Dagmar Dusil: „De eşti copilul Domnului, ajută-te”...

Flori Bălănescu

Postfaţă la cartea Dagmarei Dusil, Privind înapoi prin fereastra bucătăriei [Blick zurück durchs Küchenfenster], traducere şi note de Michael Astner, Curtea Veche, Bucureşti, 2013

 

Dumnezeul ei şi Dumnezeul meu sunt prieteni, ca noi

Flori şi Dagmar, foto Michael Astner

Parcurgând de mai multe ori cartea scriitoarei Dagmar Dusil nu am trăit măcar cel mai mic sentiment de frustrare. Este o carte caldă, scrisă cu calm, împăcare, tristeţe şi bucurie, aşa cum puţini dintre noi suntem în stare să o facem. Simţi că dacă ai cunoaşte-o pe autoare ar trebui să fii defect sufleteşte ca să nu te împrieteneşti cu ea.

Nu putem percepe la adevăratele dimensiuni acest mic îndreptar de parcurgere a nostalgiei patriei-care-te-refuză-şi-te-cheamă semnat de Dagmar Dusil fără o mică introducere în istoria traumatizantă a deceniilor comuniste. 

Germanii din România au cunoscut o descreştere a statutului lor, de la cea de a doua minoritate naţională în perioada interbelică (în 1930 constituiau 4,1% din populaţia României), la culpabilizarea ideologică de după 1945. Din cei peste 420 000 de etnici germani din România au fost deportaţi numai pe întinsul Uniunii Sovietice în jur de 75 000 de oameni. Culpabilizarea generalizată drastică a societăţii româneşti, care a ieşit înfrântă din război şi din pseudotratativele pentru Armistiţiu, şi dorinţa unora dintre liderii comunişti de a face pe placul sovieticilor au dus la un moment dat chiar la ideea expulzării minorităţii germane din România. Ofertă subsumată ideii de salubrizare ideologică, îmbrăţişată cu mult aplomb după 1945, în special de liderii aripii externe a PCR, dar respinsă de Moscova. Germanii aveau şi seriozitate şi cultul muncii. Stalin n-a ezitat să-i exploateze.

Dacă la începuturile regimului comunist în regiunea Sibiu trăiau peste 45 000 de saşi, cu cea mai mare concentraţie în oraşul Sibiu, astăzi, în aşezarea întemeiată de ei în secolul al XII-lea, centrul existenţei autoarei cărţii până la emigrarea survenită în anii ’80, mai trăiesc în jur de 2500.

Abia după 20 de ani, regimul comunist a abordat o strategie de exploatare a potenţialului germanităţii române. Nicolae Ceauşescu şi staful lui încercau să atragă atenţia puterilor occidentale asupra „deschiderii”, spre deosebire de epoca Gheorghiu-Dej. În realitate, motivaţia se afla în politica de industrializare, în necesitatea absorbţiei capitalului străin. „Deschiderea” atrăgea însă şi condiţiile partenerilor occidentali. Puterea de la Bucureşti şi-a dat seama că putea să cadă în propria plasă, aşa încât a luat măsuri pentru încetinirea cu folos a emigraţiei etnicilor germani. În ianuarie 1978, România şi RFG au încheiat un acord, potrivit căruia puteau să emigreze anual din ţarcul comunist 12 000 de persoane. Dar, ca şi în cazul comunităţii evreieşti, emigrarea a fost condiţionată de plata „cheltuielilor de educaţie”. Un eufemism pentru „vânzarea” conaţionalilor noştri. Într-un regim politic în care libertăţile şi drepturile sunt respectate, cetăţenii sunt liberi să circule şi să se stabilească acolo unde doresc. Dacă nu ar fi existat interdicţia de a avea paşaport şi dacă drepturile elementare nu le-ar fi fost încălcate românilor, în cvasitotalitatea lor, nu ar fi existat nici problema emigraţiei.

Este o „moştenire” grea, cu atât mai mult cu cât există în permanenţă posibilitatea de a fi tratat ca „străin”. Germanii erau supuşi de Securitate aceloraşi supravegheri şi presiuni, după cum reiese din dosarele informative ale Securităţii. România a început să îşi vândă cetăţenii de prin 1969, dar după 1978 Ceauşescu şi oamenii lui s-au tocmit ca la obor. După aprige negocieri Herta Müller a fost preţăluită la 8000 de mărci vest-germane, pastorul Richard Wurmbrand a fost cântărit la 10 000 de dolari americani, el atârnând ceva mai greu pentru că făcuse şi mulţi ani de puşcărie politică. Un absolvent de studii superioare cât să fi echivalat? Undeva între 7 000 – 11 000  de mărci „bucata”. Depinde cât se tocmeau reprezentanţii statului vest-german, nevoiţi să îşi salveze coetnicii din ghearele sistemului totalitar românesc.

În acest context au plecat din ţară, ca atâtea alte mii, autoarea şi mica ei familie:

„Eram furioasă, revoltată, tristă, le uram pe leprele astea şi nu puteam să fac nimic împotriva lor.

În seara aceea, fiică-mea, bărbatul meu şi cu mine am stat mult de vorbă. Am ajuns la concluzia că de acum sosise timpul să părăsim şi noi ţara aceasta. Şi când le-am comunicat părinţilor mei decizia, iar ei ne-au întrebat trişti, de ce, fiică-mea le-a spus doar atât: «Pentru că au vrut s-o stoarcă pe mami ca pe-o lămâie».” Dagmar Dusil avusese o viaţă liniştită în Sibiu, obişnuită, fără mari traume, cu momente frumoase, alături de prietenii ei, între care mulţi români. Biografia sa poate fi până la un punct similară cu a oricărui absolvent de studii superioare din România în vremurile acelea. Traseul ei biografic este doar tangenţial cu politica statului român, în a cărui vistierie au intrat până în 1989, prin băncile elveţiene, în jur de 113 milioane de dolari pentru evreii români şi un miliard de mărci pentru germanii români. Un negoţ foarte profitabil pentru moment, dar păgubos pe termen mediu şi lung. Către sfârşitul anilor 1980, numărul etnicilor germani a scăzut drastic, astfel încât în zilele noastre mai trăiesc în România mici insule disparate pe o hartă cândva firească în datele ei culturale şi istorice.

 „Privind înapoi prin fereastra bucătăriei” stă sub semnul unui laitmotiv: „De eşti copilul Domnului, ajută-te”. Este o carte de rememorări, ce poate fi înţeleasă şi ca autoficţiune. Oricum am privi-o, ea trebuie citită ca incursiune în lumea pierdută a comunităţii germano-săseşti din Sibiu. Pierdută, pentru că o comunitate este vie atâta vreme cât rădăcinile nu îi sunt rupte.

Plecând din România, saşii transilvăneni (ca şi şvabii din Banat), ca şi ceilalţi etnici germani trăitori la noi s-au mutat cu încetul în istoria efigiilor. O realitate nefericită. Am rămas fără nemţii noştri (şi fără evreii noştri) din cauza unui regim ideologic totalitar, care ne-a terorizat pe toţi, indiferent de etnia noastră. Ei au avut o mână întinsă de destin pe ultima sută de metri a rezistenţei biologice şi psihice. Eliberarea din universul concentraţionar nu a fost însoţită imediat şi mereu de o primire fără probleme şi de o acomodare confortabilă.

Dagmar Dusil scrie cu afecţiune despre prima parte a vieţii ei în România, trecând cu eleganţă peste disconforturile create de politica de alimentare ştiinţifică a regimului comunist sau peste precauţiile faţă de Securitate. Scrie pentru a salva acei oameni, acele momente, stări, lucruri care au ajutat-o pe ea şi familia ei să trăiască decent şi onest în România de dinainte de 1989. Salvează pentru a se salva. Şi poate pentru a se elibera de o nostalgie ce trebuie pusă în ramă, întorcându-se mereu şi mereu în bucătăria mamei, locul în care se strânge familia şi unde se petrec întâlnirile de poveste.

Nimic din atmosfera prozaică a documentelor vremii nu respiră prin textul cărţii de faţă. Dagmar Dusil a ales să ne vorbească despre frumuseţea inefabilă a convieţuirii într-un oraş cândva de basm, aruncat de istorie în malaxorul îngrădirilor, lipsurilor, suspiciunii generalizate şi nesiguranţei. Într-o limbă poetică, a cărei tensiune este mereu ţinută în frâu, scriitoarea extrage frumuseţile mărunte şi liniştea din interiorul acestui zgomot de fond al istoriei comuniste, scrutând din intimitatea familiei – bucătăria cu reţetele ei nemţeşti-româneşti-ungureşti-austriece etc. Fiecare reţetă este un prilej de rememorare a vieţii de altădată din Sibiu şi din România, o readucere laolaltă a bunicilor, părinţilor, rudelor şi prietenilor ei în locul mic şi retras din care nu se poate emigra niciodată decât pentru a avea unde să te întorci.

F. Bălănescu, Michael Astner, Dagmar Dusil. foto DU

 

 

Flori B., Dagmar Dusil, Ioana Ieronim. foto DU