(text apărut în revista "Confesiuni", martie 2013)
PARADIGME BASARABENE
Andrei Ţurcanu în „celula suferindă”
„Cu o ştiinţă perfectă a diversiunii, suntem
marginalizaţi şi împinşi în subsidiarul lumii contemporane, siliţi a ne cheltui
în van spiritul, condamnaţi a ne risipi forţele, patetic şi gratuit, ca nişte
miei becisnici, ca nişte imbecili.”
Andrei Ţurcanu, Arheul Marginii şi alte figuri, Editura
Tipo Moldova, Iaşi, 2013.
Ultima carte
semnată de Andrei Ţurcanu reuneşte pagini de publicistică, eseu şi
critică literară, precum şi câteva interviuri de mică întindere. Grupate în
cinci mari capitole cu titluri semnificative, textele structurează un parcurs
coerent, un discurs integrat marilor teme ce ar trebui supuse dezbaterii. În
acelaşi timp, un discurs la conjuncţia românească a celor două maluri ale
Prutului. Andrei Ţurcanu adună „marginea” într-un „centru” neconfirmat de
politicile culturale, dar validat odată cu trecerea timpului de istorie.
Volumul debutează cu Secţiuni
transversale, un capitol din opt texte, eşantioane reprezentive ale
programului etic al autorului. „Seria de
aur” a singuraticilor basarabeni a fost ales de Andrei Ţurcanu ca text de
deschidere, ce prefigurează cheia în care putem înţelege „transversal”, pe
secţiuni adânci, concepţia sa. Pe urmele lui Mihai Cimpoi (O istorie deschisă a
literaturii române din Basarabia), Andrei Ţurcanu reuşeşte
să creioneze „o tipologie a scriitorului din partea
stângă a Prutului”, insistând pe a „scriitorului naiv-folcloric” şi a
scriitorului „paroxistic” − a „exilatului care se află mereu într-o situaţie
limită”. Grigore Vieru (poezie) sau Ion Druţă şi Vasile Vasilache (proză) sunt
considerate cazuri fericite de sustragere din „naivitate” şi „folclorism” în
literatura românească basarabeană. Andrei Ţurcanu se delimitează net, ca
atitudine intelectuală şi artistică, de „vegetarea comodă”, de „lene
intelectuală, conformism, supunere meschină «fericelor» delicii conjuncturiste”
ce determină atracţia unui segment de interes „cu o educaţie estetică
elementară”. Aici localizează o „falsă tradiţie, o uzanţă a umilinţei şi a
vaetelor în surdină prin care se mimează, plebeic, un statut de nobleţe
martirică şi căderile frecvente în retorisme patriotice de circumstanţă”. Al
doilea tip de scriitor abordat este cel „paroxistic al exilatului”, perceput ca
excepţional, tocmai prin exemplele rare pe care le oferă o atare tipologie.
Vladimir Beşleagă este văzut drept o rara
avis de care, parcă, spune Ţurcanu, Basarabia nu are nevoie şi la care, la
o adică, ar putea chiar să renunţe, fără urmă de regret. Literatura lui
Beşleagă (romanul Viaţa şi moartea
nefericitului Filimon) este paradigmatică pentru o tematică greu abordabilă
în zilele noastre: exilul interior. Pentru că aceasta presupune nu doar o
lectură avizată, ci şi una intim aplicată, introspectivă, un recul deopotrivă
etic şi estetic. De aceea poate consideră Ţurcanu că Beşleagă „rămâne încă,
pentru literatura română din Basarabia, un corp străin, ceva nespecific şi
absolut neînţeles”. Pandantul literaturii paroxistice în genul lui Vladimir
Beşleagă este dat de o tradiţie de peste un secol ce „demonstrează că Basarabia
a dat literaturii şi culturii române un şir de personalităţi”, care s-au
refugiat în România şi „au răzbunat «exilul interior» de acasă printr-o exuberanţă creatoare paroxistică, de o
urieşenie «monstruoasă».”
„Nu prea mulţi ca număr”, însă „ei
formează un grup distinct, inconfundabil. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin
Stere, Paul Goma, lângă care ar trebui să-l aşezăm pe Alecu Russo...”. Nici că
se poate o dovadă mai bună a limbii în care au scris aceşti „monştri”, români
basarabeni, care nu s-au salvat în şi prin limba „moldovenească”, ci au salvat
limba română, salvându-se pe ei. Este o chestiune elementară de identitate,
problemă care, de altfel, îl preocupă major pe Andrei Ţurcanu. Textul este şi
un rechizitoriu cu instrumentele criticului la adresa „talentului” românesc al
inversării rolurilor şi stabilirii de canoane îndoielnice: „Gelatina românească
a centrului nu se identifică şi nu se regăseşte în magma cauterizatoare, în
viziunile giganteşti şi în proiectele uriaşe de creativitate ale românismului
de la margine, o respinge, o bagatelizează ori o trece la paranoia”. Cu atât
mai curios, cu cât scriitorii şi gânditorii basarabeni citaţi au fost în
permanenţă racordaţi la europenitate, mai ales atunci când marea „masă” a
creatorilor români se afla sub „vremi”. Dens în informaţie şi idei, readucând
în atenţie probleme mereu actuale, se poate organiza un simpozion cu titlul
acestui text. Primul capitol mai cuprinde texte dedicate lui Aurel Busuioc,
Dumitru Matcovschi, Doina Postolache, Paul Goma, Vladimir Beşleagă, Vasile
Gârneţ.
