duminică, 2 iunie 2013

„Copiii războiului şi ai foametei”



Alexei Vakulovski, În gura foametei. Mărturii ale supravieţuitorilor, ediţia a II-a, Tracus Arte, 2013


 

 Flori Bălănescu


Cuvânt introductiv

[Tracus Arte a păstrat textul ce a însoţit prima ediţie, apărută la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2011; constat abia acum că este "ajustat" semnificativ şi rescris pe alocuri, fără acordul meu; public aici textul original]



 „Copiii războiului şi ai foametei”

Alexei Vakulovski s-a născut într-o familie de români, la 3 octombrie 1949, în satul Antoneşti, URSS, şi a murit la 19 mai 2006, în satul Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, în 1972, fiind considerat de colegi un vârf de lance al generaţiei lor. Nu a vrut să debuteze în timpul comunismului, atâta vreme cât aceasta însemna să scrie textul „de serviciu”, adică să-şi dea obolul ideologic. Ca urmare, cartea sa de debut, afla­tă în editură, deşi avea „bun de tipar”, nu a mai fost publi­cată. Alexei a ales să se întoarcă acasă, în ciuda faptului că i se propusese un post de lector la Universitatea din Chişinău. Acasă, Alexei şi Sofia au fost profe­sori de limba şi literatura română. Cei doi fii ai lor, Mihail şi Alexandru, le-au călcat pe urme, întrecându-i: au devenit scri­i­­tori de limba română. După 1990, au făcut studii în România (Mihail – doctoratul la Universitatea Bucureşti, Alexandru – facultatea la Univer­si­ta­tea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca).

De sute de ani, o realitate nedreaptă, politică şi istorică, însoţeşte soarta românilor dintre Prut şi Nistru. Situaţia este surprinsă de Mihail Vakulovski în împrejurările expulzării fratelui său din România, în martie 2009: „de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul «postmodernismului românesc»), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română”.

Strada din satul Antoneşti, pe care locuieşte familia Vakulovski, poartă numele „Alexei Vakulovski” – profesorul de limba şi literatura română care a refuzat să devină scriitor sovietic şi s-a întors acasă pentru a-i învăţa pe micii români sovietici limba maternă. Este unul dintre „anonimii” cărora li se datorează sabotarea rusificării totale în spaţiul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin conser­va­rea identităţii de la individ la individ. În epoca superteh­no­lo­gizării mijloacelor de comunicare şi mass-media, un atare mod de vedea lucrurile şi de a trăi pare derizoriu.

„O să mor şi n-o să văd cartea asta publicată”, a zis Alexei Vakulovski, copilul bântuit şi la maturitate de foamea îndurată în copilăria sovietică, alta decât cea din anii 1946-1947. Avea câţiva ani, într-o mână ţinea o carte, iar cu cealaltă strângea o bucată de pâine, îşi aminteşte sora sa.

În gura foametei are o istorie dramatică, precum istoria pe care o evocă. De foarte multă vreme, cartea caută un editor. A fost ani în şir amânată, plimbată, deşi după ce a fost gata, cu coperte cu tot, a fost cerută de cele mai mari edituri din România, înaintată de instituţii cu statut bine delimitat cultural, dar de fiecare dată se întâmpla ceva şi nu mai era publicată. Unele fragmente au fost reproduse de Paul Goma în Săptămâna Roşie (28 iunie-3iulie 1940) sau Basarabia şi evreii, unde au apărut şi fragmente din cartea de mai târziu, semnată de Larisa Turea, Cartea foametei.

Volumul cuprinde interviuri cu supravieţuitori ai foametei de după al Doilea Război Mondial, toţi din satul de baştină al lui Alexei Vakulovski – Antoneşti, în Basarabia. Majoritatea interviurilor au fost realizate în anii 1980 şi câteva în anii 1990.

Tema este puţin abordată în istoriografie şi literatură, deşi tumultul mediatic poate crea false impresii. Sensibi­li­tă­ţile presupuse de această realitate vastă şi trecută cu vederea la nivel oficial sunt confirmate şi de întâr­zierea cu care a fost recunoscută de Adunarea Parla­men­tară a Consiliului Europei, abia la 28 aprilie 2010, prin Rezuluţia nr. 1723. Astfel, foametea sistematică, gândită şi organizată de regi­mul stalinist de la Kremlin, în urma căreia au murit milioane de oameni, între care mulţi români basa­rabeni, este definită drept „crimă împotriva uma­ni­tăţii”.

Fragmentele din cartea de faţă sunt interviuri, deci măr­tu­rii, iar în istoriografie textele cu caracter de document nu sunt niciodată prea multe. Un demers consecvent al recupe­ră­rii memoriei trau­ma­tizate a românilor de la răsărit de Prut (parte importantă a naţiunii române şi, totodată, a conştiinţei sale vinovate) ar fi impus apariţia imediată a mărturisirilor de faţă, despre unul dintre cele mai criminale proiecte ale totalita­ris­mului sovietic: foametea din anii 1946-1947.

Basarabia era locuită la vremea luării în stăpânire de către regimul de la Kremlin, în urma cedării de către statul român, în iunie 1940, de o populaţie majoritar românească. În prezent, harta demografică a Republicii Moldova reflectă urmă­rile politicilor de deznaţionalizare aplicate de sovietici în regiunile alipite cu forţa. Deportările şi foametea au contribuit din plin la această reconfigurare.

Mărturisitorii-martiri ai foametei s-au stins unul câte unul. Au rămas aceste voci ale unora dintre ei. Autorul avea să povestească mai târziu cum a realizat înregistrările: seara se înţelegea cu vreun „moşneguţ de-al meu” să facă a doua zi interviul, dar omul nu mai venea. „Moşneguţul meu” murise.

„Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăinjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel.

Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc”, spune Alexei Vakulovski.

Supravieţuitorii mărturisesc, ei nu au avut niciodată inten­ţia de a deveni instanţe morale. Sunt oameni simpli, gos­podari, care, deşi umiliţi, chinuiţi, distruşi sufle­teşte, au rezistat, au reînviat. „Foa­me­tea poa­te n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Mun­ceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dove­deai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea câteva desea­tine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasă, dar n-am dovedit să-l suim în pod căci au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie că nouă au să ne lase, că le-a fi jele de tinereţea noastră. Ai găsit cui să le fie jele. Au luat tot grâul acela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târât cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile...”, îşi aminteşte Istina Coreţchi.

Prin editarea acestor fragmente de durere omenească, reali­za­torul lor a dorit atât recuperarea memoriei trauma­tizate a comunităţii din care a făcut parte, cât şi o împărtăşire tardivă din partea „fraţilor”. Românii basarabeni au avut parte nu doar de rusi­ficare, deznaţionalizare, deportări în Siberia, o parte conside­ra­bilă a lor, refugiaţi din calea războ­iu­lui în România din dreapta Prutului în perioada 1940-1944, au fost victimele „repatrierii” în Uniunea Sovietică, ale depor­­tărilor în Câmpia Bărăganului, mulţi au ajuns în închisorile politice româneşti. Comunismul a trauma­ti­zat oamenii atât la Vest, cât şi la Răsărit de Prut, iar în timpul marii foamete din anii 1946-1947, fiinţa umană a fost zdro­bită până la ultima fibră a rezis­ten­ţei biologice şi morale. O foamete gândită strategic la Moscova pentru a frânge orice urmă de rezistenţă. Aşa cum fusese gândită Marea Foamete din anii ’30, care a ucis milioane de ucraineni. „...Oamenii noştri sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă. Ne-au măturat podurile”. Grigore Moraru oferă astfel, involuntar, explicaţia pentru o foamete organizată şi nu una naturală.

Spaima a fost împinsă dincolo de limitele ei prin înfo­me­tare. Numai aşa pot fi înţelese gesturi ce nu fac parte din obişnuinţele noastre culturale, precum hrănirea cu ierburi, rădăcini, coajă de copac sau, mai ales, cu animale şi păsări ca pisici, câini, ciori etc., cu opincile din picioare – fierte. Dar şi antropofagia, nivelul ultim al trecerii în condiţia de limitare a fiinţei umane la conservarea biologică – într-o epocă în care regimul sovietic făcea propa­gan­dă despre cea mai umanistă şi înaintată ideo­lo­gie: comunismul.

Cazul Eudochiei Oprea, care a trecut prin război, prin foa­mete, apoi prin Siberia, de unde familia a revenit acasă în 1956, este exemplar. Soţii Oprea au supravieţuit tuturor acestor greutăţi, în ciuda faptului că statul sovietic le-a luat tot, „am crescut şi am educat zece copii”. S-au ajutat crezând în „Dumnezeu, căci numai El a avut grijă de mine şi de familia mea. El ne-a scos din toate greutăţile, El ne-a condus peste toate punţile pline de primejdii ale vieţii”. „Dar atunci, în iarna lui 1946-1947, mureau cu nemiluita. Nimeni nu le ducea contul. Iaca şi în partea asta de râpă i-au găsit atunci morţi în casă şi pe bărbat, şi pe femeie. De ajutor ziceţi? Dar cu ce te puteau ajuta? Dacă nu avea nimeni nimic? Nu avea nimeni o fărâmitură de pâine în plus. Prin alte părţi nu am ştiinţă cum a fost, dar la noi acesta e adevărul. Şi ce dacă aduceau mâncare de prin streini? Avea cineva saţ? Dar cât poate aduce un om? Dar cât pot mânca cinci? Opt? Zece?... Nu doresc nimănui să guste din amarul, chinul, nevoile, nedreptăţile pe care le-am îndurat noi. Să aibă oamenii parte de linişte, să nu li se bage nimeni în suflet, nici în casă. Să le fie la toţi casa ocrotită, să aibă pe masă o hrincă de pâine, pe care nimeni nu vrea să i-o fure, să le fie la toţi copiii veseli şi sănătoşi, să nu audă neam din neamul nostru de Siberii şi de ani de foamete…”.

Profesorul de geografie, cu studii liceale de agronomie în România interbelică şi universitare în Moldova postbelică, fostul primar Vasile Vaculovschi (tatăl lui Alexei) face o sinteză a peri­oa­dei de foamete pe care au trăit-o cu toţii. Cuvintele sale pot constitui un testament moral:

„Dacă ar fi fost atunci lichidate rechiziţiile, lumea n-ar fi murit de foame, ar fi rezistat, s-ar fi salvat. Greul foametei a fost dus şi-n 1946-1947 tot de bietul sătean. El nu e numai talpa ţării, ci şi ţapul ei ispăşitor.

O mare tristeţe mă copleşeşte când mă gândesc că urgia foametei a trecut parcă neobservată de ştiinţa noastră istorică. Rămân uimit când văd câte pete albe sunt în istoria noastră. Oamenii care o scriu nu par a fi cercetători serioşi, ci nişte pseu­do­sportivi care trec prin slalomuri, prin timpuri. Dar lumea nu uită foametea. Ştiu despre foamete chiar şi copiii cei mai mici. Doar în zilele celea negre le-au murit rudele, buneii. Mulţi poate au fost duşi în mormânt numai leşinaţi, căci ar fi o naivitate să vorbim la modul serios de o asistenţă medicală în acele timpuri. Omul crescut numai cu mirosul florilor nu poate rezista greută­ţi­lor vieţii, să nu uităm aceasta. Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare”.

Aceeaşi idee este centrală şi în mărturia lui Efrem Vaculovschi (vărul lui Alexei): „Astăzi înţeleg altfel lucru­ri­le. Ştiu că au fost oameni care şi-au mâncat propriii lor copii. Ştiu că foamea îi înnebunea, îi făcea neoameni, dar atunci… Şi când o fac pe filozoful şi încerc să-i iert pe toţi, în faţă iarăşi îmi apare trupul pe jumătate jupuit al câinelui nostru care avea nişte ochi nemaipomenit de deştepţi. Oamenii care l-au mâncat n-au mai ieşit din foamete. S-au pierdut. Toate problemele acelea din timpul foametei şi-au făcut culcuş în mine şi mă chinuie. Eu îs copilul, eu îs înfometatul, eu îs ucigaşul, eu îs tata. ...Am convingerea că zile de acelea nu se vor repeta. Nu avem nici un drept ca să-i lăsăm pe nepoţii noştri să treacă printr-o foamete ca cea din anii 1946 – 1947. Ne ajunge nouă experienţa asta barbară. Oameni suntem”.

Neamul Vaculovschi a fost mare. Toţi au avut de suferit. Ion Vaculovschi (văr cu Alexei, fratele lui Efrem) nu poate uita că „Au măturat podurile. Parcă special au făcut asta ca să murim cu toţii. Să nu rămână nici un basarabean. Erai obligat să dai, să dai, să dai!! Umblau stribocii de la casă la casă”.

Pâinea (grâul) şi vaca erau principalele surse de supra­vie­ţuire. Şi tatăl – stâlpul care asigura mamei şi copiilor iluzia că nu se vor pierde. Atunci când „stribocii” le luau ultimul bob de grâu şi vaca, mai rămânea tatăl, care avea să umble pentru a aduce mâncare. Când el nu se mai întorcea de prin Ucraina sau era ucis pe loc ori dus în Siberia... copiii rămâneau ai nimănui. Unul dintre aceşti copii este Vasile Gaidău:

„Când tata a murit, s-a lăsat noaptea peste noi... Cum se vede, s-a gândit cineva că războiul i-a ucis pe puţini dintr-ai noştri şi s-au gândit animalele să născocească alt război, cel al foametei. Şi l-au născocit de nădejde. Căci foametea a furat mai mulţi oameni din satul nostru decât războiul... Ţin minte cum l-au dus pe tata la cimitir. Eu stam pe cuptor lipit de sobă. Hămesit de foame eram... M-am pus în genunchi lângă tata, am sărutat icoana, l-am sărutat pe tata şi i-am şoptit:

– Tată, mi-i a mânca.

Cu vorbele estea a fost dus la cimitir tata. ... Totdeauna când îmi era foame gemeam:

– Tată, mi-i a mânca.

Ştiu că majoritatea oamenilor la nevoie îşi amintesc de mamă. Eu nu. Eu nu-mi pot aminti de mama. Eu la o adică… Eu atâta pot zice şi acum:

– Tată, mi-i a mânca”.

Imaginea copiilor distrofici, cu faţa zbârcită de înfo­me­ta­re, a urmărit-o pe învăţătoarea Maria Vaculovschi (mama lui Alexei) toată viaţa: „[Activiştii] umblau pe la casele oame­ni­lor şi luau ultima bucăţică de pâine de la gura copiilor. Nişte brute. Nici la casa de copii nu era rai. Ne aduceau acolo copii orfani, distrofici, abia-abia răsuflau. Le eram şi mamă, şi educatoare… Mulţi dintre ei păreau nişte bătrâni pitici. Sunt convinsă că lucrul cel mai greu în lumea asta e la casa de copii în timpul unei eventuale foamete”.

Basarabenii plecaţi după arăneală în „părţile Poloniei”, în rea­litate în Ucraina, au găsit bunăvoinţă, milă, empa­tie. Ucrainenii pur­tau cica­tri­cele dure­roa­se ale Marii Foamete la care au fost siliţi în anii 1932-1933. Nicolas Werth o consi­de­ră una dintre „ma­rile operaţii teroriste secrete”, organizată de Stalin în Ucraina. În aceeaşi notă se păstrează şi alţi cercetători, pre­cum Joël Kotek şi Maxime Steinberg[1], care consideră că prin foametea orga­ni­zată regimul sovietic a urmărit distru­ge­­rea coloanei ver­te­brale a ţărănimii. Inter­pre­ta­rea este susţinută din plin de mărturiile din volumul de faţă. Ca şi în cazul reeducării de tip Piteşti (experiment ce a vizat transformarea morală a indivi­du­lui, prin distrugerea moştenirii sale cultu­ra­le, istorice şi sufle­teşti), nici experimentul vast al reedu­că­rii prin înfome­ta­re nu a fost total, ireversibil. Atât ucrainenii, cât şi basarabenii au reuşit să se salveze ca entitate indivi­du­a­lă şi comunitară.

Cuvântul final al lui Alexei Vakulovki, intitulat Punct sau Recviem, este în notă poetică, despre cunoaşterea de sine, recunoaşterea binelui şi răului, despre datoria fiului satului Antoneşti – unde au murit atâţia copii, tineri, bătrâni, femei şi bărbaţi, în timpul Foametei – de a nu lăsa vocea martorilor-martiri pe pustie, să se piardă:

„Luceafărul se prefăcu într-un ochi. Un ochi încărcat de lacrimi. Un ochi de copil înghiţit de foamete. Pe cer răsăriră sute de stele. Stele – ochi de copil. Îmi porunceau ceva în limba lor dumnezeiască”.

„Celălalt” nu poate da credit unui popor care contri­bu­ie prin părăsire la uciderea fizică şi simbolică a propriilor copii, care nu are capacitatea lăuntrică de a se în­toar­­ce empatic spre sine. Nimic nu se îndreaptă în istorie fără înţe­le­gere, asumare, căinţă şi responsabilitate faţă de tre­cut. Istoria pe care dăm vina, fără să ne-o asumăm, a făcut ca Alexei Vakulovski şi toţi oamenii năpăstuiţi din satul lui să îşi găsească odihna abia acum. Este rândul cercetătorilor să îşi asu­me faptele celor de dinainte, care i-au lăsat pe basa­ra­beni (şi pe bucovineni) pradă lipsei de speranţă şi disperării.

 
1 iunie 2013, F. Bălănescu şi Mihail Vakulovski. foto Cătălina Bălan

Mihai V., Flori B. foto DU

Mihai V., Flori B. foto DU





[1] Pe larg, în Stéphane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa, 1935-1953, trad. din limba franceză de Doina Jela Despois, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.

Dagmar Dusil: „De eşti copilul Domnului, ajută-te”...



Flori Bălănescu
Postfaţă la cartea Dagmarei Dusil, Privind înapoi prin fereastra bucătăriei [Blick zurück durchs Küchenfenster], traducere şi note de Michael Astner, Curtea Veche, Bucureşti, 2013
 




Dumnezeul ei şi Dumnezeul meu sunt prieteni, ca noi


Flori şi Dagmar, foto Michael Astner
Parcurgând de mai multe ori cartea scriitoarei Dagmar Dusil nu am trăit măcar cel mai mic sentiment de frustrare. Este o carte caldă, scrisă cu calm, împăcare, tristeţe şi bucurie, aşa cum puţini dintre noi suntem în stare să o facem. Simţi că dacă ai cunoaşte-o pe autoare ar trebui să fii defect sufleteşte ca să nu te împrieteneşti cu ea.
Nu putem percepe la adevăratele dimensiuni acest mic îndreptar de parcurgere a nostalgiei patriei-care-te-refuză-şi-te-cheamă semnat de Dagmar Dusil fără o mică introducere în istoria traumatizantă a deceniilor comuniste. 
Germanii din România au cunoscut o descreştere a statutului lor, de la cea de a doua minoritate naţională în perioada interbelică (în 1930 constituiau 4,1% din populaţia României), la culpabilizarea ideologică de după 1945. Din cei peste 420 000 de etnici germani din România au fost deportaţi numai pe întinsul Uniunii Sovietice în jur de 75 000 de oameni. Culpabilizarea generalizată drastică a societăţii româneşti, care a ieşit înfrântă din război şi din pseudotratativele pentru Armistiţiu, şi dorinţa unora dintre liderii comunişti de a face pe placul sovieticilor au dus la un moment dat chiar la ideea expulzării minorităţii germane din România. Ofertă subsumată ideii de salubrizare ideologică, îmbrăţişată cu mult aplomb după 1945, în special de liderii aripii externe a PCR, dar respinsă de Moscova. Germanii aveau şi seriozitate şi cultul muncii. Stalin n-a ezitat să-i exploateze.
Dacă la începuturile regimului comunist în regiunea Sibiu trăiau peste 45 000 de saşi, cu cea mai mare concentraţie în oraşul Sibiu, astăzi, în aşezarea întemeiată de ei în secolul al XII-lea, centrul existenţei autoarei cărţii până la emigrarea survenită în anii ’80, mai trăiesc în jur de 2500.
Abia după 20 de ani, regimul comunist a abordat o strategie de exploatare a potenţialului germanităţii române. Nicolae Ceauşescu şi staful lui încercau să atragă atenţia puterilor occidentale asupra „deschiderii”, spre deosebire de epoca Gheorghiu-Dej. În realitate, motivaţia se afla în politica de industrializare, în necesitatea absorbţiei capitalului străin. „Deschiderea” atrăgea însă şi condiţiile partenerilor occidentali. Puterea de la Bucureşti şi-a dat seama că putea să cadă în propria plasă, aşa încât a luat măsuri pentru încetinirea cu folos a emigraţiei etnicilor germani. În ianuarie 1978, România şi RFG au încheiat un acord, potrivit căruia puteau să emigreze anual din ţarcul comunist 12 000 de persoane. Dar, ca şi în cazul comunităţii evreieşti, emigrarea a fost condiţionată de plata „cheltuielilor de educaţie”. Un eufemism pentru „vânzarea” conaţionalilor noştri. Într-un regim politic în care libertăţile şi drepturile sunt respectate, cetăţenii sunt liberi să circule şi să se stabilească acolo unde doresc. Dacă nu ar fi existat interdicţia de a avea paşaport şi dacă drepturile elementare nu le-ar fi fost încălcate românilor, în cvasitotalitatea lor, nu ar fi existat nici problema emigraţiei.
Este o „moştenire” grea, cu atât mai mult cu cât există în permanenţă posibilitatea de a fi tratat ca „străin”. Germanii erau supuşi de Securitate aceloraşi supravegheri şi presiuni, după cum reiese din dosarele informative ale Securităţii. România a început să îşi vândă cetăţenii de prin 1969, dar după 1978 Ceauşescu şi oamenii lui s-au tocmit ca la obor. După aprige negocieri Herta Müller a fost preţăluită la 8000 de mărci vest-germane, pastorul Richard Wurmbrand a fost cântărit la 10 000 de dolari americani, el atârnând ceva mai greu pentru că făcuse şi mulţi ani de puşcărie politică. Un absolvent de studii superioare cât să fi echivalat? Undeva între 7 000 – 11 000  de mărci „bucata”. Depinde cât se tocmeau reprezentanţii statului vest-german, nevoiţi să îşi salveze coetnicii din ghearele sistemului totalitar românesc.
În acest context au plecat din ţară, ca atâtea alte mii, autoarea şi mica ei familie:
„Eram furioasă, revoltată, tristă, le uram pe leprele astea şi nu puteam să fac nimic împotriva lor.
În seara aceea, fiică-mea, bărbatul meu şi cu mine am stat mult de vorbă. Am ajuns la concluzia că de acum sosise timpul să părăsim şi noi ţara aceasta. Şi când le-am comunicat părinţilor mei decizia, iar ei ne-au întrebat trişti, de ce, fiică-mea le-a spus doar atât: «Pentru că au vrut s-o stoarcă pe mami ca pe-o lămâie».” Dagmar Dusil avusese o viaţă liniştită în Sibiu, obişnuită, fără mari traume, cu momente frumoase, alături de prietenii ei, între care mulţi români. Biografia sa poate fi până la un punct similară cu a oricărui absolvent de studii superioare din România în vremurile acelea. Traseul ei biografic este doar tangenţial cu politica statului român, în a cărui vistierie au intrat până în 1989, prin băncile elveţiene, în jur de 113 milioane de dolari pentru evreii români şi un miliard de mărci pentru germanii români. Un negoţ foarte profitabil pentru moment, dar păgubos pe termen mediu şi lung. Către sfârşitul anilor 1980, numărul etnicilor germani a scăzut drastic, astfel încât în zilele noastre mai trăiesc în România mici insule disparate pe o hartă cândva firească în datele ei culturale şi istorice.
 „Privind înapoi prin fereastra bucătăriei” stă sub semnul unui laitmotiv: „De eşti copilul Domnului, ajută-te”. Este o carte de rememorări, ce poate fi înţeleasă şi ca autoficţiune. Oricum am privi-o, ea trebuie citită ca incursiune în lumea pierdută a comunităţii germano-săseşti din Sibiu. Pierdută, pentru că o comunitate este vie atâta vreme cât rădăcinile nu îi sunt rupte.
Plecând din România, saşii transilvăneni (ca şi şvabii din Banat), ca şi ceilalţi etnici germani trăitori la noi s-au mutat cu încetul în istoria efigiilor. O realitate nefericită. Am rămas fără nemţii noştri (şi fără evreii noştri) din cauza unui regim ideologic totalitar, care ne-a terorizat pe toţi, indiferent de etnia noastră. Ei au avut o mână întinsă de destin pe ultima sută de metri a rezistenţei biologice şi psihice. Eliberarea din universul concentraţionar nu a fost însoţită imediat şi mereu de o primire fără probleme şi de o acomodare confortabilă.
Dagmar Dusil scrie cu afecţiune despre prima parte a vieţii ei în România, trecând cu eleganţă peste disconforturile create de politica de alimentare ştiinţifică a regimului comunist sau peste precauţiile faţă de Securitate. Scrie pentru a salva acei oameni, acele momente, stări, lucruri care au ajutat-o pe ea şi familia ei să trăiască decent şi onest în România de dinainte de 1989. Salvează pentru a se salva. Şi poate pentru a se elibera de o nostalgie ce trebuie pusă în ramă, întorcându-se mereu şi mereu în bucătăria mamei, locul în care se strânge familia şi unde se petrec întâlnirile de poveste.
Nimic din atmosfera prozaică a documentelor vremii nu respiră prin textul cărţii de faţă. Dagmar Dusil a ales să ne vorbească despre frumuseţea inefabilă a convieţuirii într-un oraş cândva de basm, aruncat de istorie în malaxorul îngrădirilor, lipsurilor, suspiciunii generalizate şi nesiguranţei. Într-o limbă poetică, a cărei tensiune este mereu ţinută în frâu, scriitoarea extrage frumuseţile mărunte şi liniştea din interiorul acestui zgomot de fond al istoriei comuniste, scrutând din intimitatea familiei – bucătăria cu reţetele ei nemţeşti-româneşti-ungureşti-austriece etc. Fiecare reţetă este un prilej de rememorare a vieţii de altădată din Sibiu şi din România, o readucere laolaltă a bunicilor, părinţilor, rudelor şi prietenilor ei în locul mic şi retras din care nu se poate emigra niciodată decât pentru a avea unde să te întorci.




F. Bălănescu, Michael Astner, Dagmar Dusil. foto DU
 
 
Flori B., Dagmar Dusil, Ioana Ieronim. foto DU