măştile reeducării

Flori Bălănescu

Dezambiguizarea arhivelor Securităţii, un puzzle întortocheat

2

Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, Polirom, 2013

Fraza de început a capitolului dedicat lui Constantin Noica este semnificativă pentru perspectiva integrală. Gabriel Andreescu a decupat astfel din filmul istorico-narativ: „Imaginea lui Constantin Noica datorează semnificativ întâmplării de a fi devenit eroul Jurnalului de la Păltiniş, personajul-cheie al unei naraţiuni, dovada a cât de concret seducţia poveştilor grefează cultura”. (p. 59)

Şi datorită cărţii de faţă, „Cazul Constantin Noica” este acum unul dintre cele mai documentate. De 23 de ani societatea românească este dezbinată de lupte de gherilă mediatică. Pentru unii luptători din arena publică informatorii „lor” sunt mai scuzabili, chiar amnistiaţi de această „calitate”, deoarece le sunt prieteni ori se potrivesc convingerilor şi intereselor pe care le manifestă. Pentru un analist sau istoric, fiecare caz contează în mod egal, aplicând aceleaşi unitate de măsură şi tehnici de interpretare. În cazul de faţă, miza discuţiei rezidă în modelul intelectual şi cultural propus şi reprezentat de Constantin Noica, în mecanismele prin care un atare model – amoral şi iresponsabil prin convieţuirea armonioasă cu regimul totalitar, cu serviciul lui represiv – a continuat să producă „elevi” în regimul libertăţilor democratice de după 1989. Afirmaţia: Deţinuţii politici au fost victime, iar vinovată este Securitatea este insuficientă. Ea nu explică tarele morale din comportamentul nostru actual. Nici măcar nu le justifică. O cuprindere mai adecvată a realităţii ar putea fi: Unii deţinuţi politici au acceptat colaborarea din frică, alţii din naivitate, alţii din interese meschine sau cu relevanţă egocentrică, alţii pentru că au fost şantajaţi sau atât de chinuiţi încât şi-au depăşit limita omenească a rezistenţei ori, pur şi simplu, ajungând să creadă că este o datorie patriotică. De asemenea, trebuie făcută o distincţie necesară între colaboratorii (informatorii) angajaţi în timpul detenţiei şi cei din libertate (care nu avuseseră de a face cu puşcăria).

Discursul istoric îşi configurează aria cercetării, analiza şi concluziile în mod specific şi nu conform încadrărilor operate pe interpretarea Legii 187 (plus „amendările” ulterioare). Pentru a identifica mecanismele ideologice şi tehnicile aparatului represiv ale regimului comunist din România nu apelăm nici la Legea 187 şi nici nu amendăm cercetările în funcţie de hotărârile judecătoreşti. Astfel de detalii sunt utile speculaţiilor jurnalistice şi politice.   

Toate aceste variabile ne ajută să aprofundăm contextul în care s-au petrecut lucrurile, să decriptăm trăsăturile, nuanţele şi resorturile intime ale naturii şi rezistenţei umane. Exprimat cât mai neutru: Constantin Noica – marele intelectual şi cărturar, fost deţinut politic (din motive nepolitice), s-a reeducat în închisoare (fără să fi trecut prin Piteşti, Gherla sau Aiud), semne ale acestei reeducări fiind, între altele, colaborarea la „Glasul Patriei”, revistă de propagandă destinată intoxicării exilului, şi (dincolo de analiza literară) Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru!, a colaborat cu ofiţerii politici din închisoare, a avut regim preferenţial, iar în libertate a acceptat cu bună ştiinţă să fie agent de influenţă. Într-o anumită măsură, jocul său cu Securitatea s-a pliat pe convingerea intimă în misiunea culturală pe care credea că o are de îndeplinit („Eu nu mă jenez să am legături cu securitatea, pentru că eu ştiu că sunt cu inima curată.”  (Raport citat integral în Dora Mezdrea, Noica şi Securitatea. I, Volumul al IV-lea din seria: Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, M.N.L.R., 2009, pp. 114-123).

Măştile reeducării

Citind azi Jurnalul de la Păltiniş ni se confirmă deplin ceea ce autorul volumului Cărturari, opozanţi şi documente sesizează: „intensa nevoie a evadării din real”, „o utopie nonumanistă şi nondemocratică, dar suplinind foamea aspiraţiilor individualizate”. (Andreescu, p. 59) Dacă Jurnalul a putut avea succes la data publicării, explicaţia rezidă îndeobşte în contextul social şi cultural viciat de politic până la atrofierea simţului critic, afectat de cenzură şi autocenzură, şi la estomparea discernământului elementar. A fost un debuşeu neaşteptat oferit unei populaţii şcolarizate conform manualelor de istorie, literatură şi filosofie contrafăcute. Din punct de vedere al racordului la realitatea propriu-zisă, prozaică, în care-şi petrece viaţa Gabriel Liiceanu, Jurnalul (chiar în ediţia din 1991, „revăzută şi adăugită”) trezeşte întrebări legitime generaţiilor formate şi născute în postdecembrism, dar şi unor contemporani[1]. În prefaţa reeditării, face o afirmaţie ciudată: „România nu a avut o mişcare asemănătoare Cartei ’77 şi nici una de tipul Solidarnost. Faptul că acest lucru nu a fost cu putinţă este poate meritul Securităţii române sau poate expresia slăbiciunii noastre. Dar fenomenul şi experienţa pe care vi le-am descris par să fie unice la nivelul ţărilor din est”[2]. Notările încep la 21 martie 1977 (dată la care Paul Goma se solidarizase public cu Charta 77 a cehoslovacilor, îi trimisese o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu şi stârnise ceea ce se va numi Mişcarea Goma pentru drepturile omului). După patru însemnări din luna martie, jurnalul sare la 2 octombrie 1977, dată până la care sute de oameni au semnat Scrisoarea Goma, unii au fost arestaţi, bătuţi, internaţi în spitale psihiatrice, condamnaţi la muncă în Balta Brăilei şi la Canal, „neutralizaţi” sau „influenţaţi” (s-au desolidarizat, cel mai dramatic caz fiind al lui Ion Negoiţescu), Goma a fost arestat, în vara aceluiaşi an regimul a „pacificat” şi Valea Jiului, acolo unde mii de mineri s-au revoltat, eveniment fără precedent în comunismul românesc. Europa Liberă a ţinut românii în priză luni de zile, fără oprire. Nimic din toate acestea nu transpare în Jurnal. Contrar afirmaţiei lui Gabriel Liiceanu: Securitatea, bazându-se pe slăbiciunea-laşitatea noastră, a anihilat o mişcare similară Chartei 77. Discipolul este contrazis chiar de maestru, despre care un informator scrie la 18 noiembrie 1977: „cel în cauză exprimându-şi părerea că «asemenea atitudini nu se sprijină pe o bază reală în actuala societate românească, ele nefiind decât un ecou al modei, al atitudinii protestatare din unele ţări socialiste cum sunt Cehoslovacia şi URSS»”. (Andreescu, p. 107) În DUI Paul Goma sunt zeci de „opinii” din aceeaşi zonă interpretativă, emise faţă cu prietenii (informatori) sau la birou de multe figuri de prime rafturi ale zilelor noastre. Explicabile, în contextul reeducării naţionale (ruptura de valorile tradiţionale şi europene, dispariţia elitei culturale şi politice, creşterea laşităţii până la legitimizarea fără nuanţe a statutului de victimă etc.), dar impardonabile după decembrie 1989, când intelectualii nu mai aveau motive să se teamă (dacă aceasta a fost motivaţia reală). Scenariul paideic (posibilul model paideic) propus de Noica prin „Şcoala de la Păltiniş” a avut, se pare, nevoie de acceptul şi sprijinul regimului comunist. Formaţia filosofică şi spiritul umanist ar fi trebuit să-l ţină pe profesor mai degrabă departe de partid şi de stat, decât prins în laţul Securităţii. Visând la o „superuniversitate” ce ar fi urmat să funcţioneze la Sibiu, Noica a intenţionat să trateze cu Nicu Ceauşescu, secretarul judeţean al Comitetului Judeţean Sibiu: „[Noica] Ştie că tov. Nicu Ceauşescu a cerut şi a citit Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul, ceea ce înseamnă că s-a familiarizat cu intenţiile de la Păltiniş”, spune informatorul „Roşianu” la 21 nov. 1987. (Andreescu, p. 74) Coborând în realitatea prozaică pentru a localiza informaţia în contextul istoric real: cu o săptămână înainte muncitorii de la „Tractorul Roşu” Braşov se revoltaseră împotriva tratamentului la care erau supuşi. În noaptea de 14/ 15 noiembrie au refuzat să mai lucreze, iar dimineaţa şi-au început marşul pe străzile Braşovului. Mişcarea a fost „pacificată” cu brutalitate, zeci de muncitori, femei şi bărbaţi, au ajuns în anchetele inumane din sediile Securităţii. Toţi cei condamnaţi au fost deportaţi. În anul 1987 cetăţenii României primeau alimentele de bază pe cartelă, erau umiliţi la cozi interminabile, sufereau de frig-foame-frică. În acest timp, o mână de intelectuali – care nu se solidarizaseră public nici cu Mişcarea Goma, nici cu gesturile individuale ale unor Mihai Botez, Doina Cornea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dorin Tudoran sau Gabriel Andreescu – „luptă” pentru o şcoală a elitelor culturale într-o ţară stăpânită totalitar.

Anii în care Constantin Noica devenea părinte spiritual al unui grup de tineri sunt cu atât mai delicat de analizat în toată complexitatea istorică şi culturală cu cât o opozantă a regimului comunist notează în jurnal („probabil 1988”, scrie nesigură): „Dacă am reuşit să mă eliberez de teamă şi să mă înrădăcinez mai adânc în anumite valori eliberatoare, o datorez şi lecturilor mele din Constantin Noica. Pentru că filozoful relativizează puterea apăsătoare a Statului şi a politicului.”[3]

Cum şi cât a relativizat Noica statul şi politica putem afla din opera lui şi a elevilor „Şcolii de la Păltiniş”. Cât de implicat a fost Noica politic – fără a face politică de partid – deducem din studiul dosarelor lui, prin efortul lui Gabriel Andreescu. Doina Cornea resimţea absenţa vieţii spirituale, în ciuda ateismului de partid şi de stat, o nevoie cu atât mai subliniată cu cât credinţa îi era interzisă, iar libertăţile individuale în România cvasiinexistente. Împrejurările în care făcea notaţii erau prielnice unor astfel de efuziuni. Profesoara de la Cluj avea regim de domiciliu forţat, fusese arestată câteva săptămâni, era supravegheată informativ şi operativ, cu pază la poarta casei. Motivele pentru care a fost hărţuită de aparatul represiv sunt diametral opuse raţiunilor pentru care Noica şi discipolii lui practicau filosofia în „turnul de fildeş”. Abia gestica opozantei poate fi asimilată practicii politice în afara politicii, o raportare conştientă şi responsabilă faţă de Putere şi semeni, o încercare de a provoca solidarizări, de a crea un sâmbure de societate civilă în contrast evident cu regimul. Reacţiile deschise ale opozanţilor/ disidenţilor, pasibile de a fi creat breşe în monolitul ideologic (şi de aceea supuse represiunii), sunt din altă speţă decât „rezistenţa prin cultură” practicată cu aprobarea tacită a regimului, într-un grup elitist precum cel al Catarilor de la Păltiniş[4]. Prin comparaţie, dacă acţiunile opozanţilor seamănă cu o carte deschisă, aflată la vedere atunci, acum şi peste timp, „Şcoala de la Păltiniş” pare o sferă plutind prin abisul totalitar, a cărei altitudine (necesară pentru a nu se izbi de pământ) este susţinută de regim.

Analiza operată de Gabriel Andreescu adună piese ştiute (chiar dacă nu în toate detaliile lor) cu piese neştiute, dintr-un puzzle căruia cu greu i se poate da un nume. „Ataşamentul victimei faţă de torţionari”, „Noica, agent de influenţă”, „Paradoxul Noica. Discursul docilităţii”, „Paradoxul Noica. Confortul afectiv în relaţia cu organele”, „Emoţia victimei în faţa torţionarului” sunt câteva subtitluri potrivit alese. Lectura dosarelor Noica, realizată de Gabriel Andreescu prin lentilă compusă, este covârşitoare. Suscită frustrări chiar şi cuiva deţinând alte date decât cele cunoscute din cărţi ca Jurnalul de la Păltiniş sau Epistolar.  

