vineri, 26 august 2016

„Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză...?”

„Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa

de discernământ, absența nevoii de solidarizare”

interviu apărut în revista „POLEMICI”, nr. 7-8/ 2016


Daniela Sitar-Tăut: Dragă Flori, până în primăvara acestui an, ne-am întâlnit doar internetic, pe e-mail sau facebook, datorită preocupărilor comune. Am scris despre două dintre cărțile tale, ne-am intersectat în câteva circumstanțe, ți-am luat un interviu amplu acum 5 ani. Cine eşti tu, „uraganule Flori”, de ai curajul de-a te război mereu cu „rezistenții prin cultură”?

Flori Bălănescu: Văd că expresia asta a lui Paul Goma despre mine, pe care a emis-o într-un moment de exuberanță, riscă să facă școală... tocmai scrisesem un text critic, cred că un drept la replică, fulminant, adresat lui Nicolae Manolescu, prin 2006, sper să nu mă înșel asupra anului. De fapt, nu mă războiesc cu nimeni, pentru un război e nevoie de două tabere, iar eu sunt o ființă solitară și umilă. Lor nu le pasă de mine. Ei sunt mai mult decât o „tabără”, ei sunt o mentalitate, una care a acaparat toate puterile. Ca mine mai sunt și alții, soldați rezistând în pădurea posttotalitară. Pe care nu-i ia în serios nicio armată. Aș fi putut spune, „corect”: ei reprezintă o mentalitate. Însă, n-ar fi fost întocmai ce vreau să nuanțez.

Daniela Sitar-Tăut: Dar situația asta nu te afectează, profesional sau altfel? Nu ai nimic de pierdut?, ca să folosesc o expresie uzuală.

Flori Bălănescu: Am „pierdut” când m-am născut într-o țară spălată pe creier, ca un copil nedorit ce am fost (din cauza sărăciei și a existenței altor doi copii), ar fi trebuit să mulțumesc regimului că m-a născut cu forcepsul ideologic (chiar am fost extrasă cu forcepsul dintr-o mamă epuizată!), pe bază de Decretul 770/1966. Nu mulțumesc regimului comunist, ci îl blestem, le mulțumesc părinților mei că m-au iubit, deși nu mai voiau alți copii, că m-au crescut cum au putut ei mai bine, în condiții foarte grele, în ciuda politicii de partid și de stat. Și fraților mei mai mari, care m-au îngrijit cu dragoste, ei fiind încă la vârsta copilăriei. Așa am ales istoria, deși în adolescență eram configurată pentru literatură. Nu regret nicio clipă. Literatură poți face, dacă ai ce spune cu adevărat, și dacă îți câștigi existența ca tractorist. De altfel, când eram copil, întrebată ce vrei să te faci când crești mare, răspundeam invariabil: sudoriță! Aveam o verișoară îndepărtată, din alt sat, prietenă cu sora mea, și pe la 17-18 ani mi se arăta uimitor de frumoasă, încât, este evident, că trebuia să ajung sudoriță, ca ea...
Am fost crescută cu aparatul de radio scalat pe Europa Liberă, Vocea Americii și BBC, de către un tată vertical, care avea 2 clase, și cu povești despre lumea de altădată, despre regii și reginele României, despre război etc. de către o mamă cu 4 clase, care, dacă ar fi avut o șansă, ar fi ajuns o mare profesoară de geografie și istorie, fiind și o desenatoare autodidactă, o povestitoare nativă. Deci, sunt ceea ce sunt, atât cât „au permis condițiile”. Alții, care au avut părinți bine înfipți în Partid, în Securitate, sau intelectuali foarte ambițioși, au avut șanse la care eu nici nu credeam că pot visa în copilărie. Așa că, tot ce am reușit să fac, atât cât se vede, am făcut „crescând” singură, fără o bibliotecă a familiei, fără meditatori la română, matematică și limbi străine, plecând de acasă într-o lume absurdă, în condițiile în care până la 18 ani rareori trecusem pârleazul mai departe de Craiova, care-i la 14-15 km de satul meu. Craiova fusese axis mundi în universul unui copil sărman (sora mea, care-i cu 10 ani mai mare, tocmai îmi spunea ieri că a fost pentru prima oară la Craiova când avea cam 11 ani, că visase mult la acea „întâlnire”... a fost pentru ea o experiență cu valențe ritualice, impresionante; pentru fratele meu, mai mare cu aproape 14 ani, născut în ajunul Revoltei budapestane, distracțiile preadolescenței erau să se cațere pe tractoarele CAP-ului, să colinde pădurea și câmpurile). Cu toate acestea, trăind la țară, eram clienta fidelă a bibliotecii comunale, cu sediul în căminul cultural, eram prietena librăresei (în fapt, un magazin cu de toate, mai mult papetărie, unde se mai aduceau și cărți de la „centru”, din Craiova, atent triate), care-mi punea sub tejghea volumele pe care le alegeam, până strângeam din puținii bani de buzunar sumele de care aveam nevoie (am cumpărat prima carte pe la 8 ani, un volumaș de Elena Farago, în BPT, și am fost fericită, puneam bazele bibliotecii proprii). După cum vezi, regimul tuturor echităților era departe de a asigura egalitate de șanse... Scuză, dacă poți, acest ocol, e o meteahnă de istoric, vreau să fiu corect înțeleasă. În concluzie, aș răspunde cu o întrebare: Ce înseamnă să fii afectat profesional în România?
Daniela Sitar-Tăut: Nu știu, să nu poți promova, de exemplu.
Flori Bălănescu: Ah, asta... am considerat mereu că promovările cu orice preț (să zicem, doctorate plagiate, prostituție intelectuală etc.) nu au nicio legătură cu vocația. Să privim spre două domenii care sângeră la ora actuală: Învățământul și Sănătatea... Ai sentimentul că aceste două sisteme cu rol fundamental în soarta unei națiuni sunt populate de oameni de vocație? Nu, nu „pierd” nimic din ce „am”, ce am eu nu se poate pierde. Am munca mea, proiectele de cercetare, studiile și cărțile mele. Unele apărute, cele mai multe în stadii mai avansate sau incipiente de lucru. Și mai am toate cauzele în care mă arunc, uneori știind din start că voi suferi, că niciun bine nu rămâne nepedepsit... ceea ce numesc autoironic patriotismele mele. Muncă voluntară într-o țară populată masiv și condusă de ariviști, hoți, mincinoși. Dar nimeni nu poate rămâne „normal” și de folos comunității de unul singur. Am întâlnit oameni adevărați, de ispravă, cu o mare disponibilitate sufletească, am prieteni (nu le-am strâns mâna tuturor, pe viu) peste tot în lume, care pun de câte ori este posibil umărul. Fie pentru a da o mână de ajutor în diverse cauze, fie pentru a-mi sprijini capul și inima... Am prieteni și colegi minunați, pe care nu vreau să îi numesc aici, pentru că aș uita sigur pe cineva, dar mai ales pentru că nu vreau să mi-i murdărească nici un comentariu răutăcios. Este una din situațiile acelea în care Monica Lovinescu folosea expresia „grădinile secrete”.

Daniela Sitar-Tăut: Este asta lumea în care ai sperat să îl crești pe fiul tău? Recent, Pavel Ştefan a absolvit ciclul gimnazial şi a dat examenul de capacitate, pentru admiterea la liceu.... 

