„mă numesc Paul Goma”

mă numesc Paul Goma

cafea rece (tutun) şi anghinare

(fragment) 

E toamnă meree în Père-Lachaise. Și e bine. E liniște în anticamera eliberării la Gherla. Acum e liniște. Îmi aud sângele cum susură prin vene și se gâtuie la hârtoape, la îndoituri. Sunt plin de sânge și tumefiat. Suntem. Eu și bietul frontierist Ferdinand Piatka. Acum nu e liniștea de atunci prevestitoare de liberare cu suplimente domiciliate obligator. E liniște totală în columbariu. Și rece. Ca tot ce e Unic. Totalitar. Bine că n-a fost și veșnic, așa cum e liniștea mea de azi. Și de mâinele etern. Să tot sorbi din cafeaua rece și să clănțănești la mașina de scris. Păcat că m-am lăsat de fumat. Nu merge, dar deloc, scrisul de romane, fie ele și inestetice, cu cafea-fără-țigară. Și ce romane mi-ar fi ieșit, publicabile la Cartea Românească, premiabile, până și Preda m-ar fi iubit, dacă nu-i puneam o bombă sub editură cu manuscrisul Ușii..., până și colegii mei scriitorii (he-he-he, pri-e-te-ne!, a-ca-de-mi-ci-e-ne!) m-ar fi integrat, m-ar fi talentinizat, m-ar fi celebrizat, dacă mai tăceam din gura mea rea de basarabean, dacă mai bricolam și eu ca toată lumea manuscrisele, dacă mai autocenzuram dracului ideile alea care nu făceau trebuință nimănui. Dacă mi-ar fi plăcut mai mult vinul și tăriile și pupincurismul colaboraționist și construirea nemuririi prin operă cum i-au plăcut lui Sașa, demolatorul meu, cititorul în bobi doi pe fața conformă a lumii, doi pe fața alunecoasă a vremurilor. Dar să nu uit, soro, de unde pornisem, ziceam că în Ușa noastră cea de toate zilele i-a văzut Sășiulică al nostru, Ivasiucul nostru naționale, nici mai mult, nici mai puțin precis pe tovarășii supremi Elena și Nicolae personificați (sic) de personajele mele. Degeaba a zis Paleologu că nici vorbă, degeaba au mai zis și alți redactori, al nostru ca bradu i-a strecurat veninul lui Preda, și atât i-a fost. Zice Moromete-cel-cu editură: eu te cred pe tine, dar dacă... Și gata bomba, gata fandacsia. Or vrei să-mi ia editura!!??

Dar așa, doar cu o cafea rece, ce dracu de romane să scrii... bașca eternele alintături contondente cu Securitatea. Dacă nu-i cădea un bloc în cap la cutremur, poate chiar nu mai ieșeam (viu) de la Rahova, că prea era pornit să mă neființeze, să interpreteze el Gherla în folosul Securității. Sau, cine știe, poate devenea disident de necesitate. Omul avea stofă. Avea, avea... n-a trecut el și prin ambasada americanilor câțiva ani, să vadă cum se împute cadavrul imperialist pe dinăuntru, nu doar pe dinafara limbii de lemn. Și eu, și el am cunoscut bine-bine Răul Absolut, și pe dinăuntru, și pe dinafară, dar asta nu ne-a ferit pe amândoi în libertate (he, he, he) de cântecul de sirenă al orgoliului auctorial (pe care mi-l reproșați mie, printre bârnele care vă atârnă din ochi). Până la urmă, un cântec clasic de sinucidere morală, nu mai rânjiți, mai citiți, mai așteptați, o să vedeți că Moș Reproș are dreptate... E-he, n-a precupețit nimic pentru. Ca atunci când a pledat în fața lui Noel Bernard că sunt un nimic. Nici nu știu care dintre ei a fost mai convingător: Sașa ori Breban. Dar ce mai contează. Noroc că (norocosul de Goma, bată-l norocu’ să-l bată!) Bernard gândea cu... capul. Doamne-doamne, ce le-a zis! Că auzi soro ce-i mâna pe ei în luptă, ce-i freca la melodie, la asta, pardon, la datorie: că Goma n-are prestigiu, cum să-l urmeze scriitorii? Bașca: talent, ioc! Câtă unitate de viziune și simțiri între eterna Securitate și estetica scriitorime! Și Bernard le-a ars-o scurt, că n-avea timp de prostii, ba, zice Ioana, nevastă-sa, a văzut roșu înaintea ochilor și scos din fire a strigat: Puțin importă dacă Goma are sau nu talent. El este singurul dintre voi toți care a avut curajul să stea în două picioare și să-l înfrunte pe Ceaușescu și Securitatea. Iar voi nu v-ați solidarizat cu el, nu pentru că îi lipsește prestigiul, ci din lașitate!

O fi ceva adevăr, dacă a spus-o ovreiul Bernard despre antisemitul de mine, vai de sărăciile mele. Moș Reproș n-ar fi avut curajul s-o spună atât de limpede, de scurt, de mitraliat. Ar fi sărit și mai și smântânimea neamului asupră-mi de să mă linșeze. Cum îi stă bine unei intelighenții inexistente înainte de marea zaveră, născută spontan din spumele alibiurilor de toată mâna ca Afrodita din mare. Care să fi fost legătura lor cu frumusețea, cu iubirea, cu sensurile originare. N-a prea fost. Dar, a fost cu asta, zi-i pe nume, cu prostituția. Da! Frumoasa păcătoasă își proteja suratele. Solidaritate de gen, dar-însă-totuși solidaritate. Or, prostituția ‘telectuală... la român, cum ar veni, n-a lăsat loc de solidaritate. Nici măcar cu bietul Nego. Mai pe dinafară, vai ce cult, ce deștept, ce talentat e Nego, ce act de curaj, ce-o fi fost în capul lui de s-a-nhăitat cu netalentatul, cu necunoscutul de Goma si dă-i si luptă, neicusorule, ca la pasopt și mai multe nu! Zău! Pe dinăuntru: penibil, orgoliu nemăsurat, femeiușcă în trup de bărbat, scopit moral, obrăznicie de pederast și așa mai departe. Aceiași. Aceiași intelighenți. Și talentați. Și cunoscuți (între ei). Zvâcul etic al lui Nego a făcut cât toate cărțile geniale a o sută de nefutuți în cur. Exact! Dacă nu avea „defectul” ăsta, îi găseau ei altul. Mereu sunt ciume la-ndemână de lipit pe fruntea indezirabililor. Securitatea și tovarășii ei de drum – scriitorii. Altceva îi mâna pe ei în luptă, ținându-i pe loc: autocenzura și paraliteratura de care îi făceam, mai mult sau mai puțin direct, responsabili în 1972, și unde?, într-o publicație de-afară ca „Die Zeit”. Or, ce făcea Negoițescu în 1977, când mi s-a alăturat printr-o scrisoare deschisă – vorbea despre practicarea pe meleaguri a unei „literaturi de parastas”.

Iar voi fi acuzat că înjur pe toată lumea, că rescriu permanent la aceeași carte. Așa zicea marele cutărescu, responsabil cu rubrica sportivă de la nu știu ce ziar, că n-aș fi scris toată viața decât o singură carte. Cică: nici aceea prea bună. Ce să-ți fac dom‘ profesor-dom‘ ambasador-dom‘ ‘ședinte pe viață! După cum poți constata, se scrie singură, chiar și după ce am devenit cenușă! Degeaba țipi în eternitate: Adio, domnule Goma! Unele eternități nu-s menite. Dacă nu-s..., nu-s...

 

înserarea aceea

 

înserarea aceea

 

ploaia din nămiaz mirosea neliniștitor

a tine, fiecare picătură pe oglinda tremurată

a asfaltului provoca mici hărți seismice

urmărite cu încetinitorul ar fi indicat 

ardoarea din sângele orelor, ploile din mai

în felul lor anunțând arșiți insuportabile

mări cu sufletul la gură ce inundă

(singurătatea morții de zi cu zi)

focuri vii pe care le ațâță mai vii

să se interzică muzica, în general, să se interzică

Jurnal de pandemoniu

12 mai 2020

Șase luni de când nu mai este Neculai Popa. Tot atâtea de când mă simt mai singură. Cât l-am cunoscut era tatăl care mă suna cel puțin o dată pe săptămână, tocmai din LA, să vadă ce fac, cum mă simt, ce am mai scris. Era la zi cu ce se întâmplă în România și în Basarabia. Dar trebuia să plece, toți plecăm, îmi spunea. M-a pregătit mult timp înainte. Iar cu vreo săptămână înainte să se stingă m-a sunat să-și ia la revedere. Deși simțeam că e ultima dată când îl aud, nu am vrut să cred.

Țipătul care nu se stinge. Știa de atunci, din seara aceea de vară 2018, la Bookfest. Cu câteva ore în urmă fusese lansarea Revoluției permanente, mon amour! Știa și a sunat să mă felicite și să îmi transmită voalat cât de mândru este. Și era încă de atunci atât de bolnav. Mi-a pus întrebări despre târg, despre cunoscuți, despre ce e în țară, mă obișnuisem cu stilul. Nu aveam rețineri, mă simțeam exact cum m-aș fi simțit cu tata, dacă n-ar fi murit când aveam 24 de ani. