Sau nu?
Vasile Ernu a participat azi la mitingul intelectualilor pentru susţinerea ICR.
Poate fi citit aici articolul său de pe CRITICATAC: 
Se va spune că nu e vina participanţilor că au apărut ca din senin pionierul-şef Răzvan Mihai Ungureanu, tânărul Paleologu şi gorilele lor din pază... Aşa să fie?
Niciodată nu ne miroase gura a usturoi... 
Cât de liberă este intelectualitatea din România? Parcă îl aud pe Paul Goma... E atât de liberă pe cât doreşte.
Cu câteva ore mai înainte am pus pe facebook un fragment din interviul luat lui Paul Goma de Liviu Antonesei în 1990, text apărut în decembrie acelaşi an în revista "Contemporanul". Îi mulţumesc lui Ovidiu Niţoi pentru devotamentul cu care culege textele vechi, uitate, neştiute ale lui Paul Goma.
Poate că Vasile Ernu seamănă cu Paul Goma, mai mult decât i-ar plăcea să recunoască:
"Ne-am adunat pentru cu totul altceva. Am venit să luptăm împotriva politizării unei instituţii, iar a fi împotriva politizării înseamnă a ne păstra spiritul critic, autonomia, distanţa față de orice formațiune politică. Am venit să ne reprezentăm pe noi nu să fim reprezentaţi de nişte oameni de partid. Reamintesc petiţia pentru cine a uitat pentru ce ne-am adunat".
Paul Goma, în 1990: 
"Ieşind în Piaţă, dar nu pentru putere, şi nu ostentativ împotriva puterii, ci să fie el însuşi, cum a învăţat de la maică-sa şi de la taică-su ce e bine. Dacă e creştin, a învăţat din catehism. Dacă e evreu a învăţat din cărţile lui sfinte. Oriunde există un cod moral. Şi codul ăsta moral este, întotdeauna, contrariul codului politic. Politica nu e morală..."