Flori Bălănescu: Este și nu este, nu există lume perfectă, și, spre surprinderea unora, nu este lumea pe care să vreau să o părăsesc pentru alta, mai bună. Da, băiatul meu, care poartă prenumele unor oameni speciali din viața noastră, Paul Goma și Ștefana Bianu, a intrat la Colegiul Economic „Kirițescu”. A crescut auzind în juru-i discuții despre comunism, totalitarism, pușcării politice, oameni condamnați și chinuiți fără vină, copii născuți în detenția politică etc. Știe mai multe despre acest domeniu decât mulți adulți, chiar decât mulți profesori de istorie. Este în stare, la 14 ani, să povestească despre reeducare, despre închisori, despre regimul de detenție și atunci când se întâmplă să fie în preajma unui fost deținut politic pune întrebări. Unele încuietoare. Seamănă, cumva, cu mama lui, mai ales la sensibilități, probabil că se transmit prin cordonul ombilical... Nu îi place să „tocească” (nu m-am împăcat niciodată cu aiureala din școala românească), dar, sigur că suferă de sindromul epocii în care trăim: computerul. La citit nu și-a moștenit părinții. Citește tot mai aleatoriu, mai puțin, deși are o înclinație naturală spre umanioare. Sunt sigură că se va limpezi în următorii 4 ani asupra a ce vrea să profeseze. A cochetat și cu Liceul Militar... Eu m-am născut în 1969, și am avut totul de descoperit și de înfruntat, singură. El în 2001, și a găsit totul așezat pe tavă. Fiecare este și produsul epocii sale. Este un truism, dar nu am o replică originală la îndemână.

Daniela Sitar-Tăut: Chiar urma să te întreb care crezi că sunt carențele într-ale educației? Ai răbufnit deseori împotriva sistemului nostru de învățământ şi-a dascălilor. Mulți ani ai lucrat într-o echipă de redactare şi editare a manualelor alternative. 

Flori Bălănescu:  Da... păi, problema este una veche, de la Maiorescu, Eminescu, I.H. Rădulescu, Hasdeu și alții citire: forma fără fond. Ne tot îndeamnă Titu Maiorescu, de peste 100 de ani, să dăm de pământ cu orice formă fără fond, că este preferabil să nu facem o școală decât să fie una rea... iar noi tot ridicăm arhitecturi efemere. Am lucrat mulți ani la editura Sigma, în perioada marilor speranțe, se tot prefăcea curriculumul, apăreau programe noi pentru manualele ce aveau să educe generațiile viitorului românesc... bla-bla-bla! La Sigma am trăit războiul manualelor alternative din anul 1999, declanșat politic prin intermediul unui pion al dispozitivului comunist-securist din Parlament (care mult rău a făcut culturii române și minților oamenilor), Sergiu Nicolaescu. Atunci am înțeles pe viu ce este o cetate asediată. Am mereu de a face cu învățători, profesori, cu părinți, cu ziariști și constat că nici acum nu au înțeles, au fost infestați, și faptul că ei nu mai citesc nimic folositor după ce termină studiile (cu lucrări de licență/ masterat/ de grad în general copiate de pe unde se poate) nu le este (și nu ne este!) de niciun folos. Nu au vrut să priceapă că problema este una din structura sistemului: editurile respectă caietul tehnic impus de minister. Nu puteai să scrii pe două pagini despre Mihai Viteazul, de exemplu, pentru că toată programa (stufoasă) trebuia înghesuită în foarte puține pagini, în care trebuia să desfășori și partea strict didactică, de evaluare a competențelor etc., altfel prețul manualului creștea, pierzând orice șansă de a intra în licitație, chiar cel mai bun manual din univers de-ar fi fost. Pe de altă parte, de când și în ce colț al lumii civilizate, gospodinele, taximetriștii și regizorii de film le dau lecții istoricilor sau literaților despre cum trebuie scris un manual? De unde până unde au ei rol de formatori în domeniul istoriei și limbii române?
Revenind la teoria formelor fără fond: s-au importat niște criterii, câteva modele de curriculum din statele occidentale. Crede-mă, am văzut manual de istorie francez, am văzut german, am văzut britanic sau spaniol. Păi, ăla din Franța era armă albă, puteai năuci un taur cu el dacă îl loveai în cap! Nu mai vorbesc de calitatea hârtiei, a culorilor etc. Beneficiarul francez nu își face probleme de numărul de pagini/ cost. Îl interesează calitatea. Adică fondul!, nu forma! Și asta, desigur, are legătură cu mentalitatea curentă și cu mentalitatea la putere într-un anumit spațiu identitar, cu politica educațională, cu pedagogia națională etc.. Încă îi mai interesează istoria, pentru că au fost întotdeauna atenți cu memoria lor individuală și națională. Au dat semnalul, au stabilit trendul în materie de fond, nu și-au întemeiat viitorul pe formele nepotrivite ale altora. Așadar, câtă dreptate avea Maiorescu atunci când ne transmitea (da, de peste veacuri!) că o formă fără fond nu doar că se dovedește fără folos, dar, mai ales, provoacă stricăciuni grele, aș spune, iremediabile! Lipsă de fond la noi înseamnă și profesori (nu le-aș spune „dascăli”, este un termen care nu-i prinde deloc)... profesori seci, ei înșiși reflexul și produsul unei îndelungate practici a formelor fără fond. Să mă ierți, ești profesoară! Dar numai în basme primăverile cresc dintr-o singură floare sau dintr-un buchet, fie! Vorbeam de vocație mai devreme... Să închei aici, să nu ne întristăm de tot. 

Daniela Sitar-Tăut: Ok, să schimbăm... Pe pagina ta de start de pe Facebook, ai următorul motto: „Albă, ortodoxă prin naștere, nu din vocație, olteancă, heterosexuală. Şi nu mă dezic de Paul Goma!” Relatează-mi, te rog, circumstanțele apropierii de Paul Goma.

Flori Bălănescu: Inevitabila temă Goma!, altfel nu ne-am afla acum față în față. M-am apropiat de Goma, așa cum se apropie fiecare cititor de scriitorul care îi devine preferat. Ăsta a fost primul pas. Al doilea pas a fost cel al corespondenței, în primii ani și clasică/ poștală (cred că a debutat în 1996), apoi aproape numai electronică. Al treilea, a fost întâlnirea pe viu, prima, la sfârșitul anului 1999. Am trecut în anul 2000 fiind la Paris, și iar ne-am văzut. Atunci i-am cunoscut și pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, apoi, în 2001, i-am reîntâlnit pe Ana și Paul Goma, am cunoscut mai mulți membri ai exilului parizian, majoritatea foști deținuți politici sau urmași de pușcăriași politici. Între timp (au trecut deja mulți ani, nu mai știu acum exact câți), m-a rugat să mă ocup de treburile sale editoriale în România. Treaba asta a venit cumva firesc, cred că nu mai era nimeni la fel de nebun ca mine, între cunoscuții săi, care să-și dedice practic viața (fără exagerare, cred că așa se numește când prioritatea devine Paul Goma)... În fine... mă pot „lăuda” că am dormit pe pat ridicat din cărțile lui Goma, atunci când eram foarte strâmtorați cu spațiul locuibil și cu viața, în general. Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa de discernământ, absența nevoii de solidarizare din gena noastră morală, felul în care l-au disprețuit și îl disprețuiesc pe Goma!

Daniela Sitar-Tăut: Ca o consolare, mă pregăteam să te întreb despre seria de autor... De anul trecut tânăra editură orădeană, Ratio et Revelatio, a inițiat o serie de autor Paul Goma, coordonată de tine cu note bogate, studii introductive, tabele cronologice. Ce dificultăți întâmpini?