Un alt simpozion s-ar putea intitula Identitate naţională şi reflexele
deviantului totalitarist. Parcurgând cartea realizez cât de puţine ştiu în realitate
despre literatura şi cultura de peste Prut, în fapt despre istoria acestui
spaţiu hărţuit şi traumatizat de politicile represiv-deznaţionalizatoare ale
Imperiului Rus (cu varianta sovietică genocidară împotriva românilor şi a
celorlalte popoare). Pentru că în Basarabia, mai mult decât în oricare altă parte
a spaţiului de limbă română, încercările de recâştigare a dreptului legitim la
limba maternă s-au confundat cu misiunea istorică a supravieţuirii şi
identităţii naţionale.
Paul
Goma: atitudine şi poezie este unul din textele ce
vin să argumenteze deplin paradigma marginii cauterizatoare adoptată de Andrei
Ţurcanu: „Răzvrătirea lui Paul Goma a fost întotdeauna la vedere: şi în modul
său de viaţă, şi în literatura sa. Ca şi la marii săi înaintaşi basarabeni Hasdeu
şi Stere. L-aş mai adăuga – mai încoace
– pe Vasile Coroban: amândurora le regăsesc nu numai afinităţi structurale de
caracter, dar şi o izbitoare asemănare fizică. E şirul de basarabeni
justiţiari, inclemenţi şi incomozi, mari vizionari vărsaţi din această margine
de latinitate vitrejită de istorie către centrul românismului, ca un ferment
necesar, salvator, de vigoare morală şi rezistenţă etnică. E un şir nu prea
lung, dar suficient de reprezentativ prin modelele de caracter şi de intransigenţă
morală propuse şi prin rezonanţa acţiunii lor în timp”.
Capitolul doi, Umbre şi lumini în
pătratul negru, cu patru texte: Dogma
„setoasă de sânge”, „Dezgheţul”, Avatarurile poeziei şi Semnele prozei marchează istoric şi
conceptual instrumentalizarea represiunii sovietice în Basarabia după 1940 (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească). Românofobia devine politică
de stat, un adjuvant obligatoriu pentru deznaţionalizarea eficientă a românilor
basarabeni, ţintind la ceea ce Mircea Eliade, citat de autor, numea „ruperea
legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale”. Timidul
„dezgheţ” politic cultural din anii 1950, recuperarea lirismului în poezie
(„liberalizarea” din anii 1960), „renunţarea treptată la folclorismul vulgarizator”
odată cu amplificarea maximalismului identitar
(prin Vieru, Matcovschi ş.a.), „reabilitarea esteticului” (Mihai
Cimpoi), avatarurile dogmaticii în proză („surogatul literar ideologizant” vs.
proză autentică – Ion Druţă, Vladimir
Beşleagă, Aureliu Busuioc ş.a.), repunerea în funcţiune a „legilor artei” vs. dogmatism
socialist sunt doar câteva dintre temele abordate de Andrei Ţurcanu în
interiorul „pătratului negru”.
În capitolul al treilea, Efigii, criticul pune sub
lupă şi uneori în ramă şase poeţi: Lorina Bălteanu, Grigore Chiper, Victor
Teleucă, Anatol Ciobanu, Nicolae Esinencu, Grigore Vieru.
Capitolul al patrulea, Siluete pe metereze, unul
dintre cele mai dense ale cărţii, ar putea concura prin greutate cu primul, pe
care, de altfel, îl consider cel mai important. Andrei Ţurcanu pare să spună:
daţi-mi un punct fix, indiferent de loc şi de orbită, şi o să vă demonstrez că
marginea poate fi centru. Principiul marginii aplicat de Ţurcanu, cu
meticulozitate ştiinţifică, bazată pe o cultură a românităţii şi europenităţii,
pe care aş numi-o, atroce, răstoarnă fără false pudori şi socoteli diplomatice principiul
centrului (la români, cum ar spune Goma). Rigoarea cu care sunt
reunite textele arată că autorul are mereu compasul în mână, aşa încât să nu se
abată de la direcţia preocupărilor sale. Theodor
Codreanu: un polemist în marginile Adevărului, Vasile Coroban –
justiţiar într-o lume a arbitrarului, Mihai Cimpoi şi l´esprit de
finesse al criticii, Ion Ciocanu: un plebeu în arenă, Viaţa
lui Proteu sau eternul spectacol Gheorghe Mazilu, Nina Corcinschi:
critica literară ca text (i)mediat, Adrian Dinu Rachieru: miza Eminescu…
după Eminescu şi Destin şi voinţă românească (cu două texte dedicate
lui Antonie Plămădeală) sunt titlurile acestui capitol, semnificative
prin ele însele.
Ultimul capitol, Incizii în caldarâm (eseuri, anchete,
interviuri), este un moment de obositoare odihnă. Introspecţia la sânge, cu
reverberaţii de pedagogie naţională (se înţelege, aflată în margine), ne resuscitează vechi „revelaţii”. Igor Nagacevschi surprinde, într-un
interviu din 2008, câteva din trăsăturile decantate de breaslă de-a lungul
timpului pe seama lui Andrei Ţurcanu: critic literar „de valoare”, „lucid şi
credibil”, „cartezian”, „fin şi exact”.
Întâi de toate, Andrei Ţurcanu este un practician din interiorul limbii
şi culturii române, reaşezând „marginile” pe orbita lor firească, recuperate din
minimalizarea în care au fost împinse nu doar de politica de stat, ci şi de establishmentul
cultural din patria-mamă, un centru incapabil să-şi asume şi integreze firesc
românitatea dintre Prut şi Nistru după 1989.
Arheul Marginii şi alte figuri trebuie citită, în primul rând,
de către românii centrului. Altfel,
vorba poetului Andrei Ţurcanu, „prea multe, prea multe
taine din jurul nostru... se risipesc în vorbe”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu