EMIL CĂPRARU, o viaţă dedicată celorlalţi

text apărut în revista "Cultura", nr. 36, 27 septembrie 2012

(linkul nu îl pot da, site-ul revistei nu este actualizat, din revistă lipseşte textul primei note de subsol, a "picat" probabil la tehnoredactare...)

EMIL CĂPRARU, o viaţă dedicată celorlalţi

Emil Căpraru s-a născut în ziua de 27 septembrie 1923 în comuna Mihăiţa, jud. Dolj. Provine dintr-o familie de oameni foarte muncitori, gospodari şi cu voinţa de a-şi vedea cei trei copii oameni bine pregătiţi şi cumsecade. Emil Căpraru a fost elev al Colegiului Naţional „Carol I” din Craiova, unul dintre liceele prestigioase din epocă, absolvit în 1943, în plin război, care l-a lăsat şi orfan de tată. În acelaşi an a trecut examenele la Facultatea de Medicină Umană de la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1949.

Biografia medicului pediatru Emil Căpraru este un decupaj consistent din istoria celui mai dinamic, contorsionat şi criminal secol din istorie. Fiu de ţărani olteni, tânărul avea să parcurgă treptele unei instruiri şcolare şi universitare la cote înalte. Atât ultimele clase de liceu, cât şi facultatea au fost marcate de război, chiar dacă frontul se desfăşura, undeva, departe. Singurele secvenţe de război propriu-zis le-a trăit în Bucureşti, în timpul bombardamentelor americane din 4 aprilie 1944. Anii terminali ai facultăţii s-au consumat sub impactul efervescenţei ideologice, exercitate în facultate prin intermediul „progresiştilor”, organizaţi în Frontul Democrat Universitar (FDU). Tinerii medicinişti, cu orientări culturale şi politice diverse, aveau să fie marcaţi brutal de ostilitatea şi violenţa cu care partidul comunist prelua puterea şi îşi marca liniile de influenţă în toate instituţiile şi la toate nivelurile. A fost şi cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În această perioadă, românii trebuiau să facă faţă unei duble presiuni: ocupaţia militară şi ideologică sovietică şi asaltul violent al partidului comunist, susţinut de sovietici. Alegerile pentru Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti au avut loc tot în 1946, anul primelor alegeri parlamentare de după război, câştigate prin fraudă masivă de comunişti. Secretar al SSMB a fost ales Emil Căpraru, student în anul III, deşi nu îşi manifesta niciodată simpatii politice şi nu participa la discuţiile aprinse de pe holurile şi din camerele căminului mediciniştilor. Tocmai datorită temperamentului său cumpănit, colegii l-au pus pe lista candidaţilor. Pentru a păstra cât mai nealterate condiţiile de acordare a burselor, ce constau în cartele de cantină şi cazare în cămin, unii profesori l-au sfătuit să devină membru al PCR, în ideea de a abate atenţia activiştilor şi a vânătorilor de „reacţionari”. Era o lume a schimbărilor intempestive, pe care puţini reuşeau să le vadă în adevărata dimensiune, o lume în care unii profesori au înţeles că fără a face mărunte gesturi de compromis studenţii vor fi abandonaţi în facultate fără suport împotriva curentului procomunist ce creştea de la o zi la alta. Camuflat în membru de partid, ca reprezentant al SSMB, Emil Căpraru a reuşit să ajute foarte mulţi studenţi, care, altfel, deşi întruneau condiţiile de acordare a bursei nu ar fi primit-o niciodată de la un comunist convins, în epoca vânătorii de „duşmani ai poporului”, „contrarevoluţionari” (legionari, chiaburi, burghezi etc.). Criteriile statutare de acordare erau profesionale şi materiale, neavând legătură cu orientarea politică, religioasă ori de altă natură.

Conştient de rolul său şi de ceea ce se întâmpla în ţară la nivel politic, social, economic şi cultural, studentul, apoi tânărul medic a salvat de la condiţii mizerabile sau de la arestare colegi medicinişti, dar şi de la alte specializări, chiar studenţi din alte centre universitare, indiferent de simpatiile ori încadrările lor politice. Pe unii i-a ajutat să se reînscrie la Bucureşti, pierzându-şi astfel urmele şi evitând pentru moment arestarea. În anii 1946-1948, sistemul represiv comunist funcţiona încă pe schemele şi structura vechii Siguranţe. Pe măsură ce sistemul a eficientizat baza de date şi procedurile de operare, suspecţii au fost mai uşor depistabili şi arestaţi. Emil Căpraru a scăpat vigilenţei Securităţii datorită profilului de membru de partid şi corectitudinii sale antologice. Toate caracterizările date de informatori, de profesori, colegi de spital sau de la Editura Medicală, după cum reiese din dosarul de urmărit, converg în câteva aspecte: „Element serios, capabil, bine pregătit în munca profesională. Avea spirit critic şi autocritic desvoltat, precum şi un spirit de răspundere personal. Deasemeni era popular şi prietenos cu toţi salariaţii în special cu elementele ce provin din mediul muncitoresc”[1].

Medicul a intrat în atenţia Securităţii după demascările din timpul reeducării de la Piteşti. Primele declaraţii demascatoare ce conţin numele lui Emil Căpraru au fost date de unul dintre studenţii medicinişti pe care îi ajutase, dar şi de alţi câţiva, între care Nutti Pătrăşcanu şi Aristotel (Aligo) Popescu. În timpul demascărilor, „informaţia” dată de acest student a fost preluată şi de alţii, care, supuşi regimului de reeducare, au scris în declaraţii tot ce ştiau, ce auziseră ori inventau pe moment. Declaraţiile lor vor constitui baza pentru incriminarea lui Emil Căpraru. Însă, arestarea a survenit după 8 ani de la demascări şi după aproape 5 ani de lucrări informative şi supravegheri operative. Securitatea încerca să îl includă într-un scenariu mai amplu, cu atât mai mult cu cât în perioada acestor verificări şi urmăriri a survenit şi Revolta de la Budapesta cu tot ceea ce a reverberat în spaţiul românesc, „liber” şi carceral.

Deşi investigaţiile au început prin dosarul de verificare nr. 1377 încă din 1954, la 5 ianuarie 1956, prin dosarul nr. 523, a debutat „acţiunea individuală informativă” pe numele lui Emil Căpraru, numit codificat „Medicul”[2]. Acest dosar a fost închis la 7 martie 1960, adică la 1 an şi 3 luni de la arestare. Cum în funcţionarea regimului represiv coincidenţele sunt rare, tind să cred că închiderea dosarului de urmărire abia în 1960 are legătură cu suplimentul de anchetă de la Malmaison, o anchetă grea, la care a fost supus la începutul anului 1960. Un nou dosar de urmărire se va deschide cu numele de obiectiv „Pediatrul” la 12 octombrie 1978 şi se va închide în mai 1980. În anii 1970 principala obsesie a aparatului represiv o constituiau relaţiile lui Emil Căpraru cu rudele soţiei sale, de origine germană, dar şi cu foşti colegi de detenţie, care reuşiseră să emigreze în ţări occidentale. Era vorba, aşadar, de potenţialitatea complotului şi „trădării”.  Informativ, Emil Căpraru a fost lucrat în permanenţă, nu doar în cadrul celor trei dosare deschise pe numele său. Notele informative au început să apară imediat, la câteva zile după eliberarea sa, în primele zile ale lunii august 1964, şi vor continua până la sfârşitul anilor 1980, în ajunul căderii regimului comunist.

Este menţionat de ofiţerii de Securitate în timpul supravegherilor operative cu numele „Carp”. Sarcina trasată la 23 decembrie 1954 lt. Silvestru Popa, care avea la dispoziţie 10 zile, trebuia să stabilească: „Comportarea în familie şi la locul de muncă, activitatea politică din trecut şi prezent, moralitatea de care se bucură în cartier, situaţia familiară [!], materială, anturaj, vicii, pasiuni şi altele”. Toate investigaţiile, făcute cu ajutorul agenturii (denumirea reţelei de informatori), interceptarea convorbirilor telefonice şi corespondenţei, urmăririle de stradă etc. au scos la iveală, mereu, aceleaşi lucruri: Căpraru este un bun profesionist, o fire altruistă, un bun vecin, nu întreţine prietenii apropiate şi scandaloase, nu cu multă vreme înaintea arestării, devine un soţ şi un tată bun. Planurile de măsuri au eşuat, dovadă că a fost arestat abia pe 13 decembrie 1958. Încercările Securităţii de a-l lega într-un singur dosar-lot cu un alt medic (Aurel Marin) au eşuat şi ele, în ciuda scenariilor de recrutare a celui din urmă, dovedit şi el un medic excepţional şi un om de calitate. Ei vor fi judecaţi separat. În absenţa unei acuze individuale grave care să-l condamne fără drept de apel, era nevoie de un lot, adică de o „organizaţie”, pentru o condamnare mare. Astfel a ajuns în dosarul lui Căpraru şi studentul trecut prin reeducare, agentul „Arsene”, ajuns medic după prima perioadă de detenţie. În supliciile reeducării, îl „demascase” pe binefăcătorul său, adăugând pentru a fi convingător detalii ce nu aveau legătură cu realitatea. Devenit informator în închisoare, nu a ştiut în timpul scurtei perioade de libertate, de după Piteşti, că fusese abandonat în 1956, Serviciul 7 din Direcţia III a Securităţii considerându-l ineficient, pentru că absolvise facultatea şi plecase ca medic în provincie, nemaiputând să-l „încadreze” informativ pe Căpraru. Un aspect important este şi că primele verificări asupra lui Emil Căpraru au început în anul în care a fost eliberat „Arsene”, pe care îl ajutase să-şi piardă urma la Bucureşti, după primul mare val de arestări din mai 1948, abătut în special asupra tinerilor cunoscuţi ori asimilaţi ca legionari[3]. După eliberarea din 1954, Căpraru îl ajută din nou, de data aceasta îi face rost de cărţi în vederea reluării cursurilor la facultatea de Medicină[4]. Deşi va fi din nou recrutat, sub numele „Sorin Tomescu”, nu va scăpa de rearestare, fiind nevoie de el pentru constituirea unui lot pentru Emil Căpraru. Furia şi obstinaţia cu care sistemul represiv a distrus vieţi şi destine este bine relevată de cazul medicului Emil Căpraru. În 1958, acesta avea un traseu profesional promiţător – asistent universitar, medic apreciat, şef de laborator la clinica de pediatrie, redactor-şef la Editura Medicală şi o viaţă de familie liniştită. Nu deranja pe nimeni, dimpotrivă, făcea bine de câte ori avea ocazia şi se putea sustrage vigilenţei comuniste. 

Maşinăria criminală trebuia unsă permanent pentru a se păstra într-o stare de funcţionare eficientă, principalul ei rost în regimul totalitar fiind controlul centralizat prin teroare, pentru aducerea oamenilor pe aceeaşi linie. 

ultima ediţie

Poate că dacă n-ar fi fost închis 6 ani, cartea „Mama şi copilul”, scrisă împreună cu soţia sa, Herta Căpraru, ar fi apărut mai devreme. Oare câte mii de familii din România, câte zeci de mii de copii români au beneficiat de ajutorul, de asistenţa oferite de cei doi medici atât de dedicaţi profesiei lor, numai prin această carte[5]?

Cazul lui Emil Căpraru este revelator în primul rând pentru o componentă nu foarte vizibilă în analizele de gen: unul dintre scopurile vizate de regimul comunist prin experimentul reeducării din închisoarea politică a fost de a pune la punct controlul societăţii în ansamblul ei, o reeducare la scară naţională, sesizată, între primii, şi explicată de scriitorul Paul Goma. Prin demascările externe nu s-a urmărit decât scanarea celor rămaşi în afara zidurilor închisorii, contabilizarea şi monitorizarea lor cu mijloacele vremii. Reeducaţii urmau să fie artizanii acestei reeducări extinse. Toţi cei rămaşi dincolo de zidurile puşcăriei politice erau potenţiali duşmani ce puneau în pericol unitatea sistemului, deci susceptibili de a fi arestaţi, condamnaţi şi pedepsiţi/ reeducaţi.

Primele 48 de ore de după „reţinerea secretă” din 13 decemrbie 1958 au fost petrecute într-un loc conspirativ al Securităţii. După care „banditul” a fost dus la Uranus, unde a stat luni de zile, în anchete grele: a fost înjurat, umilit, ţinut ore în şir în picioare sau în genunchi, bătut cu pumnii, cu rigla la palmă, a fost torturat psihic prin intermediul unor înregistrări ce păreau atât de reale în acel mediu ostil şi violent, înregistrări din care se auzea o voce traumatizată, ce părea să fie a soţiei. După finalizarea anchetei, a fost dus la Jilava, unde ar fi trebuit să rămână până la judecarea procesului. Nu se ştie de ce, a fost nevoie de un ocol de două zile prin Aiud ca să ajungă iarăşi la Bucureşti, de data aceasta la Malmaison, pentru un „supliment de anchetă”, un alt sejur de două săptămâni la Uranus, o jumătate de zi la Văcăreşti, pentru investigaţii medicale, apoi din nou la Jilava. Emil Căpraru a rămas în închisoarea de triaj Jilava până în aprilie 1963, deşi, în mod curent, după comunicarea sentinţei, deţinuţii erau distribuiţi în penitenciare de executare a pedepsei.

După 113 anchete în care Emil Căpraru şi-a încordat voinţa pentru a nu ceda umilinţelor, durerii, şantajului, presiunilor de tot felul, aşa încât să nu îi bage pe alţii la închisoare, a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, prin Sentinţa nr. 544 din 26 mai 1959, la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani degradare civică, confiscarea totală a averii personale, 500 de lei cheltuieli de judecată.  Recursul a fost respins prin Decizia nr. 1750 din 2 iulie 1959. Coinculpatul din dosarul lui Emil Căpraru a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, 6 ani degradare civică, confiscarea totală a averii personale, 500 de lei cheltuieli de judecată.

Anii de detenţie au fost nu doar o grea încercare pentru tânărul medic ce se simţea vinovat (şi încă se mai simte) că a lăsat singură şi fără ajutor o soţie tânără (care avea să fie exmatriculată în anul VI de la Medicină), cu un copil de un an, ci şi o şansă neaşteptată de a întâlni oameni deosebiţi: grl. Dumitru Petrovanu, Constantin Noica, Petre Pandrea, prof. Tudor Popescu, prof. Alexandru Mironescu, pr. Benedict Ghiuş, pr. Sofian Boghiu, pr. Roman Braga, pr. Andrei Făgeţeanu şi alţii.

Medicul Emil Căpraru a asigurat asistenţă medicală instituţionalizată şi privată unui număr de copii ce nu poate fi contorizat. În orice caz, nu poate fi decât impresionant. A consultat copii din toată ţara şi de toate vârstele până în ajunul orbirii complete ce a intervenit cu câţiva ani în urmă. Cunosc părinţi care-i sunt recunoscători pentru totdeauna. Emil Căpraru este unul dintre cei mai buni diagnosticieni din medicina pediatrică românească. La Salcia şi Grădina, în lagărul de muncă forţată, a asistat şi deţinuţi, dar şi personal administrativ, soţiile şi copiii gardienilor, care locuiau în apropierea incintei lagărelor. A scos mulţi oameni din impas, consecvent cu sine şi fidel principiului medicinei, care este şi al creştinismului: în faţa medicului şi în faţa lui Dumnezeu oamenii sunt egali.

Medicul Emil Căpraru este în pragul vârstei de 89 de ani. Nu mai poate citi. A citit munţi de cărţi, aşa cum spusese un ţăran, închis şi el politic, la Salcia. Ascultă emisiuni culturale. Într-una din zile, a fost scos din celulă de gardianul de serviciu Târlă şi de un sergent din pază. Lovit cu pumnii din toate direcţiile, deţinutul s-a prăbuşit pe coridorul celularului din Jilava. Nu a ţipat, nu a scos o vorbă. Readus în celulă, zdrobit, cu capul umflat, din care ochiul stâng nu i se mai distingea, plin de sânge. Nu mai auzea. S-a sprijinit de soba de tablă din mijlocul camerei. De acolo, după ce caraliul a închis uşa, l-au luat nişte colegi de celulă, l-au aşezat în unghiul mort, unde ochiul din vizor nu bătea, şi l-au spălat pe faţă. Până la vindecare, a fost „tratat” de colegi cu comprese şi hrănit cu picătura. După un timp, a constatat că starea ochiului a fost afectată iremediabil. Mai târziu, nici operaţiile nu au fost de folos. Presat „să dea nume”, pentru a mai câştiga timp şi slăbi presiunea anchetatorilor, Căpraru le furniza nume de morţi, emigraţi sau deja condamnaţi. În urma verificărilor, constatând că iar a „dat” numele unui mort, ofiţerul anchetator a ordonat pedepsirea exemplară a „banditului” contrarevoluţionar. Cu un soi de milă, gardianul Târlă, târându-l spre celulă, i-a spus: „Am avut ordin”.

Dictatura proletariatului, prin braţul ei armat – Securitatea, a reuşit să bată intelectualitatea în cap, dar nu a reuşit să îi distrugă integral demnitatea. Emil Căpraru face parte din grosul profesioniştilor intelectuali, foarte cultivaţi, care s-au format şi maturizat în anii 1940. Regimul comunist a încercat să îi uniformizeze ideologic ori să îi anihileze. În ce îl priveşte pe Emil Căpraru, regimul totalitar nu a reuşit decât să sublinieze exemplar, prin calităţile umane, datorate educaţiei din familie şi din şcoală, precum şi instruirii profesionale, un profil moral pe care nu l-a înfrânt teroarea represivă.

  

---

[1] ACNSAS, Fond Informativ, Dosar  nr. 208779, vol. I, f. 24-v. Investigaţie din 1955.

[2] Pentru Acţiunea informativă „Medicul” au fost trasate următoarele sarcini: „I. verificarea materialelor obţinute referitoare la infiltrarea dr. CĂPRARU EMIL în Partidul Muncitoresc Român, din ordinul organizaţiei legionare;

II.  de a se stabili contingenţa sa cu organizaţia contrarevoluţionară depistată în 1952 la Facultatea de Medicină Bucureşti;

III. de a stabili activitatea contrarevoluţionară desfăşurată de dr. CĂPRARU EMIL din postura de infiltrat în partid”. Ibidem, vol. 2, ff. 15-18. Nu s-a putut „depista” şi demonstra niciuna din aceste sarcini de serviciu. Emil Căpraru nu a fost închis într-un penitenciar „specializat”, deşi a fost condamnat pentru infiltrarea sa în partidul comunist „la ordinul legionarilor”. Ministerul de Interne nu l-a trimis la Aiud, în puşcăria legionarilor, după cum era cunoscută, fie că legionarii închişi erau mai mult sau mai puţin reali ca adeziune politică efectivă. A executat câteva luni în anchete la Uranus şi Malmaison, 4 ani la Jilava şi restul, până la eliberare, la Salcia, cu un scurt popas la Grădina.

[3] „... după 15 mai 1948 în timpul cât eram urmărit de securitate, m-am dus la studentul CĂPRARU EMIL care era membru de partid, având ca funcţie secretariatul asistenţei studenţilor din Bucureşti, fiind în acelaşi timp şi secretarul Căminului Societăţii Studenţilor în Medicină Bucureşti, pe care-l ştiam ca legionar şi i-am cerut adăpost pentru câteva zile. Acesta mi-a oferit foarte bucuros chiar biroul secretariatului căminului unde am stat trei zile.” Ibidem, ff. 123-124. Emil Căpraru nu a fost niciodată membru de partid, până la înscrierea sa în PMR, cu ţinta precisă de a ajuta studenţii.

[4] „În anul 1954, învinuitul CĂPRARU EMIL reia legătura cu SOROIU GH. care se eliberase din închisoare şi se reînscrisese la facultatea de Medicină din Bucureşti, stabilind aceste legături, învinuitul îl ajută în mai multe rânduri pe legionarul SOROIU GH. cu manuale şi cursuri, ca în felul acesta să-şi poată termina studiile. Cu ocazia întâlnirilor pe care le-au avut în perioada următoare, învinuitul a luat cunoştinţă în cadrul discuţiilor legionare pe care le-au purtat, despre activitatea legionară pe care grupul de medicină a desfăşurat-o în penitenciarele în care au fost deţinuţii, vorbindu-i despre aşa[-]zisa «acţiune legionară de reeducare» (...) şi-a recunoscut în mare parte faptele, nerecunoscând acuzaţia ce i se aduce că ar fi divulgat legionarilor problemele discutate în şedinţele de partid.” Ibidem, vol. 3, ff. 26-28. Ostentaţia folosirii cuvântului „legionar” şi a derivatelor este una din practicile frecvente. Urmărirea lui Emil Căpraru s-a desfăşurat pe fondul pregătirii proceselor loturilor de reeducaţi, ultimul fiind în 1957, iar Securitatea era preocupată să demonstreze că reeducarea de la Piteşti, Gherla etc. a fost plănuită de „reţeaua legionară”.

[5] Într-o notă informativă din 29 august 1978, informatoarea „Tismana” – o persoană din anturajul dr. Căruntu, cumnat cu fratele lui Emil Căpraru, care „a fost instruită să încerce o apropiere de dr. Căpraru prin intermediul dr. Căruntu” – furniza următoarele: „Relativ recent a apărut în librării o carte a Dr. Căpraru despre îngrijirea copilului, cu titlul (aproximativ) [!] «Mama şi copilul».” Ibidem, f. 38-v. În acea perioadă, Emil Căpraru era medic la Spitalul de copii „23 August”.