Flori Bălănescu: Dacă munca grea nu este o dificultate în sine, ci doar un disconfort, atunci pot să-ți spun că ne învârtim în cerc: dificultatea majoră o constituie rezistența establishmentului cultural, în general, la tot ce înseamnă Goma! Soții Raluca Lazarovici Vereș și Otniel Vereș sunt adevărați pionieri, dar unii atipici, pentru că ei și-au propus să sfarme barierele pe un teren gata luat în stăpânire: cel editorial. Trebuie să ai vocație de martir ca să te apuci să editezi Goma, cu o editură mică și nouă, mică în sensul de debutantă, altfel, cred că are deja titluri pentru care este mult invidiată, din domeniile filosofiei, memorialisticii, analizei și, nu în ultimul rând, domeniul Goma. Să o spunem limpede, este o editură care crește din greu, dar prin eforturile ei: fără infrastructura, susținerea financiară și sprijinul logistic de care au beneficiat edituri considerate la noi „cele mai mari”. Au apărut în doi ani la R&R: Astra, Scrìsuri 3, Din calidor, Culoarea curcubeului, separat: Cod „Bărbosul”, Camera de alături, volumul de debut din 1968, de care sunt foarte mândră, Patimile după Pitești. A mai apărut Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, volumul meu, și o carte-studiu, tot a mea, care n-ar fi existat dacă nu avea legătură cu Goma: Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Recent au apărut două cărți de exegeză, semnate de Ramona Jitaru (Jurnalul la Paul Goma. Revanșa scriitorului) și Daniela Iederan (Configurații simbolice în opera lui Paul Goma). Cred că pentru o editură inimoasă ca R&R e mai mult decât își poate imagina orice editor fudul și extrem de „selectiv” când vine vorba de Goma! Nu lipsesc nici „prietenii”, binevoitori, cum altfel?, din lumea editorială, care-i întreabă părintește pe prietenii mei: Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză, după ce l-a împins la colț toată lumea bună!? Îți sună cunoscut? Pregătim și o surpriză editorială Goma pentru Gaudeamus.

Daniela Sitar-Tăut: Abia aștept! Înțeleg că nu am nicio șansă să ne spui...
Flori Bălănescu: Nț!
Daniela Sitar-Tăut: În acest volum recent, Paul Goma 80, editat anul trecut, când exilatul perpetuu al culturii române, cum l-ai numit într-un text, a împlinit opt decenii, afirmi: „De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă.” Te rog să detaliezi.

Flori Bălănescu: Mă vei scuza, sper, dacă îți răspund cu cuvintele lui Paul Goma, am venit blindată, cu bibliografia în sacoșă. Cred că vei fi de acord că următorul paragraf, pe care ți-l voi citi, dintr-o scrisoare a lui Goma către, pe vremuri, prietena sa Gabriela Adameșteanu este un text mai relevant decât orice aș răspunde eu la întrebarea ta:
„Dragă Gabriela,
Cei doi ani trecuți de la răsturnarea lui Ceauşescu ne-au arătat cu vârf şi îndesat că urmele comunismului, ale piteştismului, ale românismului-socialist sunt amețitor de adânci, înfricoşător de durabile. Suntem, nu un câmp de ruine (ca alte țări debarasate de comunism) ci o groapă. Imundă.
Iar voi, cei de acolo, cei de la «afaceri», voi, «conştiințele nației», voi «directori de opinie ai României», de parcă v-a luat Dumnezeu mințile, încercați să… reparați; să cârpiți; să cârpociți – ce să reparați, ce să cârpociți, oameni buni, la o groapă? Ar trebui ca măcar acum să înțelegeți, să acceptați că «rezistența prin cultură» a voastră a fost, nu doar demisie, ci – fiind voi şi scriitori – complicitate cu comunismul terorist. Înainte de a-i «certa» pe Occidentali (că nu vă înțeleg – pe voi, culturalii), pe exilați (că tot vând la România céea şi tot nu găsesc un cumpărător), mai bine v-ați uita în oglindă şi ați recunoaşte, creştineşte, ca la spovedanie, că, nefăcînd nimica, sub vremi, ați dat o zdravănă mână de ajutor comunismului la năruirea țării, la azvârlirea în deznădejde a celor peste douăzeci de milioane de oameni care n-au avut «şansa» de a fi scriitori; deci, de a «rezista» cum ați rezistat voi, de se vede de aici, din depărtare…”.
Scria asta pe 1 aprilie 1992 și nu e nicio păcăleală, găsești mai multe în volumul 2 din Scrìsuri... Mi se arată, după, iată, 24 de ani și 4 luni, de o actualitate destabilizatoare. Dar însemnătatea acestor spuse/ scrise nu este că au rămas actuale, ci că au fost rostite, fără spaime sau false pudori, cu atât de mult timp în urmă, pe când alții nici nu îndrăzneau să ridice ochii. Deși, tot cu o expresie gomiană, primiseră voie de la miliție să o facă! Iată piteștizarea noastră națională, iată, în plină desfășurare, hrănindu-se, veșnic hămesite, din prejudecăți și iluzii, din minciuna de sine, din furarea propriei pălării, formele fără fond. Ăsta ar trebui să fie brandul nostru național!

Daniela Sitar-Tăut: Iată și rațiunea pentru care, în momentul în care am decis să reînființăm revista „Polemici”, serie nouă (prima funcționând în perioada 1988-1991, la New York), te-am invitat să ne fii alături în colegiul de redacție. Ai demarat atunci serialul Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă, care nu e unul tocmai comod, fiindcă depune constant mărturie despre o epocă a obedienței vasalice şi a colaboraționismului.

Flori Bălănescu: Da... Este o rubrică de care vreau să mă achit onorabil, la care țin, la care trudesc, pentru că mă obligă să studiez dosarele lui Goma, să corelez multă informație. Este, dacă vrei (și este detaliul care m-a împins să răspund prezent), o repetiție pentru cartea pe care vreau să o dedic vieții lui Paul Goma și operei sale civice, statutului său în istorie.

Daniela Sitar-Tăut: De ce nu și operei literare? În discuțiile noastre numele tătucului postdecembrist al USR apare constant. Ce-i reproşezi sau, mai bine zis, ce nu-i reproşezi tu lui Nicolae Manolescu?

Flori Bălănescu: De literatură se ocupă specialiștii, eu nu am astfel de competențe. Este o evidență. Nu chiar toți românii se pricep la istorie, fotbal și... literatură. Ca să mai și glumim, că urmează un răspuns care nu-mi face plăcere.
N-aș vrea să acordăm prea multă atenție subiectului propus de tine, mă bucură să vorbesc despre Goma! Tot atât de mult pe cât mă întristează când trebuie să vorbesc despre el prin raportare la alții, din speța „rezistenților prin cultură”. În ultima vreme s-a scris atât de mult pe seama președintelui USR, a lipsei sale de discernământ, a modului ilegal și neelegant în care a acționat și s-a exprimat în diverse ocazii, împrejurări în care postura de președinte al Uniunii Scriitorilor i-ar fi impus mai multă reținere și chibzuință, încât îmi provoacă o stare de respingere, și aproape de milă să insist vorbind despre el. Paradoxal sau nu, poți să fii mic, umil, chiar neînsemnat, și să-ți fie milă de cineva cunoscut în țărișoara lui, de cineva care a trudit la șlefuirea propriei statui. Este un sentiment omenesc.

Daniela Sitar-Tăut: Am cam rămas fără replică... nu mă așteptam, recunosc, să nu vorbești despre... Deşi-i critici pe români sau poate tocmai de aceea, pari patrioată foarte. Te rog să faci o paralelă/ antiteză între românul de acum şi cel de sub comunism. Care sunt ofurile tale, Flori?

Flori Bălănescu: Mă bucur că nu sunt chiar atât de previzibilă cum cred unii /sic/!
Păi, românii în comunism aveau mai multe în comun, decât au românii de azi, în ciuda evidenței că mulți dintre ei sunt aceiași, fizicamente vorbind. În primul rând, majoritatea (azi ce este o majoritate?) trăiau și visau alb-negru (pentru că alimentele cartelate, electricitatea, carburantul, transmisiile televizate  raționalizate, cenzura etc. nu emanau calorii pentru trup, minte și suflet). Majoritatea știau cine este dușmanul comun, supraviețuiau fără să reziste activ la îndoctrinare, se lăsau conformizați/ deformați/ reeducați pentru viitorime. Și aici ajungem la singurul numitor comun (căci e cel mai evident, cel care contează în perspectiva la care mă refer) dintre românii de dinainte și de după loviluție. Când eșalonul comunisto-securist care a preluat conducerea în decembrie 1989, preluare pregătită, premeditată, a schimbat cipul din mașinăria propagandistică, dând-o pe limbajul „democratic” însăilat cu gogorițe din arsenalul gândirii/ limbii de lemn, nu a picat pe un ogor netocmit, necunoscut, ci pe unul cultivat decenii în șir, îngrășat cu virusul reeducării, piteștizării, cum spune Goma. Așa a prins marea manipulare fesenistă. Așa am ajuns unde suntem.
Și suntem goi pe dinăuntru, sunt revoltată, din ce în ce mai revoltată. Zilele astea am avut discuții cu unii dintre consătenii mei, inclusiv cu primarul, pe tema îmbolnăvirii mediului cu gunoaiele menajere. Suntem campioni la a produce rahat și la a-l ambala în staniol. Mulți oameni din sat plătesc pe cei care au căruțe să le ducă gunoaiele din curte. Toată lumea știe. Toată lumea închide ochii. Nu mai poți intra în pădure, nu mai poți pune talpa în liziera drumului național, câmpurile sunt garnisite cu mormane de gunoaie: scutece de copii, materiale plastice de toate formele și culorile, geamuri, moloz, fiare, sticle, azbociment, tot, tot, tot! În țara asta nu-și mai face nimeni datoria!? Nici poliția, nici consiliile locale, nici protecția mediului! Nicio instituție! Asta e situația de la București până la Craiova, pe traseul CFR, via Roșiori. Îmi spun cunoscuții că așa este în toate zonele. Asta nu mai e o chestiune de excepție, este Marea Infestare Națională. Dacă avem comportament murdar, iresponsabil, așa avem și mințile: îmbâcsite, reeducate. Mă întreabă o comentatoare de pe pagina de facebook a comunei mele: „ce treaba au parintii si copii in discutia dv.”. Bine, îți spun eu că e o întrebare, într-o aproximativă gramatică a limbii române, chiar dacă nu pare... Educația de acasă/ de la școală și comportamentul nostru în lume, dictat de mentalitatea care ne stăpânește, părintele care își trimite copilul să ducă gunoiul vecinilor, contra cost, în pădure, vor fi având vreo legătură între ele?
Ne mai unesc pe noi, românii de dinainte și românii de după 1989, dragă Daniela, superficialitatea, lipsa de responsabilitate (prezente la case mari, la oameni cu pretenții, titrați, cunoscuți, profesori, scriitori etc.), lasă-mă să te las, treci și tu cu vederea că e și el amărât, are doi copii, nevasta oloagă, ce câștigă încălcând legea bea la prăvălia din colț... ba, mai primește și ajutor social! Care sunt ofurile mele? După cum vezi, pot fi rezumate în două-trei idei, pe care, însă, le pot argumenta, în neștire, deși scriu greu o carte, pentru că încerc să fiu responsabilă, spre deosebire de hoții și criminalii fizici și morali ai poporului român care scriu „cărți științifice” în pușcăriile lor de 2-3 ani, deseori suspendate... Unii dintre noi trăim navigând împotriva scuipaților și mucilor pe care îi suflă-n spațiul nostru vital corupții și papagalii. Oful meu e că românii își iau drept modele „morale”, „etice”, „estetice” cele mai perverse producte ale reeducării extinse. Și nu oameni ca Goma, I.D. Sîrbu, Steinhardt, Doina Cornea, Vasile Paraschiv și atâția alții. Oful meu este consubstanțial răfuielii cu intelectualitatea, cu „elitele” noastre, care nu și-au făcut datoria de câini de pază ai cetății, nici înainte, nici după decembrie 1989.
Daniela Sitar-Tăut: La final, ar fi urmat să aduc în discuție și satul tău natal, Coşoveni, unde îți instalezi cartierul general în fiecare vară... 
Flori Bălănescu: Unde eram când am vorbit prima oară la telefon, noi două, în vara anului 2010...
Daniela Sitar-Tăut: Așa este, discutam colaborarea la volumul îngrijit de tine, dedicat lui Paul Goma, la 75 de ani! Parcă a trecut o viață de atunci... dacă nu mă înșel, ai lucrat în niște condiții nu tocmai potrivite.
Flori Bălănescu: Ești drăguță că folosești un eufemism... condițiile erau nasoale de tot, era caniculă ca și acum, iar noi (eu, familia mea, adică sora și cumnatul) reconstruiam casa părinților noștri, pe care am moștenit-o noi, fetele. Ca urmare, pentru că trebuia să „locuim” undeva, ne-am improvizat fiecare câte un adăpost. Al meu a fost chiar improvizația totală, adică: patru lemne înfipte în pământ, înfășurate în uși vechi de la casă și celofane, acoperișul fiind din tot felul de strânsuri. Acolo a tras șeful echipei de muncitori un fir electric, să am sursă pentru computer, telefonul fix (de la care țineam în mare parte legătura cu lumea civilizată și care permitea accesul la internet). În timpul zilei soarele îmi încingea coverca (termen oltenesc) în asemenea hal, încât nu mai puteam respira deloc, cred că erau 60 de grade, afară, direct sub soare, erau peste 40. Mai aveam și tot felul de alte îndatoriri, la care se adăugau zgomotele și praful șantierului, disconfortul total provocat de vară. Dar lucrurile astea nu se vedeau din țară, de la Paris, Chișinău, Viena sau New York, nu-i așa? De pe unde erau colaboratorii mei, cei care au răspuns afirmativ și au trimis materiale. Au fost și refuzuri, tăceri, nemulțumiri... O doamnă foarte respectabilă mi-a reproșat absența sa din volum, în ciuda faptului că îi trimisesem invitația, așa cum am trimis tuturor. Da, dar trebuia să mă sunați, mi-a spus dumneaei... că eu nu sunt fitecine, cam ăsta era sensul reproșului. Inclusiv Paul Goma mi-a reproșat, în jurnal, în corespondența privată, absența doamnei din volum. Dar nu eu am împiedicat-o, dimpotrivă, am invitat-o, ci orgoliul său nemăsurat, aș zice unul pe măsura staturii științifice și profesionale, Dumnezeu s-o ierte! La câțiva ani după apariție, altcineva, de altfel prezent în volum, mi-a reproșat cu o ardoare suspectă că am adus între copertele cărții tot felul de indivizi și nu pe cine trebuia. Așa e-n istorie, nu se vede întotdeauna la timp tot ce ar trebui să conteze. Dar era proiectul meu, personal, un cadou pentru Goma, la 75 de ani, nu era o lucrare a Academiei Române sau Raportul Tismăneanu! Când a apărut cartea, m-am dezmeticit, abia atunci, și m-am întrebat cum naiba de am fost în stare să o duc la bun sfârșit, în condițiile în care am lucrat. Cred că atunci când avem voință uităm și ce este somnul! Știu că vrei detalii biografice... așa că îți mai dau unul haios (acum, că atunci...). În coverca aia s-a năspustit asupra mea o furtună uraganică, cu vijelie incredibilă, cu apa până la genunchi, în mai puțin de două minute, cât le-a luat alor mei să răzbată ca să mă salveze, printre crengi doborâte, prin fluviul care se formase... a căzut „tavanul” de improvizație peste mine, care eram disperată pentru că nu puteam să-mi protejez computerul... a luat fiecare câte o bucată, cu cablurile târâș, și am reușit să ne adăpostim sub placa de beton proaspăt turnată... atunci mi s-a stricat computerul, cred că placa de bază, din fericire nu am pierdut fișierele, hardul nu a fost afectat.
Revenind la Coșoveni... aici sunt părinții mei, frații mei, rudele mele. Aici sunt eu. Pentru că aici m-am născut și de aici am plecat în lume. Aici este sursa mea de energie. Nu am posibilități pentru a cutreiera lumea, nici măcar România, așa că în concediu mă găsești acolo.

Daniela Sitar-Tăut: Așa fac, îți mulțumesc.


marți, 8 martie 2016

femeie. punct.


mamei, care niciodată nu poate fi înlocuită 

supradoză
(1935-2006)
(din ciclul: sportul extrem al feminității)


un rictus se prelinge din riduri îți amintești cum
poetul și-a vărsat călimara pe manuscrise zărindu-te
prima oară. scrii ca și când ai ști că mâine e
ultima zi ai căzut într-un abis despre supravieţuirea
regnului animal. curajul curajului tău e o spaimă
să nu îți acorzi nicio circumstanță atenuantă
colții lucidității s-au înfipt în plexul solar şi
scormonesc tăcuți prin vise anaerobe. fantomă abulică
deasupra străzilor drogate cu cenuşa libertăţii. nu
nu am fost prima femeie din tribul meu. nu
nu am descoperit apa renașterii nici ultima păstrătoare
a însemnelor nu am fost. de multe secole nu-mi mai pasă
că femeile sunt cele mai curajoase făpturi inteligente
ele îşi poartă strămoşii părinţii şi copiii pe braţe
la sân îi pun de rău îi feresc
cuvintele de alint sunt muzici din zonele neutre
creierul răzbate în mitră inima este o stea
pe care n-a călcat picior de străin de acolo
lumea se vede altfel omenirea este salvată de sine
la sân te anin îţi spun că te iubesc
eu am mirosul ei tu ai mirosul meu 
o muzică din zonele neutre poartă numele tău 
azi este altă zi. azi ca şi când mâine ar fi

ultima zi.



miercuri, 24 februarie 2016

Dumnezeu renaște mereu în exil


 (text apărut în revista „Confesiuni”, 
în rubrica PARADIGME BASARABENE, ianuarie 2016)



Identitatea – sinteză a desfacerilor și regăsirilor, la Vintilă Horia

„Din păcate nu poţi să te aşezi pe marginea timpului aşa
cum te aşezi pe malul unui râu.”
(Vintilă Horia)

Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, Prefață de Cristian Bădiliță, Editura Vremea, București, 2015, 336 p.

