"Ia pe cinci şi ţine-aproape!"

(fragment din romanul cu titlul provizoriu: Ia pe cinci şi ţine-aproape!)

Petru era deţinut politic prin naştere, slobozit în claustrare dintr-o mamă condamnată pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Mamă şi copil „duşmani ai poporului”. Cu ţâţa săracă a maicii înfometate crescuse până la mai bine de trei luni, când a fost botezat în secret de două călugăriţe, colege de celulă cu Petra. Mai târziu s-au îndurat să-i dea şi mâncare de adulţi, atât pentru a mai lua în greutate, cât, mai ales, pentru întremarea mamei, care ajunsese cât un ţâr. O sufla vântul, avea 1,70 şi 35 de kilograme. Femeile puneau de-o parte din raţiile lor inconsistente, fără a simţi lipsa puţinului dat. Cele două – una ortodoxă, Hristina, cealaltă greco-catolică, Constantina – îl botezaseră udându-i capul dintr-o gamelă care se plimbase pe rând la sânul tuturor femeilor din celulă, ca apa să stea caldă. Botezul s-a petrecut în ziua de 29 iunie, ziua lăudaţilor şi mai-marilor Apostoli Petru şi Pavel. Fusese dorinţa mamei ca băiatul să primească numele ei şi al părintelui său, pe care femeia nu-l cunoscuse, aşa încât, măcar în suflet, să aibă şi ei doi un tată. Copilul a primit taina botezului aproape de ora prânzului, bine calculată şi cântărită de către veteranele celulei. Vetuţa şi Steliana, cliente vechi, înţelepte şi cultivate ale puşcăriei politice, învăţaseră tot ce se putea desluşi despre viaţa în închisoare, fiind arestate încă de pe vremea lui Antonescu. Aşa că planificaseră botezul cu o jumătate de oră înainte de aducerea hârdăului cu mâncare pe celular, în răgazul când gardienii erau preocupaţi de distribuirea mesei. Două tinere, ultimele sosite cu o lună în urmă, au stat de pază în faţa uşii, cu timpanele încordate şi ochii lipiţi de vizetă, ca să prindă şi să traducă toate zgomotele de pe celular. Prima grijă a unei încarcerate, după câteva zile de acomodare, era să înveţe limbajul propriu pereţilor, uşilor şi ţevilor, mimica, tertipurile şi hârşâitul paşilor gardienilor în papuci de pâslă, filmul mut şi insinuant al ochiului din vizetă...

A doua zi după botez, numele copilului fu aflat în toată închisoarea, ca să nu rămână vreo eventuală liberată sau mutată în altă închisoare fără să ştie. Tot ceea ce se întâmpla cu o deţinută constituia o informaţie vitală pentru ea şi pentru celelalte. O încrengătură de situaţii şi date pe care un „liber” n-ar fi fost capabil să le pătrundă. Două luni mai târziu, una dintre femei, trimisă de urgenţă în spitalul Văcăreştilor direct din Depozitul Securităţii de la Piteşti, cu hemoragie internă provocată de tratamentul aplicat în anchetă, făcu în aşa fel ca ştirea despre naşterea şi botezarea lui Petru să ajungă la Alexandru. Draga era o legionară dintr-un sat argeşean, ceea ce nu împiedicase anchetarea ei în condiţii „speciale”; acum nu se mai temea de nimic, de vreme ce suportase smulgerea sfârcului de la sânul drept fără să ceară îndurare. Când fusese întoarsă la Piteşti, nici nu intrase bine pe poartă că ţipase din toţi rărunchii, să audă cei din spatele obloanelor: Măi, fraţii mei, să ştiţi: Petra din Târnava l-a botezat pe Petru! Gardianul care o preluase, ştiind prin ce trecuse, a crezut-o nebună şi, cu un soi de milă animalică, asigurându-şi acoperirea în caz că ar fi fost luat la întrebări de ofiţerul politic, îi dăduse una în spinare. Femeia se dezechilibrase şi, împiedicându-se în uscăciunea gleznelor încorsetate de lanţuri, se izbise cu faţa de pământ! Înainte de bufnitură, încercând fără folos să se protejeze, îşi agăţase bărbia în cătuşele de la încheieturi. Apoi râsese în hohote de se cutremurase curtea interioară... îi căutase lumina ochilor: Îţi mulţumesc din suflet Domnul meu, că de nu m-ai fi lovit atât de aprig n-aş fi mirosit colţul ierbii! Rezemată pe genunchii tremurânzi, privea în sus la nefericitul incapabil de a mai schiţa vreun gest, înmuiat de lacrimile ce-i şiroiau femeii pe obraji. Îşi împlinise datoria, acum puteau s-o arunce la Neagra pentru o săptămână. Gardianul se dezmetici, conştient de pericolul ce-l pândea pentru „pactizarea cu duşmanul”: Ridică-te, futu-ţi ’mnezăii mă-tii de criminală! Şi Draga se ridică, nu fără să jinduiască la firicelul de păpădie strecurat prin crăpătura cimentului. În spatele geamurilor se pornise rumoarea înăbuşită, intrase în funcţiune maşinăria fără corp şi fire: MORSE. Când se lăsă noaptea, la etajul întâi, undeva pe lângă camera 4 Spital, într-una din celulele prin care Ţurcanu mai trecea din când în când să-i vadă pe bandiţii nereeducaţi de pe priciuri (Banditule, ce mai dospeşte azi dovleacul tău? Io cre’ că îţi cam place să suferi, nu-i aşa? Ce gânduri criminale mai ai mă, n-auz’? Las’ că găsesc eu o metodă specială pentru tine, de să-ţi iasă sfânta suferinţă legionară pe ochi!), careva începu să rostească versuri de Eminescu.

