sâmbătă, 23 martie 2013

cum să dai cu stângu-n dreptu' şi să urli de durere...


Paul Goma, 1971
Ceea ce doare, cu adevărat în acest moment, în legătură cu Salon du livre, unde, ce ironie!, România este invitat special:
Oficialii francezi spun în off cât de deranjaţi au fost de absenţele unor scriitori români de la Salon, deşi fuseseră invitaţi de multă vreme. «Din cauza absenţilor, riscăm să nu vorbim despre cei prezenţi» se teme unul dintre ei” (sursa RFI).

(http://www.evz.ro/detalii/stiri/romania-straluceste-prin-boicot-1029339.html)

Aşadar, nu slaba prestaţie moral-culturală a ICR-Marga pare să fie motivul real al supărării (îi ştiam deja, nu aşteptam să devină zmei peste noapte), ci vedetele de carton şi sinecuri, paşele noastre îmbuibate cu distincţii autohtone şi prea mult spaţiu publicitar, care s-au trezit revoluţionare foc şi principiale de nu se mai poate, apărătoare ale demnităţii româneşti... Ce or fi păţit (că-s destul de maturi, măcar biologic...) înainte de 1989, când era momentul istoric să-şi dea măsura onestităţii şi normalităţii intelectuale?

În sfârşit, Pleşu-Liiceanu-Cărtărescu-Djuvara au reuşit să boicoteze România în străinătate, unde ar fi trebuit să o reprezinte cultural! Mare surpriză n-ar fi, aşa au boicotat-o şi până-n decembrie 1989! Atunci consimţind la politica regimului comunist, acum făcând jocurile politice ale unei tabere corupte ca toate haitele politice din România, până-n rărunchii fiinţei naţionale (dacă avem voie să folosim vorbe mari!). Când atitudinea lor trebuia să fie deasupra tuturor acestor situaţii! Locul lor era la Paris, azi, dacă într-adevăr reprezintă cultura română. În înregistrarea video postată de Evenimentul zilei nu am văzut măşti cu Paul Goma şi Herta M
üller, aşa cum pretinde ziaristul de la numita foaie. De unde se poate lesne deduce că domnii supăraţi de la Bucureşti şi-au trimis la Paris măştile... Pe de altă parte, este legal să faci astfel de publicitate (pentru nu se ştie cine) pe seama imaginii individuale a cuiva, fără ştiinţa celui vizat?

Cărţile lui Paul Goma, apărute în seria de autor de la Curtea Veche, m-a asigurat directorul Editurii, au ajuns la Salon, chiar dacă autorul lor nu poate fi prezent (la invitaţia francezilor, nu a românilor!) Dar Paul Goma nu a fost trecut în programul Salonului, precum boicotatorii.
Din nefericire pentru "prestigiul nostru în lume", aceştia au boicotat şi Franţa! 

 
 
 
"Vecinii de compartiment vorbesc – româneşte – în timp ce, la un colţ de cotitură, aşa cam în vârful Raiului, şăd eu cu eva mea. Nu ca în Basarabia, ci doar de mână. Bate vântul rece, ne e frig, ne e jale, sântem singuri pe lume şi trebuie să facem noi lumea şi nu ştim cu care zi să începem, dacă ar fi după mine aş începe cu a şaptea, e cea mai dulce, fiindcă şedem ca la noi, în Basarabia." (Adameva)









"— ‘Neaţa, ‘mnişoru’, ţ-am ‘călzât on pchic de laaap’...
În fiecare dimineaţă aceeaşi poveste: îi răsare drept dinaintea ochiului trupului, cu ‘neaţa-’mnişoru ei şi cu laaaptu’ ei cel ‘călzât. Ca în fiecare dimineaţă, el:
— Vă mulţumesc, iau micul dejun la cantina şcolii.
— Ñicu deju’! Caaan-tin’- femeia îl imita în tonalitatea ei, dînd a dispreţ din braţul dezgolit, mereu dreptul, însă în astă-dimineaţă adăugă:
— N-au iei, la caaantina lor laaap’ ca-al ñeu!
„Asta ar putea fi în legătură cu!”, îşi spuse, febril, înşirînd cuvintele la egală distanţă, şi zise tare:
— N-au, cum să aibă lapte ca-al... — înghiţi cuvântul, trecu mai departe: Dumitale-ţi plătesc numai odaia, nu şi masa. Aşa că...
— Aşa-că, ce? D-apăi, ce, că nu-i ma-să: on pchic de laaap’ ş-on dărab de pchiii’... — femeia oftă adânc, ridică din umeri, se pregăti să dispară; rămase: Că òr ţî frică de laptele ñeu? — se bătu peste piepţi cu o verighetă subţire, încarnată. Că nu-i destul de dul-ce? Lapte-le? Pe gusta-te? — cu glasul cântător apăsa pe ultima silabă a acelor cuvinte, numai pe acelea, parcă alese, le răsfoia, le sufleca, le desfăcea simetric şi le oferea, i le, lui, lăsa, pereche.
După care se porni pe râs. Cu mâna la gură — cea înverighetată, adânc, vineţiu.
„Râs de femeie bine coaptă — şi bine ştirbă. Sau care a fost până de curând, însă destulă vreme, ca să râdă întreaga viaţă, cu dinţi, dar ştirb. Am văzut şi copile cu dinţi sănătoşi, întregi, frumoşi, acoperindu-şi-i, în râs: le imitau pe cele mari, dacă aşa se făcea... Gazdă-mea: coaptă bine, bine-ştirbită şi buuună de laaap’...”
Se sperie de ce spusese, dar constată că, gata, spusese. Şi în gând. Tocmai de-aceea îl năpădi ciuda pe ea:
„Râde, uite-o! Uite cum râde, râzătoarea: ca şi cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat cu bărbatu-său!” — îi dădu ocol ca unui stâlp, se îndreptă spre portiţă, se opri cu spatele spre ea: „Doar dacă între timp a aflat ceva rău; sau că vestea întâie era, de fapt, zvon — şi nici atunci: omul i-i, în continuare, după gratii, acolo-jos; se simte, se ştie; se vede, miroase, aude — după femeia lui, de afară. Şi de sus”.
— To’ betiag, tovaroş’ ‘omnişo-or?
Indiferenţa, apoi ostilitatea tovaroşului, ca prin minune, nu mai exista, uite-aşa, de parcă, pentru a zice, mângâindu-l cu ‘mnişo-or, ar fi trebuit musai să şteargă de pe tabla-neagră ce zisese înainte, altfel nu-i încăpea acumul. Eh, dacă s-ar scrie cărţile la tablă; ca la tablă: ştergînd introducerea, ca să fie loc pentru dezvoltare, apoi să elimini şi mijlocul, ca să-ncapă coada... Ba nu: mai bine aşa cum se scrie: pe hârtie, dar nu cu creionul — care se poate şterge cu guma — ci definitiv, cu cerneală. Bună, veritabilă, Pelikan.
Ţinea mâna pe clanţa portiţei. Avea de gând să se răsucească, iar când or să se potrivească faţă către faţă, el să-i spună, să i-o spună odată pentru totdeauna! S-o pună la punct! Aşa!! Însă când se întoarse, constată că nu mai are. Nimic. Femeia, cu ochii micşoraţi de râs abia stăpânit, arăta cu amândouă mâinile, într-o tentativă de sugrumare, gâtul gol, alb şi bine prelungit în jos, prin despicătura iei.
Aşa şi-aşa..., mormăi el răspunsul. Nimic grav — o răceală...
— Batăr ceva liacuri ieeeei? De să te tratieeeez’? De să te faj’ bghi-neee?, îl reluă ea la palme(le) mângăinde, o dată pe faţă, o dată pe dos, ca la ciorap. De să-ţ’ triacă o-da-? — aici pusese provizoriu punct (sau punct-virgulă) cu trei-silabele, în rest aceleaşi cuvinte cu cozile îmbârligate, cu poalele sumese, îmbeţivător. No, ian spu-ne! — îl apucase uşurel de revere, îi râdea drept, cu toţi dinţii, gâtul de sub gât palpitînd dublu; şi laptic." (Roman intim)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu