cum să dai cu stângu-n dreptu' şi să urli de durere...

Paul Goma, 1971

Ceea ce doare, cu adevărat în acest moment, în legătură cu Salon du livre, unde, ce ironie!, România este invitat special:
„Oficialii francezi spun în off cât de deranjaţi au fost de absenţele unor scriitori români de la Salon, deşi fuseseră invitaţi de multă vreme. «Din cauza absenţilor, riscăm să nu vorbim despre cei prezenţi» se teme unul dintre ei” (sursa RFI).

(http://www.evz.ro/detalii/stiri/romania-straluceste-prin-boicot-1029339.html)

Aşadar, nu slaba prestaţie moral-culturală a ICR-Marga pare să fie motivul real al supărării (îi ştiam deja, nu aşteptam să devină zmei peste noapte), ci vedetele de carton şi sinecuri, paşele noastre îmbuibate cu distincţii autohtone şi prea mult spaţiu publicitar, care s-au trezit revoluţionare foc şi principiale de nu se mai poate, apărătoare ale demnităţii româneşti... Ce or fi păţit (că-s destul de maturi, măcar biologic...) înainte de 1989, când era momentul istoric să-şi dea măsura onestităţii şi normalităţii intelectuale?

În sfârşit, Pleşu-Liiceanu-Cărtărescu-Djuvara au reuşit să boicoteze România în străinătate, unde ar fi trebuit să o reprezinte cultural! Mare surpriză n-ar fi, aşa au boicotat-o şi până-n decembrie 1989! Atunci consimţind la politica regimului comunist, acum făcând jocurile politice ale unei tabere corupte ca toate haitele politice din România, până-n rărunchii fiinţei naţionale (dacă avem voie să folosim vorbe mari!). Când atitudinea lor trebuia să fie deasupra tuturor acestor situaţii! Locul lor era la Paris, azi, dacă într-adevăr reprezintă cultura română. În înregistrarea video postată de Evenimentul zilei nu am văzut măşti cu Paul Goma şi Herta Müller, aşa cum pretinde ziaristul de la numita foaie. De unde se poate lesne deduce că domnii supăraţi de la Bucureşti şi-au trimis la Paris măştile... Pe de altă parte, este legal să faci astfel de publicitate (pentru nu se ştie cine) pe seama imaginii individuale a cuiva, fără ştiinţa celui vizat?

Cărţile lui Paul Goma, apărute în seria de autor de la Curtea Veche, m-a asigurat directorul Editurii, au ajuns la Salon, chiar dacă autorul lor nu poate fi prezent (la invitaţia francezilor, nu a românilor!) Dar Paul Goma nu a fost trecut în programul Salonului, precum boicotatorii.

Din nefericire pentru "prestigiul nostru în lume", aceştia au boicotat şi Franţa! 

 

 

 

"Vecinii de compartiment vorbesc – româneşte – în timp ce, la un colţ de cotitură, aşa cam în vârful Raiului, şăd eu cu eva mea. Nu ca în Basarabia, ci doar de mână. Bate vântul rece, ne e frig, ne e jale, sântem singuri pe lume şi trebuie să facem noi lumea şi nu ştim cu care zi să începem, dacă ar fi după mine aş începe cu a şaptea, e cea mai dulce, fiindcă şedem ca la noi, în Basarabia." (Adameva)

"— ‘Neaţa, ‘mnişoru’, ţ-am ‘călzât on pchic de laaap’...

În fiecare dimineaţă aceeaşi poveste: îi răsare drept dinaintea ochiului trupului, cu ‘neaţa-’mnişoru ei şi cu laaaptu’ ei cel ‘călzât. Ca în fiecare dimineaţă, el:

— Vă mulţumesc, iau micul dejun la cantina şcolii.

— Ñicu deju’! Caaan-tin’- femeia îl imita în tonalitatea ei, dînd a dispreţ din braţul dezgolit, mereu dreptul, însă în astă-dimineaţă adăugă:

— N-au iei, la caaantina lor laaap’ ca-al ñeu!

„Asta ar putea fi în legătură cu!”, îşi spuse, febril, înşirînd cuvintele la egală distanţă, şi zise tare:

— N-au, cum să aibă lapte ca-al... — înghiţi cuvântul, trecu mai departe: Dumitale-ţi plătesc numai odaia, nu şi masa. Aşa că...

— Aşa-că, ce? D-apăi, ce, că nu-i ma-să: on pchic de laaap’ ş-on dărab de pchiii’... — femeia oftă adânc, ridică din umeri, se pregăti să dispară; rămase: Că òr ţî frică de laptele ñeu? — se bătu peste piepţi cu o verighetă subţire, încarnată. Că nu-i destul de dul-ce? Lapte-le? Pe gusta-te? — cu glasul cântător apăsa pe ultima silabă a acelor cuvinte, numai pe acelea, parcă alese, le răsfoia, le sufleca, le desfăcea simetric şi le oferea, i le, lui, lăsa, pereche.

După care se porni pe râs. Cu mâna la gură — cea înverighetată, adânc, vineţiu.

„Râs de femeie bine coaptă — şi bine ştirbă. Sau care a fost până de curând, însă destulă vreme, ca să râdă întreaga viaţă, cu dinţi, dar ştirb. Am văzut şi copile cu dinţi sănătoşi, întregi, frumoşi, acoperindu-şi-i, în râs: le imitau pe cele mari, dacă aşa se făcea... Gazdă-mea: coaptă bine, bine-ştirbită şi buuună de laaap’...”

Se sperie de ce spusese, dar constată că, gata, spusese. Şi în gând. Tocmai de-aceea îl năpădi ciuda pe ea:

„Râde, uite-o! Uite cum râde, râzătoarea: ca şi cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat cu bărbatu-său!” — îi dădu ocol ca unui stâlp, se îndreptă spre portiţă, se opri cu spatele spre ea: „Doar dacă între timp a aflat ceva rău; sau că vestea întâie era, de fapt, zvon — şi nici atunci: omul i-i, în continuare, după gratii, acolo-jos; se simte, se ştie; se vede, miroase, aude — după femeia lui, de afară. Şi de sus”.

— To’ betiag, tovaroş’ ‘omnişo-or?

Indiferenţa, apoi ostilitatea tovaroşului, ca prin minune, nu mai exista, uite-aşa, de parcă, pentru a zice, mângâindu-l cu ‘mnişo-or, ar fi trebuit musai să şteargă de pe tabla-neagră ce zisese înainte, altfel nu-i încăpea acumul. Eh, dacă s-ar scrie cărţile la tablă; ca la tablă: ştergînd introducerea, ca să fie loc pentru dezvoltare, apoi să elimini şi mijlocul, ca să-ncapă coada... Ba nu: mai bine aşa cum se scrie: pe hârtie, dar nu cu creionul — care se poate şterge cu guma — ci definitiv, cu cerneală. Bună, veritabilă, Pelikan.

Ţinea mâna pe clanţa portiţei. Avea de gând să se răsucească, iar când or să se potrivească faţă către faţă, el să-i spună, să i-o spună odată pentru totdeauna! S-o pună la punct! Aşa!! Însă când se întoarse, constată că nu mai are. Nimic. Femeia, cu ochii micşoraţi de râs abia stăpânit, arăta cu amândouă mâinile, într-o tentativă de sugrumare, gâtul gol, alb şi bine prelungit în jos, prin despicătura iei.

— Aşa şi-aşa..., mormăi el răspunsul. Nimic grav — o răceală...

— Batăr ceva liacuri ieeeei? De să te tratieeeez’? De să te faj’ bghi-neee?, îl reluă ea la palme(le) mângăinde, o dată pe faţă, o dată pe dos, ca la ciorap. De să-ţ’ triacă o-da-tă? — aici pusese provizoriu punct (sau punct-virgulă) cu trei-silabele, în rest aceleaşi cuvinte cu cozile îmbârligate, cu poalele sumese, îmbeţivător. No, ian spu-ne! — îl apucase uşurel de revere, îi râdea drept, cu toţi dinţii, gâtul de sub gât palpitînd dublu; şi laptic." (Roman intim)

Sancţionăm, pe cine?

Intelectualii naţiei îşi sabotează ţara şi compatrioţii

Citesc într-o gazetă că Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu "sancţionează". Pe cine? Contextul ne spune că ei sancţionează = sabotează România, care este invitat special la Salonul Cărţii de la Paris de anul acesta (între 22-25 martie). Lupta politică împotriva guvernării USL (recte, ICR - Marga) le întunecă discernământul. Pentru ei "România" nu este decât o sintagmă (scabroasă, pe care o detestă de parcă nu i-ar aparţine. Sau, poate, or fi iubind-o cu o ură grea?). Când bărbatul beat îşi bate nevasta, se răzbună de fapt pe copilul paralizat de frică, ascuns sub pat. 

"Mi s-ar părea imoral să mă las inclus în programul unei instituţii pe care o socotesc aflată în plin derapaj. Îmi pare rău că lucrurile stau aşa, că România nu reuşeşte mai niciodată să fie la înălţimea aspiraţiilor sale şi a şanselor care i se oferă“, spune Andrei Pleşu. Deşi, cei trei numiţi sunt "Trei nume importante care figurau pe lista celor 27 de scriitori români invitaţi de organizatorii francezi, cu susţinerea Institutului Cultural Român (ICR)". Aşadar, invitaţi de francezi să-şi reprezinte ţara (nu pe Marga, Ponta, Iliescu, Antonescu etc.). Că, sărmana fată slută, săracă şi prostuţă - România - "nu reuşeşte mai niciodată să fie la înălţimea aspiraţiilor sale şi a şanselor care i se oferă" este deja o problemă de dilematecă... Se pare că a rămas traumatizată (pe lângă abcesul de memorie şi debilitatea vertebrală) încă de pe vremea când reprezentarea culturală în lume ţinea de sentimentul noicist al fiinţei şi de colaborarea directă sau tacită cu regimul totalitar.

Gabriel Liiceanu: "Mulţi de acolo n-au cum sluji imaginea ţării lor". Ce uimeşte la atitudinea autoritară a acestor doi intelectuali români este discrepanţa dintre maximalismul moral retoric de azi şi cuminţenia extrem de interesată de dinainte de 1989 (sau, cum ar spune A. Pleşu: minima moralia). Când spui "Nu mă simt nicicum reprezentat de actuala politică a ICR. Una de răfuieli politice şi personale, de care s-a contaminat şi organizarea Salonului Cărţii de la Paris, unde România este invitat special“, uiţi de răfuielile taberei politice pentru care ai cotizat cu propria-ţi imagine şi care, la rândul ei, te-a "creditat". Se numeşte politicianism, mascat cu blazoane efemere. O astfel de atitudine nu poate decât să compromită un intelectual. 

Că Mircea Cărtărescu nu-şi "motivează încă decizia" nici nu contează. Dibuim explicaţia. În sfârşit, scriitorul are "şansa" de a-şi cultiva disidenţa politică, ocazie ce-l poate apropia de jinduitul Nobel! Ar fi distractiv, de n-ar fi atât de.... trist (un eufemism ce ne scoate din multe încurcături).

Or, aci era vorba despre reprezentarea culturală a României, în Franţa, şi nu de luptele lor de doi creiţari, în care s-au călit în toate regimurile. România o fac românii, şi dacă românii de vârf sunt precum numiţii... de-aia România pierde mereu şansele ce i se oferă!

Activistul Marga (de pionierul plagiator-şef nici nu mai fac vorbire!) n-a auzit de Paul Goma, a fost prea ocupat, mă-nţelegi, de-a lungul deceniilor cu lupta pentru afirmare... (Las' că nici Icereul pedelist nu voia s-audă, îl dureau timpanele pe Pleşu, care nici nu-l mai numeşte pe Goma printre opozanţii anticomunişti când împrejurările îl forţează să dea nume...). Francezii au auzit, dovadă că l-au invitat la Salon, însă Paul Goma nu mai este verde la trup ca alţi creatori români care merg acolo să dea bine - fie ei chiar mai vârstnici şi netrecuţi prin puşcăriile comuniste...

De câtă lipsă de măsură poate da dovadă cineva declarând: "În locul unei sărbători a cărţii româneşti la Paris, vom avea un spectacol al «ne-trebniciei noastre», adică doar al aflării în treabă." Am văzut programul, pe care l-am şi pus pe facebook, mirată că vin ai noştri, pleac-ai noştri, noi rămânem tot ca... ar vrea ei! Aceeaşi galerie a "marilor" vânturată cam peste tot. Aaa, că trei dintre ei s-au hotărât să se retragă în exilul interior până trece urgia uselistă... sau măcar Salon du livre... 

Am aşa o bănuială... cultura română nu va ieşi nici mai mare, nici mai mică din experienţa asta pariziană. Doar imaginea României ceva mai terfelită. 

În rest... mai citiţi câte o carte de Paul Goma, preţurile din seria de autor sunt foarte bune. Saloanele trec (cum trec şi mofturile), cărţile bune rămân! 
Citiţi Scrisuri I, veţi avea explicaţii pentru multe dintre metehnele noastre de azi!

Citeste mai mult: adev.ro/mjvbox

prea mult întuneric...

„Daţi în bandiţii ăştia... să le sară carnea de pe oase!”

(text apărut în revista "Tribuna", martie 2012)

Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012

Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, a fost arestat la 22 septembrie 1948 şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 15 ani de temniţă grea, deoarece „... în cursul anului 1947, împreună cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil cu scopul de a înlătura actualul regim, luptă împotriva URSS prin acţiuni de sabotare şi insurecţie...”[1]. A executat perioada de detenţie integral, la Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla, fiind eliberat la expirarea pedepsei – 18 septembrie 1963. După 1964 a fost urmărit informativ de Securitate, sub două nume de obiectiv: „Artistul” şi „Cucu”[2].

Al patrulea volum al memoriilor lui Radu Ciuceanu tratează una dintre cele mai grele perioade ale detenţiei tânărului student intrat în malaxorul experimentului ideologic al reeducării. Chiar şi aceste sumare date cronologice pot impune încă de la început o distanţă necesară faţă de subiect. Din două considerente: unul etic şi unul moral.

Perspectiva etică lipseşte adesea când scriem despre mărturiile foştilor deţinuţi politici ai regimului comunist din România, indiferent de formula de scriitură a martorului, accesibilă sau confortabilă sieşi. În absenţa unor lecturi considerabile şi fără stăpânirea contextului istoric şi social-mental este dificil să depistăm elementele de interes profesional (sau numai strict uman). Cercetătorul perioadei stabileşte în timp grile de lectură şi de interes, atinge un discernământ aparte faţă de stilul relaxat în care oricine poate emite păreri despre trecutul recent, datorită falsei percepţii că acest trecut din care noi înşine am făcut parte, fie şi fragmentar, ne este atât de aproape. Cercetătorul îşi creează „imunităţi” la bombardamentul senzorilor externi subiectului.

Din punct de vedere moral, cercetătorul nu are voie să „judece” şi să „ierte” semeni care au trecut prin experienţe neverosimile. Între foştii deţinuţi politici funcţionează o înţelegere aparte pentru cei care au avut nenorocul să fie şi victime ale reeducării. Radu Ciuceanu – o spun destule surse directe – a fost dintre aceia foarte traumatizaţi, dar care a reuşit să nu fie doborât de reeducare, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre colegii săi. Tema reeducării este într-adevăr, încă, una a trăitorilor ei şi a puţinilor istorici care i s-au dedicat. Este aproape o blasfemie să ne trezim vorbind despre un atare subiect fără cunoştinţele şi empatia necesare. 