Tot mai sus îngerii se prefirau să înnopteze, îngreunaţi de neputinţa perechilor pământene.

În aceeaşi noapte, Petra visă că alerga fericită la vale, prin iarbă şi flori, copilul ei era mărişor şi blond, făcea tumbe pe coastă. Îl luase de mânuţă şi îl îndemnase din ochi să se uite la poala dealului: acolo se vedea o mare din care se ridicau unde strălucitoare ce se topeau în norii de vată pastelată. Şi începură să alerge iară şi parcă nu mai ajungeau, însă o văzuseră şi asta însemna mai mult ca orice: la mal îi aştepta, aurie, clătinându-se ca pana de gâscă pe suprafaţa unei băltoace în urma ploii, Arca. Se trezise revigorată, îi era foame. Petru stătea în funduleţ, rezemat de perete, şi rodea o coajă de pâine, iar naşe-sa Constantina, aplecată de pe priciul de deasupra, îi făcea jucărele cu mâinile şi ochii, smulgându-i sughiţuri de neînţeleasă bucurie.

Acum aflaseră toţi cei siguri, care trebuiau să ştie, că a fost botezat un copil, unde altundeva, dacă nu în celula mamei. Vestea că Taina botezului fusese dată copilului de două femei îl înduioşase pe bătrânul preot de ţară Popescu, internat la infirmerie. Apelase pentru ultima oară la harul său. Îl convinse pe medicul oficial – foarte speriat că va afla ofiţerul politic – să îl ajute să-i dea micuţului Tainele Mirungerii şi Împărtăşaniei. A doua zi, doctorul inventă o vizită în celula mamei lui Petru. Când intră, numără femeile din ochi, cântări perspectivele şi întrebă dacă acolo se află într-adevăr un sugar. Petra îi lăsă jos pantalonaşii, făcuţi dintr-o bluză de vară a Vetuţei, doctorul îl palpă pe burtică şi spuse cu voce tare, ca să audă gardianul din uşă: copilul este îngrijorător de umflat. Cum fetele ştiau că nu are nimic tresăriră, dar nu lăsară să se vadă. Foarte perspicace, Mia îi strecură ceva în buzunarul de la halat. Fu atât de dibace, încât nu observară nici colegele ei. Zile în şir, adunaseră cu lingura de pe suprafaţa străvezie a ciorbei de la prânz strelicele de grăsime. Ca prin minune, femeile reuşiseră să salveze, scăpând de toate percheziţiile, micuţa candelă, ceva mai înaltă ca un degetar, sculptată de cele două măicuţe dintr-o copită de vită găsită în gamelă, printre resturile de varză putredă. În ea strânseseră grăsimea, mai scumpă decât mirul bisericesc. Pentru împărtăşanie, preotul se descurcase la infirmerie cu un sirop dulceag din plante, primit de la doctor, pentru tuse. Copilul era acum creştin în legea Sfintelor Taine. Cât îl întorsese doctorul pe toate părţile, încercând să afle ce ar putea scrie în dreptul diagnosticului, preotul spusese, mai mult în sine, pentru a nu fi surprins, câteva pasaje principale din Sfânta Liturghie.

Povestindu-i Celeimari, Petru era zguduit de un acces de furie combinat cu o fericire insuportabilă, ce îi exploda în tâmple, incapabil să retrăiască atmosfera botezului său de necesitate. (Hristina şoptise mărunt, cu timpanele pocnind de emoţie: Te lepezi de Satana? Şi odată cu naşa murmuraseră toate, inclusiv cele două care păzeau vizeta: Mă lepăd de Satana! Te-ai lepădat de Satana? Păreau sute de guri slobozind emoţii testamentare în pereţi, din care se eliberă, de trei ori, jurământul: M-am lepădat de Satana! Mia – evreica, Niculina – penticostala, Schwester Hildegard – catolica murmurau fără împotrivire. Un duh blând stăpânea celula. Căci în momentul în care Hristina rostise: Se botează robul lui Dumnezeu, Petru, în numele Tatălui, Amin! al Fiului, Amin! şi al Sfântului Duh, Amin! niciuna nu mai respira, iar Constantina simţise cum braţele sale subţiri îl apără pe Fiul Domnului, căruia, iată, câteva biete femei îi împlineau în condiţii neomeneşti Cuvântul! Şi te uneşti cu Hristos? Şi crezi Lui?... Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu!)

După mai puţin de o oră, bătrânul medic repuse copilul în braţele mamei sale, care, albită de emoţie, îi sărută, în repezeală, mâna... Fără să-şi piardă controlul, doctorul zise tare: i-am adus sticluţa asta cu vitamine, să-i dai două linguriţe pe zi, este foarte slăbit. Şi o puse pe pat, odată cu degetarul-candelă, care dispăru într-o clipită din raza vizuală a caraliului sub o saltea. Rămaseră singure, asigurându-se că gardianul s-a depărtat. Îl dezveliră, se priviră şi zâmbiră împăcate: trupul copilului purta crucea de mir, ce cobora dinspre urma lucioasă de pe frunte.

Alexandru rememora adesea versuri din închisoare, le auzise şi le spusese de atâtea ori încât îi erau mai aproape decât orice. Erau realitatea care îi tăia cheful de ficţiune, lăsându-l obosit, şi proaspăt, paradoxal de singur şi împăcat să aştepte moartea.

(Din toţi cei ce-au fost pe-acolo/ Numai morţii trăiesc,/ Asemenea lui, aşişderea ţie./ Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc,/ Dar viaţa mea nu-i, nu-i/ Prietene, decât o moarte vie.)

Mandinescu salvase în cuvinte puţine mărturia fiinţei sfârtecate, trecând într-o metaforă o sută de tratate despre reeducare. Pe care, oricum, nu le-a scris nimeni, zicea, ci-şi amintea de colegul său, de Bobu... (Şi-au zis că crematoriul e-o prostie/ Că oamenii prea iute-acolo mor./ Iar ei voiau nu numai carne vie,/ ci să ardă sufletele lor.) Cum ar fi putut înţelege cei „liberi” căderea din treaptă-n treaptă a celor mai buni dintre ei, dintre studenţi, a celor mai capabili, mai inimoşi, mai căuzaşi? Acum, rămaşii sperau la mântuirea prin îndurarea conştiinţei traumatizate, ajunse tabula rasa, golirea, apoi reculul, reumplerea, adevărata şi cea mai insuportabilă durere: moartea vie... Aşa cum n-ar fi putut înţelege şi accepta lângă ei, „normalii”, o femeie intrată în puşcărie la 18 ani, ieşită fără nicio speranţă la 33... rămasă fără copil, fără niciun rost în lume.

Învăţaseră să se tacă pe ei în lumea celor mulţi.