Gheorghe Caftangioglu (Vintilă Horia) s-a născut la 18/31 decembrie 1915 la Segarcea, în Dolj, pe Domeniile regale, unde tatăl său era inginer agronom. A încetat din viață în aprilie 1992, în Spania. Primul Război va împinge familia în refugiu. Îşi va petrece perioade ale copilăriei în regiunile Romanului şi Râmnicului-Sărat, o altă perioadă în Basarabia, unde s-a născut fratele mai mic: Alexandru. Săgetător după Calendarul Iulian, Capricorn după Calendarul Gregorian, viaţa lui Vintilă Horia a fost, parcă, la confluența ascendențelor, acolo unde vălul este atât de subțire încât poate fi sfâșiat oricând pentru a trece pragul. Prietenul Raymond Abellio („dedicat nu numai literaturii dar şi astrologiei, studiilor tradiţionale, interpretării matematice a Bibliei şi ingineriei”, ca inginer, matematician, romancier și filosof, așadar, un erudit) i-a descifrat într-o după-amiază din noiembrie 1960 horoscopul. Avea să primească sau nu Premiul Goncourt? Aceasta era întrebarea din acea zi. Și răspunsul a fost: nu. Dar și astrologii se mai înșeală uneori; a doua zi chiar primește Premiul Academiei Goncourt. Abia în 1972 își va aminti că data „legală” a nașterii sale este 31 decembrie, și nu 18, așa cum îi spusese lui Abellio. Nu astrele se înșelaseră, eroarea fusese umană.
Memoriile lui Vintilă Horia, a căror redactare a început în 1985, debutează cu acest episod. Nu întâmplător, credem. Intuiția îmi spune că dacă întrebi un român cu o brumă de cultură ce știe despre scriitor, acesta va răspunde interogativ: Nu e cel cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, cu scandalul Premiului Goncourt? Un atare sondaj de opinie nu ar fi lipsit (tot intuiția îmi spune) de menționarea sămânței care a provocat scandalul. Cristian Bădiliță surprinde foarte bine trăsăturile esențiale întruchipate de personalitatea lui Vintilă Horia, considerând că „n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de «intelectuali» filocomunişti, atei şi demagogi. «Procurorii» fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim.”
Parcurgerea cărții este alertă, paginile te țin captiv, precum foamea îl țintuia pe pușcăriașul politic în obsesiile despre bucatele alese. Las cititorilor bucuria de a descoperi singuri frumusețea plină de trup, suflet și spirit a rememorărilor lui Vintilă Horia, şi adăst mai mult în copilăria lui basarabeană.
„La Chişinău am împlinit cred cinci ani, prima aniversare de care-mi aduc aminte. Era, deci, în 1920, când tata ajunsese să fie numit director al Casei Noastre, instituţie ad hoc, creată pentru nevoile unei Basarabii de curând alipite, un fel de Minister al Agriculturii.” Am mai scris cu alt prilej: prejudecata basarabenilor (dar nu numai) că Bucureștiul a trimis după 1918 în prima provincie unită cu țara toate ciurucurile, toți pedepsiții disciplinar etc. este, încă o dată, infirmată de memoriile de față, de chiar cazul familiei Caftangioglu și al cercului de prieteni, detașați de dincolo de Prut pentru a pune umărul la integrarea Basarabiei. Nu există pădure fără uscături, spune o vorbă veche. Sigur că au ajuns în Basarabia și oameni de proastă calitate, dar nu aceasta a fost regula.
Din acei ani își amintește memorialistul că s-a născut sentimentul plenitudinii, pe care nu îl va mai întâlni niciodată. Prin zona dimprejurul Mănăstirii Căpriana copilul s-a dat cu totul naturii, contemplației, așa a putut pătrunde mai târziu tainele lumii. De câte ori va mânca cireșe pe alte meridiane, va avea „sub ochii lăuntrici cireşele de la Căpriana (sau de lângă Condriţa), dealul înroşit de bogăţia luxuriantă a verii, parcă împins pe dinăuntru ca să devină un tablou sau un fel de memento pentru toţi cei care-i treceau pe aproape, o invitaţie la meditaţii metafizice de la Platon cetire, un reflex pământean al ideii de colină românească şi de cireşe”. Pentru că acolo și atunci l-a descoperit pe Dumnezeu. Acolo și atunci a trecut „proba copilăriei”, cum o numește, pe urmele prietenului său Toynbee („punerea la încercare”: e adevărat, Toynbee se referă la popoare, dar nu este Vintilă Horia legat indestructibil de zbaterile poporului în care s-a născut, în ciuda respingerii sale de către unii dintre noi?) Prima întâlnire cu biserica mănăstirii de la Condrița i-a revelat copilului un „fragment ascuns în mine cu scop de a fi dezvăluit într-o zi”, motivația rememorării ajunse, azi, la noi, într-o expresie atât de frumoasă:
„Era un timp separat de timpul din ceasuri, un timp pe care, poate, îl făcuseră să se manifeste în conştiinţa oamenilor medievali orologiile puse în turnurile catedralelor occidentale de papa Silvestru, care băteau, pe de o parte, orele laice sau profane, măsurate exterior, şi orele interioare, ale meditaţiilor şi ale zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în realitate, suntem făcuţi şi de care nu ştiu să dea socoteală decât poeţii.” Când s-a „născut” prima oară în Basarabia, pentru copilul Gheorghe, cunoscut mai târziu ca Vintilă Horia, Dumnezeu era în toate fără a fi cunoscut: în cireșe, în caise, în cer, în livadă, în pivnițele de sub deal, în hambare, în parfumul din
cădelniţă, în clopote şi în toacă și, mai ales, în straiele negre ale călugărilor. Pe măsură ce creștea, odată cu trupul său, tânărul, apoi maturul exilat avea să-L descopere pe Dumnezeu în toate, având parte nu de „o poposire pe marginea conştientă a lucrurilor”, ci de „o itinerare cu scop de mărire şi chiar de spargere a hotarelor, lucru de care se îngrijea propriul meu trup care, crescând în fiecare zi cu
câte ceva, împlinea astfel scopul meu epistemologic.”
Împrejurul copilăriei sale rainice (cum ar spune Goma, și tot legat de Basarabia), lumea era clădită „din colinele Basarabiei ştefanitice (din aceste două nume iese la iveală întregirea fundamentală a României: Basarabia, de la Basarabii munteni, şi ştefaniticul, de la marele principe care ducea la
îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada.” Sunt elementele care au constituit „o dualitate trup-suflet din care sunt şi
acuma făcut.” Este, trebuie să recunosc, ceea ce, ca olteancă prin părinți, naștere, educație, trăiesc la un nivel spiritual, fără să îmi pot, deocamdată, explica atunci când aprofundez diferite teme basarabene, traseele unor personalități din Basarabia: nostalgia basarabeană. Am încetat să mă întreb de ce prietenii mei cei mai mulți și mai statornici sunt moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, fie de obârșie, fie adoptați. Pot, astfel, empatiza ușor cu Vintilă Horia, când scrie: „veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi sinteze, Aldeştii şi Râmnicul aveau să joace acelaşi rol.”
Epopeea ritualică basarabeană a luat sfârșit din cauza „revoluției”, casele autorităţilor române fiind atacate de agenţi sovietici provocatori, astfel încât mama scriitorului s-a îmbolnăvit și familia a fost nevoită să părăsească provincia, iar tatăl său „îşi întrerupea astfel o carieră strălucită”. Împușcăturile ideologice de la Moscova răzbăteau până în ferestrele românilor basarabeni din Chișinău. Începutul anilor 1920 avea să culmineze cu celebra revoltă bolșevică înscenată la Tatar-Bunar, în Bugeacul românesc, în septembrie 1924. Timpurile au fost tulburi, memoria lui Vintilă Horia este ca diamantul. Nu doar limpede, ci tăioasă, până la înțelesul ultim. Este un critic lucid al perioadei interbelice, dezastrul politic și decăderea morală fiind contrabalansate, în opinia sa, „de câteva centre de
putere spirituală care au fost Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Gândirea, Trilogia culturii (ca şi Lauda somnului sau La cumpăna apelor) şi Cuvântul au constituit
cele trei centre soteriologice, de fapt inconştient structurate într-un singur centru de cunoaştere, care ne-au ţinut deasupra degradării politice”. Degradarea politică a debutat, crede memorialistul, cu intrarea în scenă a PNȚ și cu Restaurația din 8 iunie 1930 (întoarcerea lui Carol al II-lea), convins că dacă Ion Antonescu ar fi preluat puterea cu trei ani mai devreme, România ar fi evitat dezastrul politico-militar și ar fi avut măcar soarta Finlandei în urma războiului. Sugestia lui Vintilă Horia nu este lipsită de noimă, un regim militar ar fi putut evita chiar mascarada scurtei guvernări legionare și efectele ei maligne. În sfârșit, ar fi putut evita uciderea unor oameni nevinovați, atât de origine evreiască, dar și români a căror vină a fost că nu mai suportau mlaştina politicianistă. Pe fondul unei Europe cuprinse de efervescenţe ideologice, ar fi nepotrivit să îi clasificăm pe românii din trecutul interbelic potrivit normelor conceptuale şi corect-politice de azi.
Fatidica vară a anului 1940 (când va fi numit ataşat de presă la Roma) este surprinsă astfel: „Într-o noapte de iunie, în 1940, ruşii au intrat în Basarabia şi în Bucovina de nord. Vestea m-a aruncat pe străzi, unde nu întâlneam pe nimeni cunoscut. Rătăceam printre spectre, pe Calea Victoriei înţesată de lume, tăcută, rătăcind ca şi mine printre alţi rătăciţi. Parcă, încă o dată, se termina ceva. O stare, un timp, o geografie, un ciclu. Un scurt ciclu care se numise România Mare şi din care începeau să smulgă fiarele istoriei cu nume de vecini. Cu consimţământul lui Hitler, Stalin îşi trimitea armatele, numite ani mai târziu «liberatoare», liberatoare de libertăţi, ca să ocupe un ţinut pe care îl mai ocupaseră odată cu învoirea lui Napoleon Bonaparte. Înţelegerea între tirani a însemnat întotdeauna pagubă pentru oamenii liberi, reîntoarcere la sclavie şi la întuneric cultural.” Nu s-a tras un glonț măcar, un glonț al demnității naționale (cum au tras polonezii), când au fost cedate Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, tot așa cum nu s-a clintit nicio scamă când au fost cedate Transilvania și Cadrilaterul. (Cel din urmă, să o spunem – în răspăr cu autorul memoriilor –, obținut de români în urma participării la o campanie peste Dunăre: după Războaiele Balcanice).
Comunismul, această „rușine universală”, și care, în timp, avea să devină „un semn de recunoaştere al secolului” îl forțează pe Vintilă Horia la exilul perpetuu. După ce este numit ataşat de
presă la Viena (1942), înaintarea frontului dinspre Est, noile realităţi militare şi politico-strategice îl vor arunca (împreună cu soţia) în lagărele din Silezia, Austria, Italia (august 1944 - mai 1945). Absurditatea noii ordini europene culminează în cazul său cu o condamnare în contumacie, după o judecată sumară a Tribunalului Poporului (februarie 1946), la muncă silnică pe viaţă, pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice”. Potrivit Legii 217/2015, art. 2, lit. c, care spune că „
prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale!”, Vintilă Horia – a cărui „vinovăție” nu poate fi probată – este condamnabil în eternitate de către un legiuitor incult (sau ca parte a unui scenariu care ne scapă) din anul Domnului 2015. Semnalele de alarmă din spațiul public asupra modului arogant, nedrept, care sfidează pur și simplu istoria, în care această lege cauționează comunismul și urmările lui, au rămas captive unui timpan surd, unei mentalități comunistoide. Tarele ideologice ale principalului învingător în al Doilea Război Mondial își fac de cap după 70 de ani de la terminarea conflagrației și la 26 de ani de la încetarea oficială a comunismului în România (și în Europa). Dar istoria e făcută și „dreptatea” instituită de către învingătorii în războaie.
Ca istoric și iubitor de cultură, este o încântare parcurgerea acestui neașteptat volum de memorii ale unui scriitor român care a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil/ Dieu né en exil (festivitatea de premiere nu a avut loc din cauza agenților Bucureștiului care au declanșat o campanie de denigrare, prin inventarea unui dosar de legionar, sprijiniți de „L’Humanité” şi de stânga franceză – o intelectualitate care a făcut mereu jocurile tactice ale Moscovei). Consemnările lui Vintilă Horia au parfumul aparte al poveștilor din vechime, undele sale mnezice trimițând la conjugarea dintâi a Cuvântului și la liniștea care îmbogățește a predicii rândunelelor a Sfântului Francisc. Ca într-o a doua cristelniță, una a spiritului, Vintilă Horia se cufundă în învățătura franciscană, și astfel își redescoperă rădăcinile:
„Cred că egalitatea, din care revoluţiile au făcut o injustiţie, a fost posibilă numai atunci, în acea confundare franciscană cu omul şi cu neomul, într-o frăţietate care venea din rădăcini, nu din atitudini. Iată de ce am trăit la Assisi epoca cea mai fericită din viaţă, un an întreg de desfaceri şi despărţiri dar şi de regăsiri, întregiri şi comunicare, prin Assisi, cu ceva din mine care, altfel, n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă deasupra. Începea să funcţioneze compensaţia, de care aveam absolută nevoie ca să suport conştienta pierdere a tot ce avusesem. Era o reînnoire sine qua non, care, de fapt, nu mă îndepărta de nimic, ci mă întorcea, metamorfozat, la origini, cu o întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale. Începeam să înţeleg de ce eram român şi ce însemna, în limbaj metapolitic, o astfel de posibilitate de a fi.”
Dumnezeu renaște mereu în exil, pentru Vintilă Horia, așa cum patria se clonează din propria-i sevă pentru Paul Goma. Este de-a uimirii cum acești mari nedreptățiți de către poporul lor (să nu-l uităm pe Eugeniu Coșeriu!) – asupra cărora semenii și-au proiectat, înfățoșate în hainele retoricii de lemn a noii ordini, sumedenie de spaime, interese, lașități – au legături atât de puternice cu Basarabia.





duminică, 21 februarie 2016

dacă miști, trag!

Afaceri useriste: 

jumătate de pas la dreapta = evadare! dacă te abați, trag!



esența reformelor în România postdecembristă,
motto:
„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”
(Ion Luca Caragiale)

În istorie nu e ca în literatură, de aceea mi-aș permite să pun în discuție câteva afirmații dintr-un inflama(n)t recent text, semnat de Mircea Mihăieș în Romlit..., supărat foarte pe cei reuniți în Grupul pentru Reforma USR, care au îndrăznit să nu fie de acord cu felul în care este condus și administrat sindicatul scriitorilor români.
Cât de înflăcărat să fii ca să afirmi o astfel de absurditate (Breban = instigator la crimă, similară afirmației, și mai recente, în dublet NM/ DCE, potrivit căreia Paul Cernat ar fi „legionar”):
„S-au făcut că nu observă când prozatorul Breban i-a ameninţat cu moartea pe câţiva dintre intelectualii de primrang ai ţării.”??? Când, de fapt, marea vină a lui Nicolae Breban este aceea de a avea un ego expandat. Lumea începe și se construiește în jurul lui. I-am citit vol. 3 din memorii și mi s-au reconfirmat câteva ipoteze de lucru (decurgând din dosarele lui Goma, citite de mine, și din alte dosare, citate de alții, precum și din alte surse bibliografice). S-a vrut mare și pentru asta și-a inventat scuze pentru câteva scăderi omenești, se simte foarte mare și azi, și poate că este un mare scriitor. Dar nu despre calitatea operei e vorba acum. A comis o afirmație ridicolă, ruptă din context, căreia apărătorii drepturilor și imaginii intelighenției s-au grăbit să îi aloce conotații criminale. Este chiar ridicol! De peste două decenii, vedetele establishmentului cultural sar în sus de câte ori cineva face vreo referire critică sau cu iz pamfletar la adresa lor. Emotive foarte și nevricoase peste poate, imensele talente ale patriei nu suportă nici strop de dezacord. Dar nici în cazul lui N. Manolescu nu este vorba despre calitatea criticii literare, ci despre scăderile sale omenești în funcții publice.
N-aș zice că textul lui M. Mihăieș gâlgâie de revelații. Trec repede peste gratuitatea asta: „Mulţi dintre ei nici măcar nu sunt membri ai Uniunii, dar se văd deja încălărind fotoliile în care au stat cândva Rebreanu şi Sadoveanu.” Cine ar vrea, domnule, să stea în scaunul lui Sadoveanu? Dar, cum MM bagă cu larghețe pe toată lumea în același sac (așa cum mentorul lui, N.M., îi băga în sârma ghimpată – pentru necunoscătorii istoriei recente /sic/, sârma ghimpată este o referință pentru legionari! specialiștii știu de ce – pe semnatarii Apelului de susținere a lui LIS și ai lui Paul Goma, în 2006, când același îl pedepsise pe primul pentru că publicase fragmente din Jurnalul lui Goma în „Viața Românească”, iar pe cel din urmă îl antisemitizase rapid, așa, ca la armată, ca la ordin), mi-ar fi plăcut să știe la cine se referă. Deși sunt „anonimă” în câmpul literar, n-aș vrea să mă frec de scaunul în care din scriitor adevărat Sadoveanu a devenit o balegă, un pion al stalinismului dejist. Multora nu le pică bine la ficați estetica, unora ca mine le priește est-etica! Nu suferim toți de atracția obsesivă a sceptrului.
Zic, să trecem peste acest „detaliu”... să ne oprim la un paragraf ce se referă la „desantul bizar” care a ieșit din linie, a îndrăznit să nu fie de acord cu politica echipei de la guvernarea USR:
„Instalaţi în binefacerile democraţiei (care, fireşte, li se cuveneau), n-au scos o silabă despre moştenirea comunistă a României. N-au zis nici pâs despre Securitate, mineriade şi violenţa partidelor extremiste şi-a grupurilor de intelectuali revizioniştileninişti. Erau suficient de maturi, în anii ‘90, când pericolul neocomunist nu era vorbă goală. A ieşit vreunul la bătaie? Aş! Greul l-a dus generaţia prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul. Ei aşteptau după colţ, pregătiţi să înhaţe potul.”
Cam așa cum au ieșit MM, NM, Liiceanu, Pleșu, Patapievici și toată suflarea luminată a țării să se solidarizeze cu Goma? Cu minerii din Valea Jiului? Cu SLOMR? Cu Calciu-Dumitreasa? Ori, poate cu Radu Filipescu? Sau cu muncitorii de la Brașov? Înainte de 1989, zic. Erau toți maturi.
Cine sunt cei din „desant” MM nu știe prea bine (că e clar că nu știe, are în minte câteva ținte, îi vizează pe cei vizibili, pe „purtătorii de cuvânt”), dar în democrație, câteodată, până și „masa de manevră” are dreptul la opinie! Dacă „masa” e cum se spune în „Destul!”, atunci ironicul autor nu face economie de cuvinte pentru a arunca mingea la fileul generaţiei „prostănacilor idealişti”. Nu, zău? Manolescu, Mihăieș și prietenii au dus greul? Unde, la televizor? În balcoane? Nici eu nu v-am văzut în Piețe, din 1990 încoace. Dvs. m-ați văzut pe mine? Nu vă mai săturați de vedetism, pentru că așa v-a rămas năravul de dinainte de 1989! Când Manolescu îl numea pe Iliescu om cu „o” mare, se pare că lupta din răsputeri împotriva „ceaușismului și iliescianismului”. Dacă mă întrebați pe mine (dar, ce știu eu?, nu sunt scriitoare talentată, recunoscută de NM, DCE, MM etc.), ca istoric, aş fi zis: împotriva comunismului şi iliescianismului. Împotriva comunismului și securismului. Pentru lustrație. Lustrație? Ce glumă! Când toți intelighenții patriei s-au frecat, într-un fel sau altul, de alde Iliescu, Brucan, Măgureanu și alți activiști-seci? Numai „domni”, unul și unul. Taman buni să compromită orice încercare de lustrație.
Mă mai opresc la o „teză” și gata (e dintre cele mai generoase!):
„Ceea ce-i „agravează” d-lui Manolescu situaţia sunt cele două cărţi fundamentale publicate în ultimii ani, Istoria critică a literaturii române (2008) şi Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc (2014). Spre ghinionul lor, volumele n-au fost prea generoase cu nervoşii, „moraliştii” şi procesomanii de care mă ocup în aceste rânduri. După cum n-a fost nici cu destui corifei ai generaţiei ’60, sprijinitorii din umbră, instigatorii şi, pentru unii, sponsorii insurgenţilor anti-manolescieni.
Cele două sinteze ale lui Nicolae Manolescu au fost percepute de marea majoritate a furioşilor la care mă refer drept actul lor oficial de deces. Poate e o nedreptate, poate e o percepţie subiectivă, dar aşa stau lucrurile în cultură: eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste.”
Dacă nu ai voie să ieși din linia oficială a USR (ca pe vremuri, ca pe vremuri! jumătate de pas la stânga sau la dreapta înseamnă evadare!! așa că, tovarăși, luați pe cinci și țineți aproape! cine mimează măcar ieșirea din linie e împușcat fără avertisment!), nu ai voie nici să înfigi cuțite în dosul statuii. Căci de ce? Căci pentru că MM este pe aceeași undă cu NM (să ne amintim: în Ro nu a fost nevoie de samizdat pentru că s-a publicat tot ce a fost de valoare etc.). Oare cine-or fi dușmanii din umbră, care atacă unitatea de vederi și valori a USR? Niscaiva netalentați, „memorialiști”, „antisemiți” etc.??? Dacă nu ești „omologat” de NM nu exiști! Mă face să râd... şi să-mi amintesc atâtea expresii, ziceri ale lui Goma, Sîrbu, Soljenițîn, Șalamov... Iată, aleg una de-a lui Sîrbu (care Sîrbu? aaa, nu ştiţi cine este şi ce a scris? Poate vă luminează cele „două cărţi fundamentale” pe care le aduce în discuție autorul „Destul”-ului, dați pagina direct la capitolul despre memorialiști): 
„Îi spun foarte învăţatului critic şi istoric literar:
«Prea suntem cunctatori şi prudentissimi: prea am trecut uşor peste aşa-zisul obsedant deceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu a pătimit şi nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şi descurajant faptul că despre un asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriu tot cei cu acces la tribune şi microfon…».
Ar trebui – i-am spus – scrisă o foarte documentată istorie a nonliteraturii: cu biografii precise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cu case de odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie: cu multe citate din acele opere pe care nu noi, ci istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şi autocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi turnătorii benevole etc.
Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani: o dată pentru totdeauna, trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti de astăzi constă în imensa noastră greşeală de a nu fi procedat, public, la o destalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă, atunci când a început dezgheţul acela scurt”.
Am citit că NM produce tot mai dese neconcordanțe cronologice, așa că mă simt nevoită, pentru cei care nu știu cine este Sîrbu (Ion Dezideriu: IDS), să spun că a murit cu două luni înainte de lovitura de stat îmbrăcată în țoalele criminale ale „revoluției”, pe seama unor anonimi idealiști (cu adevărat idealiști, naivi și altruiști), trecuți la pagube colaterale. Așadar, e sau nu de actualitate textul lui Sîrbu? Au cei care atacă tabăra Manolescu vreun strop de legitimitate să se simtă înșelați și prost reprezentați? În ciuda (sau în virtutea?) faptului că majoritatea ar fi neomologați de NM&co. Păi, să înlocuim doar câteva cuvinte, să le actualizăm: nu am găsit decât unul (și pe acesta pentru că țin la nuanțele istorice) – destalinizare cu decomunizare. În schimb, aș mai adăuga (pentru că tot amintește autorul „Destul”-ului de prigoniții „intelectuali ai lui Băsescu”) la enumerarea lui Ion D. Sîrbu: cadourile (de genul editura Politică), călătoriile cu avionul prezidențial, decorațiile etcetera.
Uite ce este, nici măcar nu cred că „ceilalți” ar face din USR o grădină fermecată. Cu mulți de pe acolo n-aș sta niciodată la aceeași masă. Ca să nu existe niciun fel de dubiu asupra motivelor: pentru felul manolescian, să-i zicem (nu e de râs? ba da!, însă, e și de plâns!), în care se raportează la Paul Goma. Pentru că, din punct de vedere est-etic Goma este un model. N-ai voie să-l maimuțărești, oricât de talentat și inteligent te-ai crede tu, scriitor român, din orice generație (cu atât mai mult cu cât bunul simț al lui Goma este devastator: niciodată nu și-a atacat preopinenții pe motiv de „talent”, niciodată nu a spus despre el însuși că este un „mare scriitor”).
Dar buboaiele astea oblojite fără oprire din comunism în postdecembrism trebuie să se mai și spargă, să se scurgă puroiul din ele. Pe oricine ar atinge. Iar domnia lui Manolescu începe să semene tot mai mult cu a lui Ceaușescu.
Dacă nu ești clientul acestei generații a „prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul” (spune, autoironic, MM despre propria-i tabără!) nu exiști, pentru că, în literatură, nu-i așa?, e cam ca la blaturile din fotbal: „eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste”. Ce mare mirare!? Ce e nou? Ca mentalitate, zic. Nimic. Doar că acum avem voie să ne exprimăm, chipurile, toți, politica își vede mai departe de ale ei. Ceea ce-mi amintește de recentul scandal iscat la standul Editurii Cartier, la Gaudeamus, unde cartea lui Radu Portocală (Un președinte împotriva României) era „cam” interzisă de la vânzare. Incredibil pentru anul 2015, dar adevărat! Pe motivul, invocat cu stropi și mulți decibeli de un domn de la stand: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e „Evenimentul zilei”, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici...”.
 Că de-aia unii sunt „intelectualii președinților”, iar alții sunt intelectuali pur și simplu. Sau, unii sunt scriitori omologați, canonizați, cărora li se face reclamă deșănțată, iar alții sunt doar scriitori.
Și, cum spuneam: în istorie nu e deloc ca în literatură. De fapt, istoricul care sunt a descoperit, la vârsta a doua, că mitul: Istoria e o curvă nu este decât o prejudecată. Cunoscând tot mai mult lumea literară, îmi dau seama că Literatura este regina neîncoronată a „celei mai vechi meserii din lume” (alt mit născut din prejudecăți, pentru că înainte de a se naşte Homo erectus, un Homo antecessor i-a dat la cap!, la cap!, la cap! întâiului Homo sapiens sapiens care a îndrăznit să se aplece deasupra unui lac pentru a se privi în... oglindă). Și ca să merg cu demitizarea până la capăt: cei mai mulți și mai aprigi combatanți ai acestei „meserii” sunt... bărbați.
21 februarie 2016
P.S. din 22 februarie
Mintea mea de istoric face multe corelaţii în timpul unei lecturi. Scriind dintr-o suflare, am uitat să trec şi următoarea asociere: în final, în P.S., acolo unde luptătorul împotriva tuturor totalitarismelor îşi cântă durerea şi întristarea, astfel:

„P.S. Urmărindu-vă de mai multă vreme, ştiu exact cum veţi reacţiona. Daţi-i înainte, sunt călit. Au încercat să mă calce în picioare înaintea voastră nenumăraţi «vigilenţi» şi «moralişti» – unii cu epoleţi, alţii fără. Aveţi câmp de acţiune liber.” Ceea ce mi-a amintit de două lucruri: 1. P.S-ul lui N. Manolescu la articolul apărut în „Adevărul”, Despre religie și sex, în coada căruia îl ardea brusc /sic/ problema cetățeniei lui Goma (mai exact, trăgea în mine pentru a-l atinge pe după corcoduș pe Goma); 2. mi-a amintit despre un alt luptător neînfricat împotriva totalitarismelor de tot soiul, care a dedicat un întreg volum eseistico-romanesc dragului său turnător. 418 pagini pentru ca G. Liiceanu să lase omenirii moștenire, cu un talent devastator, următoarea idee/ imagine: aș fi putut să fiu victima comunismului, dar nu am fost „periculos”. Cum spuneam cu alte prilejuri: să ne ocupăm de eroii adevărați ai României comuniste, pe „făcuți” să îi lăsăm să se simtă bine în autoficțiune. Așa cum reiese din DUI-ul din care tot citează, G.L. nu a prezentat niciun grad de periculozitate pentru regim.