După 15 ani de detenţie politică Radu Ciuceanu era un paria. Doi ani de zile nu a avut act de identitate, fiind întreţinut de mama sa, pensionară, şi de fratele său, un inginer despre care ştim din câteva surse (foşti deţinuţi politici) şi din informaţiile strânse de Securitate că a ajutat mai mulţi „puşcăriaşi” cu probleme de acomodare în noua societate. Aflăm din fişa medicală penitenciară, al cărei conţinut este reprodus de Octavian Roske în Prefaţa cărţii Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: „Artistul”, 1963-1970, vol. 1, că de-a lungul anilor de recluziune Radu Ciuceanu a contactat aproape toate bolile specifice puşcăriilor româneşti: „hepatită epidemică recidivantă, 1950. T.B.C. pulmonar, 1951. Hepatită epidemică recidivantă, 1951. Intoleranţă alimentară, hepatită cronică, 1955. Enterocolită cronică, T.B.C. pulmonar, 1956. Distrofie; greutate: 50 kg. Nevroză generală vegetativă, 1959. Intoleranţă alimentară, hepatită cronică, 1960. T.B.C. pulmonar, hepatită cronică; greutate: 43 de kg, 1963”. Acest rezumat ne „spune” că deţinutul a început să fie foarte bolnav în timpul reeducării de la Gherla şi a rămas astfel până la eliberare. Această perioadă va face obiectul următorului volum de memorii.

Deşi la arestare tânărul Ciuceanu era student la Medicină, după eliberare a absolvit facultatea de Istorie. S-a retras într-o specializare ce avea să-l ţină aparent departe de prima linie a ofensivei ideologice din ultimele decenii comuniste. Cu râvnă de arheolog este scrisă cartea de faţă, în care memorialistul împleteşte stilul expresiei directe cu pasaje de introspecţie şi analiză, procurând cititorului nu doar cadrul contextual al desfăşurării, ci şi perspectiva înţelegerii în detaliu sau pe diverse paliere. Expunerea este în cea mai mare parte alertă. Opţiunea majoră pentru formula dialogului poate fi interpretată şi ca o încercare de ameliorare a rememorării directe, a reîntâlnirii neintermediate cu sinele traumatizat.

Cititorul mai puţin avizat asupra tematicii carcerale comuniste rămâne la sfârşitul lecturii cu impresia unui roman autobiografic consistent, cititorul rutinat în atare lecturi va avea o listă de confirmări, infirmări, fixări de date mai mult sau mai puţin evenimenţiale, chiar revelaţii. Radu Ciuceanu are o memorie de „puşcăriaş” autentic şi un stil descriptiv de istoric înclinat spre proză. Aflăm chiar din prima pagină cum se desfăşura percheziţia corporală în penitenciar: „Ne obişnuisem cu ritualul dezbrăcării până la piele, al scotocirii hainelor, al pipăitului neplăcut prin toate părţile intime, cu deschiderea gurii, ca şi cum am fi înghiţit mai ştiu eu ce răvaş sau armă, cu întorsul fundului, cu potopul de ameninţări dacă nu cumva avem asupra noastră vreun muc de creion, vreo bucată de tablă sau vreo aşchie de oglindă. Aveam un singur gând, de care mă temeam ca de muşcătura unui şarpe otrăvitor: animalul îmbrăcat în haine albastre şi cu trese de sergent-major să nu-mi descopere iconiţa de argint pe care avusesem grijă să o ascund într-un loc unde speram să nu ajungă degetele cotrobăitoare ale sârguinciosului slujbaş D.G.P.-ist (Direcţia Generală a Penitenciarelor). Dar, după cum întorcea totul pe dos şi nu se arăta plictisit de munca intelectuală pe care o săvârşea cu zel, şansele mele erau aproape de zero. Când am primit un pumn în piept şi o cizmă în burtă de-am ajuns fulgerător pe ciment, mi-am dat seama că sacrilegiul se produsese. Pusesem iconiţa de circa 3/2 cm chiar în căptuşeala pantalonului la genunchi, considerând că era zona cea mai ferită din veşmintele mele. Bruta, după ce a pipăit terenul, a scos un cuţit şi, într-o clipită, tăindu-mi stofa, a intrat în posesia acelui dar trimis să mă protejeze în lunga mea călătorie prin infernul carceral”.