duminică, 17 iunie 2012

Să încercăm, de azi măcar, să fim normali

Dacă citeşti comentariile (mai ales anonimele, astea mă scot din sărite, pentru că arată cât suntem de dispuşi să asumăm ce spunem!) de pe bloguri etc. în legătură cu Noul Val de Epurări, vei trăi Ajunul Apocalipsei. O stare indusă. Situaţia originalei democraţii româneşti este dezastruoasă de 23 de ani, nu de câteva săptămâni. E trist că avem răul obicei de a ne vărsa sângele şi scuipa plămânii pentru cineva timp de câteva zile. Până ne trece. Uneori, persoana merită să te zbaţi. Rareori. Ce nu înţeleg este de ce nu deranjează epurarea politică întotdeauna. Sau de ce nu deranjează în aceeaşi măsură promovarea colaboratorilor Securităţii. De ce nu se foloseşte aceeaşi unitate în promovarea "valorilor naţionale"... Poate pentru că până acum nu au fost promovate valorile naţionale? De exemplu, cum spunea Ovidiu Pecican undeva: cronicarii; sau Budai-Deleanu... mergând pe ideea că o cultură (a unui popor) nu apare instantaneu. Zic eu acum: din Ana Blandiana, Nina Cassian, ponei roz, Sorin Antohi, Hoişie, Dinescu etc. etc. (Sigur că nu e vorba doar despre ei... cum se vor grăbi unii să mă atace!) Pe de altă parte, în nicio perioadă istorică, de la noi sau de aiurea, nu a fost unanimitate, nu s-a instaurat pacea în urma unor controverse de acest gen. Dar, în nicio altă perioadă istorică n-a fost atâta confuzie. Atâta lipsă de discernământ. Avem talentul de a crea false pericole... Nu pot uita cum intelectualii noştri de vază au pompat energie şi credit în mitul pericolului pe care îl reprezenta Vadim vs Iliescu... Şi acum ce? E Patria în pericol că nu va mai fi Patapievici la ICR? Nu cred. Suntem martorii pasivi ai matrapazlâcurilor politice "tot timpul anului" (mandatului) şi ieşim din turnul nostru doar când o vedetă media "e în pericol". Asta e cu adevărat trist. În rest, hai să punem osul la muncă. Hai să citim şi cărţile pe care le scriu oamenii trecuţi prin experienţe adevărate, nu doar prin imaginaţii, hai să nu mai stăm cu mâna întinsă, hai să tăiem buruienile de pe marginea drumurilor naţionale şi a străzilor din localităţi, hai să ne învăţăm copiii ce înseamnă curăţenia din jurul nostru şi igiena corporală, ce înseamnă să îl respecţi pe celălalt când te afli într-un mijloc de transport în comun etc. etc.... stăm foarte prost la toate aceste capitole. Hai să ne facem fiecare treaba pentru care ne-am pregătit. Dacă ne-am pregătit. Hai să nu mai împărţim societatea în "intelectuali de marcă" şi restul. Pentru că între sus şi jos suntem, de fapt, noi, toţi. Ne-a intrat propria bârnă în ochi şi nu avem perspectivă. M-am săturat de jelania şi scâncetele falsei apocalipse. Noi nu am trăit Apocalipsa. Au trăit-o alţii, asupra cărora nu pregetăm să ne pronunţăm după ureche.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, despre Reeducare, prin care a trecut, şi i-a supravieţuit: "Acolo [Piteşti] a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supraumane; acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost câştigat de satana, pentru că psihologii şi esteţii confundă aparenţele cu realitatea duhului şi ignoră faptul că această lume este un răstimp al mântuirii, singurul răstimp uman pentru mântuire. (...) dar înţelepciunea şi martirajul spiritual al supravieţuitorilor, ca şi vibraţia imensă a duhului este prea subtilă pentru sensibilitatea tocită a esteţilor, prea mistică pentru puterea de percepţie a psihologului, ca şi pentru orice fiinţă umană care nu a trăit în nebunie, ci doar în limitele bunului simţ comun. Numai cine are acea doză bună de nebunie, în sensul aserţiunii că lumea merge înainte prin nebuni, numai acela poate înţelege puţin. Nu tot. Nici noi nu înţelem tot, noi, care am trăit tot. Pentru că Dumnezeu a făcut de ruşine înţelepciunea lumii acesteia. Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptică."
Dar comunismul ne-a afectat, printr-o reeducare de care nu suntem conştienţi, chiar mecanismele bunului simţ. Pentru a avea o "sensibilitate apocaliptică", aşa cum spune Calciu, trebuie să fi dobândit o "conştiinţă apocaliptică". Un tânăr puşcăriaş politic întâlnit de Calciu-Dumitreasa în 1948, la Jilava, spusese că nu vor supravieţui fizic şi spiritual decât aceia care vor dobândi o conştiinţă apocaliptică. Noi nu putem avea decât conştiinţa a ceea ce suntem (totuna cu a spune: suntem reflexul experienţelor noastre). Ar fi un prim pas spre cunoaşterea de sine. Asta ne-ar mai tăia din vârful nasului...
Mă deprimă atât de mult flecăreala de pe internet a unor nume reale şi destul de cunoscute cu tot felul de anonimi, care par să nu aibă altceva de făcut.
Mă gândesc că ar fi sănătos să încercăm, de azi măcar, să fim normali! Să avem discernământ. 
Ca şi cultura, discernământul se construieşte, nu apare din senin.

sâmbătă, 16 iunie 2012

siberii uitate



românilor basarabeni şi bucovineni, lăsaţi prea mult şi de prea multe ori singuri

în locul lumilor mele Ai pus
libertatea. fugă printre gratii 
plâns fără lacrimi. amintirea kaşei de seară.
copilul se întoarce uneori din istorii
acasă. zborul mângâie crucile rase de tăvălug.
sunt nopţi cu vise fericite
cu mamă tată fraţi şi surori. sunt vise în care
ies din pământ sfinţi şi lumina dorului tău
aprinde siberii uitate. sfere de păpădie
pe o tabula rasa

vineri, 15 iunie 2012

Înmormântarea unui fost deţinut politic - o lecţie


Mă gândeam ieri, în drum spre biserica Ilie Gorgani, apoi gândul s-a transformat într-o adevărată preocupare ce m-a însoţit mental pe parcursul întregii zile: Care vor fi reacţiile celor ce vor vedea fotografii sau înregistrări de la înmormântarea lui Gheorghe Jijie? De fapt, răspunsurile sunt previzibile. Întrebarea este retorică.
Întrebările sunt altele: 
Cum te poziţionezi în raport cu istoria, atunci când ea nu se referă doar la Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu  etc.? Când vrei-nu vrei, eşti pus în faţa situaţiei de a alege să fii într-un anume loc sau nu. 
Ce îi determină pe intelectualii cu ştaif ai României să nu aibă niciun fel de problemă în a se afişa cu indivizi corupţi şi vinovaţi de suferinţele comunităţii naţionale (dacă spun popor, se vor leza prietenii mei care mi-au mai atras atenţia că este un cuvânt demagogic!!!!), dar "fug" de orice posibilitate de a se afla în preajma unui individ - trebuie să spun: "mărunt", pentru că "duşmanii poporului", "fasciştii" etc. nu mai au mari reprezentanţi politici în viaţă, ci doar mari oameni, mari conştiinţe, aşa cum a fost cel care a plecat ieri pe ultimul drum? Să fie vorba de o încarnare a oprobiului ideologic reprezentat de etichetarea de "fascist", pe care ne-au ajutat să o "înţelegem" încă din 1944 tancurile sovietice? Nu ştiu. Dar pot să constat: în societatea românească de azi nu este niciun fel de ruşine, de problemă, de disconfort să se ştie că ai fost comunist. Dimpotrivă. Nu suntem deranjaţi că votăm "cu conştiinţa (noastră vinovată) împăcată" nomenclaturişti şi urmaşi de nomenclaturişti, că stăm la masă în direct cu criminali dovediţi ş.a.m.d.
Ce vreau să spun e următorul lucru: 
La înmormântarea lui Gh. Jijie - Dumnezeu să-l odihnească! - nu au fost doar legionari (nu există fenomenul legionarismului, este doar o poză scoasă din cutia cu amintiri), băieţii aceia care făceau de gardă lângă sicriu. Cică ar fi din partidul "Totul pentru Ţară"! Mie îmi păreau depăşiţi din toate punctele de vedere, însă erau atât de pătrunşi de ceea ce făceau! Nici domnul acela cu cămaşă verde ca iarba, care mă făcea să mă simt penibil de câte ori îl vedeam, nu cred să fie un pericol, decât pentru sine. Dar se spune că trăim într-o ţară liberă. Şi cred că este prea liberă, de vreme ce torţionarii se afişează public şi încă ne ameninţă.
Au fost la înmormânatre oameni de toate felurile, care l-au cunoscut pe Jijie ca pe un om exemplar. Că unii au fost în tinereţe legionari sau simpatizanţi sau arestaţi pe motivul fals că ar fi fost legionari... Acum nu mai sunt decât nişte umbre trecute de 80 de ani, ale unor oameni prea încercaţi în puşcăriile comuniste, dar care au ştiut să fie demni. Se pare că ne place să folosim doar în literatură cuvinte pe care limba de lemn le-a golit de conţinutul lor natural. Avem aşa o sfială, dacă nu cumva o spaimă, că vom fi asociaţi cu ceea ce nu suntem sau nu vrem să fim, să vorbim despre demnitate, despre bunătate, despre a da celorlalţi, despre curaj... despre sacrificiu, da! Însă nu avem nicio sfială să primim decoraţii din mâna comuniştilor. 
Ce vreau să spun? 
Vreau să spun că:
Înmormântarea unui fost deţinut politic nu este o activitate corect-politică. Nu faci calcule de câştig-pierdere de imagine. Dacă eşti, evident, un om care nu trăieşte din "politică". Au fost acolo Marcel Petrişor - actualul preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, după decesul lui Constantin Iulian, survenit pe 8 iunie a.c., Radu Ciuceanu - directorul INST, Neculai Popa - arestat fără să fi ştiut ce sunt doctrinele politice, Emil Mihăilescu - judecat cu unul din loturile "Rugului Aprins", istoricul Vasile Boroneanţ, români veniţi tocmai de la Sighet, de la Piteşti sau de la München. În 1958, în Casimca Jilavei, cel mai greu loc de detenţie din închisoare, amenajat special pentru exterminarea legionarilor, dintre toţi cei 16 locatari numai Petrişor nu era legionar. Dar nu a putut uita că acolo, în iad, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a deschis vena, a lăsat să-i curgă sângele în gamelă, încercând disperat să îl salveze pe Constantin (Costache) Oprişan, considerat unul din "sfinţii închisorilor".
Ieri, la cimitir, Radu Ciuceanu a spus ceva esenţial: Au ajuns acolo, adică în puşcării, pentru că voiau să scape de comunism. Nu mai conta culoarea lor politică. 
Toate lucrurile acestea trebuie să ne pună pe gânduri şi la treabă. Nu mai avem voie să folosim lozinci în loc de opinii avizate. Noi, românii, în general, vorbim prea mult, cercetăm prea puţin. Este unul din defectele noastre capitale. Poate că şi de aceea din istoria noastră veche s-au păstrat atât de puţine "hârtii". Paul Goma a avut şi are dreptate, repetând până la sastisirea celor care de fapt nu-l citesc: un popor fără hârtii nu există. Avem vocaţia oralităţii, suntem ritoşi la un pahar de bere, dar devenim brusc obosiţi şi lipsiţi de interes când trebuie să punem umărul la treabă. De multe ori, să munceşti înseamnă să te sacrifici.
Participarea la înmormântarea unui martor al detenţiei şi represiunii comuniste este o lecţie de viaţă şi de istorie. 
Nu mai sunt mulţi. Tot pleacă... ne apropiem de finalul listei...

joi, 14 iunie 2012

acesta nu este un jurnal, ci o stare

Nu poţi alerga fără oprire, mereu. Dacă tragi de tine, poţi. O vreme. Apoi, altă vreme cazi atât de rău, încât nu înţelegi ce este odihna.
Aseară m-a întrebat un domn, care în septembrie împlineşte 89 de ani, dacă nu înnebunesc trăind printre toate acele cărţi, documente, spaimele, murdăria, grotescul fiinţelor care le populează.
Eram după aproape 6 ore de vorbit, de citit din laptop. Îi citeam acele părţi nevăzute ale biografiei sale dramatice, aşa cum au fost zămislite şi arhivate de Securitate. În mod firesc, ar trebui să înnebuniţi.
Nu cred că se înnebuneşte atât de uşor. Dar trebuie să recunosc: când am avut curajul să spun că nu mai pot citi, am simţit o mare eliberare. Poate similară acelei senzaţii pe care o va fi simţit orbul meu frumos după aproape 72 de ore de anchetă neîntreruptă. În care banditul a rămas pe scaun, iar anchetatorii se schimbau o dată la 3 ore. E adevărat, o eliberare dincolo de care nu am ştiut ce să fac. Nu s-a compensat cu sentimentul vinovăţiei de a nu fi putut mai mult. Omul de lângă mine a orbit treptat, apoi complet, din cauza unei bătăi. ("la cap, la cap, la cap!"). A citit munţi de cărţi înainte de şi după detenţie.

Azi merg la înmormântarea altui deţinut politic. Pleacă unul câte unul. Nu sunt ruptă de realitate. Ştiu că toate fiinţele vii, oricât de longevive s-ar dovedi, mor. Nu sunt rudele mele. Sunt altceva. De aproape 20 de ani încerc să le cuprind sintetic. Nu cred că am reuşit. Sper să mai am timp.

Paul Goma. Tot mai departe de noi. Câte un semnal din când în când. Vai, Flori, ce carte frumoasă ai scris tu...
Ruşinea trebuie trăită la timpul ei, ca şi tinereţea, ca şi bucuria de a fi mamă, tată, bunic... Pentru că ruşinea trăită de tinerii de azi pentru păcatele părinţilor lor, nu este totuna cu ruşinea pe care o vor trăi copiii şi nepoţii noştri pentru lipsa de implicare a părinţilor lor...
De ce naiba nu reuşim să ne unim în ceva curat şi durabil. Nu ştiu dacă nu cumva interogaţia a devenit cu timpul afirmaţie.


vineri, 8 iunie 2012

Ia pe cinci şi ţine-aproape!


 (roman în lucru, fără titlu, deocamdată)

Privit de departe, convoiul „pinguinilor” se mişcă imperceptibil. Cele cinci coloane, de câte 48 de oameni fiecare, provenind din 4 brigăzi, de câte 60 de duşmani ai poporului, se mişcă greu. Lasă în urmă o perdea suavă de praf. În Balta Brăilei ţărâna e fină şi deasă, deasă. Un fotograf ar putea surprinde esenţa acestei imagini. Câte ceva din mirosul prafului, târşâitul încălţărilor diforme, tăcerea evlavioasă a femeilor şi copiilor din Agaua. Ca în fiecare dimineaţă, puietul stă agăţat pe scaunele de lemn, sub umbra corcoduşilor de la porţi. Când caraliul lateral nu întoarce capul, un puşti sau o zgâtie de copilă face un salt de zebră peste şanţul acoperit cu iarbă. Tălpile mici şi goale aterizează fără zgomot lângă lanţul uman. Pumnişorii strânşi se deşertează într-o clipită, ca prin minune, în buzunarul zeghei. Nimic nu ajunge pe jos. „Pinguinii” şi copiii au un cod pe care îl interceptează numai ei. Unda lor de rezonanţă este perfectă.
Deşi sunt mai mult crude, corcoduşele sunt pentru puşcăriaşi ce sunt trufele pentru aristocraţi, după o lungă criză planetară. În primul rând, ele sunt ceva solid în stomacele pe care foametea îndelungată şi sistematică le-a lipit de şira spinării. În al doilea, înseamnă vitamine, atât de râvnite de trupurile slăbite. În al treilea, o aromă netrucată a libertăţii. Nu în ultimul, o bucurie. Să o priveşti, să o pipăi în podul palmei. Printre gingii să o rostogoleşti încetişor cu limba, ca şi când ai săruta îndelung o femeie. Amânare studiată.
Ia pe cinci şi ţine-aproape! ’Mnezăii mamii tele de bandit! Că de-aia nu mai plouă şi peştele nu mai trage la undiţă, ’tu-vă-n... că din cauza voastră am probleme cu şefu’!
În rândul al cincilea, dinspre răsărit, al 26-lea din coloană, după numărătoarea sergentului Chiorete, se află Alexandru. Băi, ’reaţi ai dreacu’, de la 1 la 5, de la vest la est, bă, că la răsărit s-adună bă, că de-acolo răsare, bă, soarele! He, he, he!, hăhăie Chiorete în momentele lui de graţie omenească. Aşa îl botezaseră frontieriştii, băieţi tineri şi puşi pe glume, pe olteanul de la Caracal, ajuns caraliu în Balta Mare a Brăilei. Era atât de împătimit după răsăritul ideologic încât se chiorea ca să privească soarele. Că la soare te mai poţi, orişicâtuşi, uita, da la Stalin ba! Ha, ha, ha! Bătrânii tăcuţi ai brigăzilor mustăceau. Atunci intervenea Alexandru, veteran al puşcăriilor când ajunsese la Salcia, înainte de liberare: Ei, mă, Firică, mă, te mănâncă rău limba! Da’ să vezi ce foame-ţi iei la carceră! Nu te iartă el Chiorete!
Foametea era o stare permanentă. Trei zile la carceră puteau foarte bine să fie şi o pauză de la muncă pentru un tânăr. Odihnă. Tinerii încă aveau de unde să scadă... Pentru un „pinguin” e greu de spus ce ar fi fost mai rău.
Un pinguin cu lanţuri la picioare este cel mai revoltător spectacol la care a asistat vreodată un frontierist. Diferenţa dintre ei este dată de cuantumul condamnării şi subliniată de vârstă. Pinguinul este un tânăr îmbătrânit în închisoare, sub povara celor 20-25 de ani de muncă silnică sau de condamnarea pe viaţă. Abia se mişcă, din cauza neajunsurilor fizice, a bolilor şi a foametei endemice. Când sunt mutaţi dintr-o închisoare în alta sau dintr-un lagăr de muncă forţată în alt loc de detenţie, pinguinii sunt puşi în lanţuri. Brăţările late ce le mângâie gleznele riscă să iasă de pe picior. Laba piciorului este redusă la un fragment osos din scheletul ambulant, fostul bărbat de 70-80-100 de kg, acum o umbră de 30-35. Lanţul dintre cele două „brăţări” late se transformă în armă la purtător împotriva purtătorului.
Pentru că abia se mişcă, deseori ei se împiedică în lanţ şi cad. Se lovesc, se julesc. Rănile se cicatrizează destul de repede, în contact cu praful şi sudoarea sărată. Uneori – rareori – se infectează. În puşcăria politică nu există microbi. Obişnuiesc să spună bandiţii. În realitate, microbii există cu vârf şi îndesat. Dar imunitatea deţinuţilor la mizerie este peste mediile acceptate de statisticile de specialitate.
Caraliul îi ridică în şuturi şi înjurături. Îi împung cu patul balalaicei. Cu adevărat cumplit este iarna. Zalele se încarcă de zăpadă, greutatea lanţului îi sfâşie „criminalului” pielea, până la os. Ceea ce nu conţin statisticile despre calitatea vieţii în societatea tuturor dreptăţilor, sunt limitele capacităţii de a răbda înfometarea sistematică. Şi neodihna. Şi tortura. Şi batjocura. Alexandru ştie prea bine că nici nu vor fi aflate curând. Când a fost arestat era la un pas de a deveni absolvent de filosofie. Nu are convingerea studenţilor legionari că suferinţa lor are un sens mai presus de micimea caraliilor. Pentru el revolta înseamnă totul. Este fruntaş la zilele de carceră. Alexandru mai ştie ceva, încă nedesluşit cum se cuvine de el. Suferinţa studenţilor legionari este exemplară. A făcut multă „neagră” luându-le apărarea, cărând tineta în locul lor. Şi altele. Ar comite o impietate de le-ar rosti pe toate. Îmbătrâniţii ăştia, covârşiţi de propria demnitate, spune Alexandru, seara, când trage cu patimă dintr-o ţigară. Soră-sa îi trimisese pachetul de rămas bun. O carte poştală şi un pachet pentru bandiţii poporului, care se pregătesc să plece din rai în şi mai rai! Fumează din rărunchi, dar împarte cele 400 de ţigări regulamentare cu cei care n-au primit încă pachetul. Poate la adresă nu mai era nimeni. Poate părinţii au murit. Poate nevasta a divorţat şi a schimbat adresa. De câte asemenea întrebări nu este sfâşiată neliniştea unui criminal politic...
Alexandru Gheciu este progenitura contrarevoluţionară a doi părinţi avuţi. Străbunicii fuseseră împroprietăriţi de „Domnul Cuza”, din averile boierilor craioveni. Bunicii paterni, machidoni din sudul Dunării, tot cumpăraseră de la localnici. Chiar împărţită la copii, averea tot crescuse. După arestarea lui Alexandru, bătut, ameninţat, tatăl său dăduse iscălitură că renunţă la pământ pentru colectivă. Aşa au intrat părinţii lui înainte de vreme în pământ, cu inima frântă de durerea de a-şi fi pierdut unicul fiu şi sensul existenţei lor de ţărani. Au plecat pe lumea cealaltă, fără să fi ştiut ce este revoluţia.

marți, 5 iunie 2012

aceleaşi cuvinte ne sperie şi ne apropie



Cu ani în urmă am scris versurile de mai jos, având în ochii minţii imaginea avioanelor de vânătoare de noapte americane din al Doilea Război Mondial... Sâmbătă, 2 iunie 2012, frunzărind ultimul volum de poezie al lui Daniel-Silvian Petre, Peace off, am dat peste Black Widow a lui: Atârn în plasele patului/ conjugal/ ca un cadavru/ perfect conservat/ în alcooluri scumpe/ Copil supradotat/ necesit urgent/ transplant/ de văduvă ...

Nicio legătură cu "văduvele" mele, dar brusc, mi-am amintit de lansatoarele de moarte...
Sunt extenuată sufleteşte şi mintal azi de puşcăriile comuniste. Cui pe cui se scoate. Câteva cuvinte despre moarte, nedreptate şi traumele ruperii.



„black widows”


sfâșie noaptea cea mai grea

ciorchini explozivi pe

cerul încă liber al unei ţări mici

luminează apocalipsa

refugiaților fără patrie

cişmigiul lăfăie-n flori monumentele

celor care au apăsat pe buton.

amintirea cruntă a unei ape-

inimă pentru două maluri siameze

pe brațele ei zace mormântul drepţilor

vuietul morţii sfârtecă şi azi subţiorile văzduhului