Nu am intenţionat să intru în detaliile firului narativ reconstituit de Gabriel Andreescu pe baza dosarelor din arhivele Securităţii. Cartea e de citit cu creionul în mână. Trebuie spus, pentru aceia care nu au practica studierii dosarelor sau memorialisticii (de detenţie), că: scoaterea frecventă din celulă (după terminarea anchetei şi pronunţarea condamnării, cu excepţia suplimentelor de anchetă), amenajarea unei celule mai luminoase şi confortabile, primirea de cărţi şi de instrumente pentru scris sau chiar a „2 prăjituri «care au costat 5 lei». I se cumpără pulover, ciorapi, pastă, săpun de faţă şi rufe” (Andreescu, p. 65) nu sunt deloc atributele unui deţinut politic din perioada comunistă (care avea numai restricţii şi responsabilităţi), ci ale unui deţinut cu privilegii. Ceea ce înseamnă în limbajul uzual al puşcăriaşului politic: colaborare cu ancheta, colaborare cu administraţia/ofiţerul politic, reeducare. Aşa cum absenţa din dosar a angajamentului nu înseamnă anihilarea comportamentului dovedit de alte hârtii şi de mărturii. O trăsătură ce stinghereşte imaginea de mare cărturar a lui Noica, privită cu înţelegere de către foştii deţinuţi politici tocmai în virtutea anvergurii şi autorităţii sale intelectuale.

Deşi Gabriel Andreescu consideră că întemeierea unei „şcoli filosofice” nu l-a preocupat pe Noica până la publicarea Jurnalului de la Păltiniş, este posibil ca acesta să fi fost unul din visurile lui, pe care-l credea irealizabil în împrejurările politice de atunci. O spune Emil Cioran: „Marea ambiţie a vieţii sale a fost să aibă discipoli. Visul său s-a realizat şi pesemne că acum, într-un fel, regretă”[5]. În celulă, la Jilava (detaliu ce nu reiese clar din carte), Constantin Noica ţinea prelegeri pe teme diverse, având un adevărat program cultural-ştiinţific, fiind foarte metodic, persuasiv şi convingător, aşa cum îşi aminteşte medicul Emil Căpraru. Acolo, tânărul asistent universitar de la Medicină chiar a avut sentimentul că există şi poate fi alimentată o „rezistenţă prin cultură”[6]. Expresie pe care aici a auzit-o pentru prima oară, în 1959-începutul anilor 1960, la „domnul Noica”. Nivelul de pregătire intelectuală şi culturală în condiţii clar delimitate poate reliefa de la individ la individ valenţe sau trăsături neaşteptate, raportate la mentalitatea comună. „Atât el [Noica] cât şi cei din lotul său nu au avut deloc conştiinţa că încalcă legea, că pun la cale vreo acţiune împotriva regimului comunist, că a avea altă opinie decât cea fixată prin lozincăria comunistă constituie un delict. În sfârşit, că a avea corespondenţă cu colegii pe probleme legate de preocupările lor general-intelectuale, aplicate la anumite domenii, nu constituia delict, ei bine, au mers în anchetă fără să fie conştienţi că unele afirmaţii care le păreau naturale  constituiau din punctul de vedere al comunismului delicte majore, devenite în cele din urmă argumente pentru încadrarea lor la anumite articole ale Codului Penal”[7]. Aşa cum relevă Gabriel Andreescu, Noica (precum atâţia alţi intelectuali) s-a comportat „naiv” în anchetă. Autorul documentează că a acceptat să vorbească despre multe, în timp ce i se inducea iluzia că e liber (în celulă) să creeze, scriindu-şi autobiografia. După eliberare, a păstrat convingerea că este de folos regimului: „Ţin să fac o declaraţie după câteva zile de contact cu lumea mea regăsită, nu numai că aş primi să fac unele referate pentru autorităţi, dar aş cere dreptul acesta (...) Esenţialul pentru mine s-a produs, mi-am regăsit patria şi sensul de viaţă printre oameni. Mulţumesc regimului pentru răbdarea şi bunăvoinţa pe care le-a avut cu mine...”. (Andreescu, p. 81) Nevoia profesorală a lui Noica (manifestă şi la Jilava) de a modela pe alţii şi de a transmite un model este mai puternică decât tentaţia de a rezista modelării sale după nevoile regimului. Este o tensiune dramatică, având grele efecte pe termen lung.

Când situaţiile complicate cer comparaţii, ele trebuie făcute, pentru că sunt un exerciţiu didactic adecvat. O vreme, Noica a împărţit agora aceleiaşi celule cu Petre Pandrea, un opinent nu mai puţin cultivat, cu un stil total diferit (aşa cum a fost în viaţă şi în profesie) ce subjuga ascultătorii, „permiţând un joc al colocvialităţii”[8]. Două modele total diferite de reprezentanţi ai elitei intelectuale formate în perioada interbelică. Învinsul în reeducarea de la Aiud, colosul revoltei împotriva nedreptăţilor (de dreapta şi de stânga), care suportase un regim greu de povestit în Turnul Alb al închisorii de la Ocnele Mari, a murit în libertate conştient de irosirea sa. Constantin Noica – aşa cum documentează filigranat Gabriel Andreescu – a urmat toată viaţa un ţel pe care l-a crezut mai presus de orice: „salvarea culturii”. Era poate convins că prin colaborarea cu ofiţerii din închisoare se salvează pe sine, „antrenorul cultural al naţiunii” (Andreescu, p. 100). Este un scenariu ce se întrevede limpede din analiza cărţii. Însă, premisele istorice erau alterate din start. Scriind în detenţie, în atmosfera indusă de manipulările ofiţerilor, acceptând un regim alimentar şi igienic net superior regimului colegilor săi, publicând în revista „Glasul Patriei”, acceptând să fie curea de transmisie a politicii oficiale şi să-şi susţină discipolii prin docilitatea faţă de regim, prin permanentul „dialog cu Securitatea”[9], Noica nu avea cum să-şi păstreze în eternitate un profil moral imaculat. A fost posibil în comunism, când oamenii nu aveau acces la informaţii şi ajunseseră să creadă că formele expresiei libere sunt accesibile doar „nebunilor” (Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Mihai Botez, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Gabriel Andreescu sau Dorin Tudoran – câţiva dintre cei care au ieşit din linie având o motivaţie principială).

Am spus în textul anterior că nu consider fiabilă soluţia redefinirii noţiunii de „colaborator” după gradul de pericol pe care l-a presupus colaborarea respectivă, deoarece aparenţele pot juca feste. În primul rând, nu avem la dispoziţie întreaga „operă” şi nu vom putea stabili niciodată câţi şi cât au colaborat. Pe de altă parte, repet, nu discutăm aici în termeni juridici. O comparaţie se impune – din aceeaşi raţiune didactică – între cărturarul Adrian Marino (analizat şi el de Gabriel Andreescu) şi cărturarul Constantin Noica. Indiscutabil, trebuie văzuţi prin dimensiunea umană (ambii au făcut detenţie, iar Marino a avut o mai pronunţată conştiinţă a ceea ce însemna să fii deţinut politic), prin dimensiunea operei şi prin conotaţiile celor două dimensiuni în câmp social şi cultural, în sens larg. Din această comparaţie, deducem că dacă Marino a acceptat unele compromisuri pentru a-şi putea hrăni „demonii” creaţiei, Noica a indus nu doar un model inadecvat din punct de vedere al responsabilităţii pe care trebuie să o aibă intelectualul faţă de „cei fără glas”, ci a ajutat Securitatea cu idei şi soluţii folosite împotriva altora şi în slujba regimului comunist. Oricât disconfort ar crea adevărul (care întotdeauna se vede mai limpede în timp, scuturat de idiosincraziile contemporanilor), trebuie rostit: „Dacă asistenţa dată de Noica regimului a făcut totuşi «o diferenţă», atunci aceasta acoperă exclusiv viaţa filozofului şi a apropiaţilor, căci fără colaborarea lui ei nu ar fi făcut drumurile în Occident şi nu şi-ar fi văzut publicate cărţile. A asigurat proeminenţa lui Constantin Noica şi a promotorilor unei «Şcoli de la Păltiniş», întrucât s-a pliat parţial pe filozofia culturală a regimului, în condiţiile în care tendinţele alternative, liberale, au fost strivite în faşă. Teza conform căreia Noica a susţinut colaborarea lui cu Securitatea pentru viitorul culturii române poate avea un sens subiectiv pentru filozof, dar ideea că ar fi fost o strategie efectivă de promovare a culturii constituie o speculaţie frauduloasă. Nu avea sens şi nici nu era posibil să faci cultură apelând la Securitate, nici cu ea, nici prin intermediul ei”. (Andreescu, p. 101) Aceasta în vreme ce puţinii scriitori care se exprimau liber erau trecuţi la index, profesioniştii din diverse domenii „transferaţi” în instituţii din oraşele mici, pentru a li se pierde urma, iar aceia care doreau să-şi exercite dreptul înscris în constituţia comunistă la libera mişcare nu aveau paşaport, fiind nevoiţi să trimită memorii în străinătate şi să facă greva foamei.

„Aprofundarea conexiunilor lui Noica cu Securitatea” rămâne o temă de studiu. Privilegiile de care a beneficiat, laolaltă cu „şcoala” lui, sunt evidente azi. Succesiunea este clară. Mentorul a murit, mâna lui a fost tăiată. Rămâne de studiat dreptul de mână moartă lăsat moştenire. 

---

[1] „Dragă Domnule, Un străin care ar citi Jurnalul d-voastră ar putea crede că în anii aceia oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditaţii atemporale sau să viseze la soarta civilizaţiei. Oferiţi, aşadar, o imagine în aparenţă falsă, dar în fapt veridică a realităţilor din ţară, de vreme ce întâmplările pe care le povestiţi au existat cu adevărat, fie şi numai la Păltiniş”. (E.M. Cioran către Gabriel Liiceanu, Epistolar, prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu, Cartea Românească, 1987, p. 13)

[2] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, Humanitas, 1991.

[3] Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete,  Fundaţia Academia Civică, 2009, p. 100.

[4] Aşa se intitulează un text al lui N. Steinhardt despre Jurnalul de la Păltiniş, apărut în „Familia”, 1984. Făcând elogiul prietenului său C. Noica şi filosofiei socratice, Steinhardt, fost deţinut politic şi autor de sertar al unui jurnal de cu totul altă factură, articulează cu ironie diplomatic-dojenitoare elitismul grupului: „Şi se ajunge astfel la o nevoită dar reală trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? (...) băcani şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer? (...) Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: Asta e! (...) Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, au luat cândva drumuri cu o altă destinaţie n-au săvârşit rele şi s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Cassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod în care niciun tratat nu-l poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (...) Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta «celor mulţi nefericiţi» un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist?” (textul integral în Epistolar, pp. 324-327)

[5] E.M. Cioran către Gabriel Liiceanu, 17 nov. 1983, în ibidem, p. 14.

[6] Lansată de Mircea Eliade după 1945, ca doctrină activă pentru resuscitarea misiunii culturale pe care era încredinţat că o are exilul anticomunist.

[7] Flori Bălănescu, Înregistrare inedită cu Emil Căpraru, Bucureşti, sept. 2011-febr. 2012. Fragment reprodus cu acordul intervievatului.

[8] Emil Căpraru are ample amintiri despre covieţuirea în aceeaşi celulă cu „domnul Noica”, cu „nea Pandrea”, cu prof. Tudor Popescu şi alţii.

[9] În Scrisuri, vol. II (1990-1998), Curtea Veche, 2012, Paul Goma are un text intitulat: Cu Securitatea nu se „discută”, în care este vorba despre Grupul pentru Dialog Social, şi care începe astfel: „Voi fi scurt. Îi dau replica prietenului Gabriel Andreescu (...) Dialog cu Măgureanu! Cel care reprezintă acea Instituţie care timp de 45 de ani a monologat şi ne-a croit cu ciomagul în cap, numai în cap! (aplauze).

Nu se discută cu Securitatea. Cu Securitatea nu se dialoghează, civilizat, mă rog frumos. Sânt de acord, şi eu sânt ortodox, ca tot românul nefericit, deci nu tăiem capul bestialistului sec. Dar nici nu dialoghez cu el. Ce să «dialoghez» eu, victimă, cu Securistul călău? Despre ce: despre timpul probabil?, despre iertarea creştinească la Dostoievski? Nu! Pe securist îl scoţi mental în afară – nu a legilor, ci în afara categoriilor umane.

Cum au putut nişte intelectuali (şi aici mă apucă mânia) să angajeze un dialog – cu cine? În numele a ce? Şi cu ce drept? Eraţi voi, cu toţii, foşti puşcăriaşi? Pe voi v-au bătut securiştii în cap, numai în cap, numai în cap?” (în cadrul colocviului internaţional de la Roma, 13-16 mai 1991: Intelectualul şi revoluţia)