 

Constantin Popilian, Marcel Petrişor şi Radu Ciuceanu, la înmormântarea lui Gheorghe Jijie, vara 2012. Toţi patru - foşti deţinuţi politici.  Foto: F. Bălănescu

Adăugaţi o legendă

„Preludiul” intrării în închisoarea Piteşti este trăit odată cu mărturisitorul. De aici începe parcursul celui de al patrulea volum al memoriilor: patologia neverosimilă a reeducării, „stagiile” la Văcăreşti şi Jilava – unde întâlneşte o mulţime de oameni din elita militară, culturală şi politică a vechiului regim, „evadarea” în închisoarea pentru elevi Târgşor, pe care o consideră o minune.

Cele mai cumplite zile din viaţa de puşcăriaş a lui Radu Ciuceanu au început cu „Noaptea Sfântului Bartolomeu” în camera 4 Spital de la Piteşti – când a primit „botezul” reeducării. Descrierea „şocului” de debut al reeducării la 4 Spital a făcut obiectul câtorva cărţi de referinţă. Memorialistul confirmă, lăsându-se mai puţin pradă discursului afectiv, ceea ce se datorează atât formaţiei intelectuale, cât şi unei mai mari distanţări în timp faţă de evenimente. Desigur, tot ceea ce presupunem pe baza lecturilor are caracter provizoriu, neavând posibilitatea reală de a scruta până la ultimele consecinţe psihosomatica martirizaţilor în reeducare.

Memoria a lucrat în plin, rămânând un combustibil activ pentru om şi istoric: „Faţă de ce asistaserăm cu o noapte înainte – o bătaie care era departe de o răfuială, în care loviturile puteau fi dătătoare de moarte – raţiunea mea avea un colaps. Nu a trecut mult timp şi am perceput cu limpezime de cristal că activitatea aşa-zis reeducativă a lui Eugen Ţurcanu nu era decât o anchetă prelungită în temniţă a Securităţii, care nu avea drept ţel reabilitarea condamnaţilor, ci compromiterea lor morală şi descoperirea unor nuclee de rezistenţă ascunse sau uitate.”

Parcă pentru a întrerupe durerile rememorării, autorul împleteşte firul narativ cu portretele câtorva colegi de detenţie: Şerban Gheorghe, Cociu Barba, Chirică Bălănişcu, Cornel Niţă – a cărui asasinare de către reeducatori este rememorată impresionant: „Execuţia lui Cornel Niţă s-a consumat în mai puţin de cinci minute. Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul firav, într-o dezlănţuire de fiară. La loviturile în burtă, care erau specialitatea lui Ţurcanu, Cornel Niţă era deja pe ciment. Pocnetele oaselor alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a zdrobit cu o mişcare rapidă şi frontală tâmpla s-a auzit un pârâit de oase asemănător cu dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur şi simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese în bucăţi, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă demoniacă: Ţurcanu parcă a încremenit într-o privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să surprind pe faţa lui o reacţie de groază pentru ceea ce săvârşise. Nimic din toate acestea! Părea că nu înregistrează crima; era chiar calm şi numai ochii îi erau injectaţi. Mişcările execuţiei victimei nu ieşiseră din şablonul său bestiar, căruia îi găsise acum o neagră încununare. Sfârşitul însă fusese provocat şi îl aşeza în rândurile călăilor autentici ai lagărelor bolşevice sau naziste.”

Marcat de experienţa reeducării, Radu Ciuceanu a amânat scrierea mărturiei sale despre Piteşti. Poate şi pentru că a fost un student „bătrân”, abia reuşind să supravieţuiască material, preocupat apoi de salvarea unor monumente istorice ori de trimiterea sub anonimat împreună cu alţii (cu mai tânărul Octavian Roske, de exemplu) a unor scrisori la Europa Liberă. L-am cunoscut în toamna lui 1989, ca studentă în anul I la Istorie. Mi-a fost profesor de arheologie, pe şantier. Şi dintre toţi colegii săi, profesori la alte grupe în care erau colegi de-ai mei, Radu Ciuceanu era cel mai sever – adică noi chiar săpam şi „dădeam la şpaclu”. Mai mult, am descoperit un cimitir medieval, am scos din pământ, cu mâinile noastre, bumbi de tunici şi alte mici obiecte. Noi eram „ăia ţinuţi de Ciuceanu cu umbrele într-o mână şi cu şpaclul în cealaltă, îngropaţi în noroi”. Dar ce contează mai mult este că pentru prima dată în viaţa mea auzeam un profesor de istorie vorbind despre al Doilea Război Mondial, despre Uniunea Sovietică şi despre Ion Antonescu exact pe dos decât auzisem şi scria în manualele de istorie. Profesorul (în realitate, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti) îi cunoştea sau bănuia pe informatorii din grupă. Eram în ajunul Congresului al XIV-lea al PCR. A fost singura mea experienţă pe tărâmul arheologiei ca studentă la Istorie şi singura în care un profesor nu respecta canonul ideologic. Pentru că a fost şi singurul profesor fost deţinut politic pe care l-am avut. Dar asta aveam s-o aflu ceva mai târziu, peste câteva luni, când a căzut regimul Ceauşescu.

Am făcut această paranteză cu accente autobiografice pentru că ne grăbim adesea, când citim o carte de mărturii din şi despre închisoarea politică, să îl identificăm pe martorul-mărturisitor cu ceea ce ştim din mass-media de după 1989. Or, rigoarea ştiinţifică ne îndeamnă să îl localizăm pe martor în epoca evocată de mărturie.

Capitolele dedicate „închisorii copiilor” Târgşor ne oferă multe informaţii legate de loturile aduse aici: trei loturi diferite de maramureşeni, lotul „Organizaţia Pajura Neagră”, lotul „cămăşilor galbene”, numit şi lotul Târgu Mureş, loturi din Banat, Oltenia sau din Cluj, Polizu, Urziceni, Baia-Mare şi Gheorghieni etc. Ca şi alţi memorialişti trecuţi pe la Târgşor, Radu Ciuceanu îşi aminteşte cu un umor reţinut despre încercările caricaturale de reeducare de aici: „Atmosfera era de şezătoare şi când, disperat, politrucul punea câte o întrebare cu conţinut politic, răspunsul era invariabil: «Domnule educator, permiteţi-mi să gândesc asupra întrebării pe care mi-aţi pus-o şi am să încerc să vă dau răspunsul la şedinţa următoare». Evident că răspunsul nu mai venea niciodată, fiindcă Antonescu [Moş Cozonac], educatorul, uita şi subiectul şi elevul”.

Un tablou special este dedicat lui Spirea Dumitrescu, directorul închisorii. Fost prizonier de război, revenit acasă cu una din diviziile încropite de comunişti în URSS, se înscrisese din inerţie în P.M.R. Cu ajutorul unei „pile”, a reuşit „să preia conducerea unui penitenciar periferic: Giurgiu. A fost primul contact al lui cu deţinuţii politici şi mai ales cu tinerii arestaţi din judeţul Giurgiu, dar prezenţa lor nu i-a procurat nicio satisfacţie şi a răsuflat uşurat când a obţinut un transfer la un penitenciar cu un regim special: Târgşor”. Regimul relaxat pentru deţinuţi a luat sfârşit când Spirea Dumitrescu a fost înlocuit.

Radu Ciuceanu îşi aminteşte şi despre Moş Dumitrache, sergent-major la puşcăria Târgşor, simpaticul, omenosul şi patriarhalul „moş”, pe care nu-mi amintesc să-l fi numit vreun deţinut-autor de memorii, trecut prin Târgşor, caraliu. Pentru că în administraţia sistemului penitenciar totalitar din România au existat, îndeobşte la nivelul „caraliilor”, şi câţiva oameni ce nu şi-au pierdut omenia. Au fost puţini, dar au existat. Moş Dumitrache de la Târgşor a fost unul dintre ei, poate şi pentru că a funcţionat la „închisoarea copiilor”, acolo unde proiectul reeducării a eşuat înainte de a fi început. Un astfel de dialog ar fi fost de neconceput la Jilava, Piteşti, Craiova, Galaţi, Sighet, Gherla sau Aiud:

„Pe la mijlocul lui august mi-am auzit numele transmis din gură în gură de la poartă.

La poartă m-aştepta chiar Moş Dumitrache. Avea o mutră care nu bătea a bine. L-am întrebat pe şoptite:

− Cine mă caută?

Mi-a răspuns pe acelaşi registru:

− E unul în civil de la Ploieşti, de la ăia..., şi-a dat uşor cu capul.

Am înţeles imediat mesajul: era de la Securitate. Moşu’ a continuat cu glas şi mai scăzut:

− Acuma e la politic, stau de vorbă... te duc la birou şi să te ţii aproape de mine! Ia-o uşor înainte că aşa zice la regulament.”

La Jilava şi Târgşor, tânărul Ciuceanu i-a avertizat pe câţiva dintre colegii de celulă despre ceea ce se întâmpla la Piteşti, deşi toţi cei trecuţi prin reeducare (în oricare dintre faze) aveau consemnul să nu vorbească despre ce li s-a întâmplat. Avertismentele date colegilor şi directorului Dumitrescu l-au costat trimiterea la Gherla, acolo unde va fi supus la o treaptă „superioară” a reeducării. Dacă pentru a ajunge în „laboratorul” de la Piteşti deţinuţii nu trebuiau să îndeplinească decât condiţia de a fi studenţi, indiferent de condamnare, de la Târgşor posibilitatea „evadării” într-o colonie de muncă de la Canal a devenit imposibilă pentru mulţi dintre ei. Iadul penitenciar a avut trepte. Studenţii transferaţi la Gherla nu bănuiau ce urma să li se întâmple.

Volumul se încheie cu o ultimă privire asupra Târgşorului. Plutind în deriva întrebărilor şi incertitudinilor, pe Pluta meduzei (aşa se intitulează ultimul capitol), puşcăriaşii „contrarevoluţionari” se întreabă în ziua de 26 noiembrie 1950 încotro îi va arunca soarta controlată de Securitate şi de Direcţia Generală a Penitenciarelor. Deşi poate nu bănuia, Radu Ciuceanu avea să ajungă, după un intermezzo prin Dej, la Gherla, „cetate” colonizată începând din vara aceluiaşi an – iunie 1950 – de grupuri de reeducatori transferaţi de la Piteşti.

---

[1]Apud, Octavian Roske, Prefaţa – Despre eroi şi lichele, în Radu Ciuceanu, Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod : Artistul (1963-1970), INST, Bucureşti, 2005, Raport al Direcţiei a VII-a, Serviciul „C” din MAI către Direcţia a III-a, p. 55. Radu Ciuceanu a fost încadrat informativ încă din penitenciarul Gherla, de către colegi de detenţie, fiind lucrat informativ şi operativ după eliberare, cu intermitenţe, până în 1989.

[2]Radu Ciuceanu, Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod : Cucu (1970-1989), INST, Bucureşti, 2006.

atrocităţile sovietice

Primăvara poate răsări şi dintr-o conştiinţă vinovată, poate răscolind-o ne vindecăm, ne primenim...

Un film al regizorului leton Edvins Snore despre atrocităţile sovietice.

Între alte multe teme documentate de către regizor: Cum a orchestrat Stalin decimarea ucrainenilor prin foamete, luându-le absolut tot, un model de "succes" pe care îl va aplica în 1946 basarabenilor (de văzut cartea cu mărturii ale supravieţuitorilor, pusă cap la cap de Alexei Vakulovski, În gura foametei, INST, 2010, care trebuie reeditată, cele câteva sute de exemplare ale primei ediţii ajungând în Basarabia; cartea-document şi cartea-mărturie despre comunism nu au succes la editorii români, care cer bani autorilor - cvasitotalitatea lor victime ale regimului comunist).

http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil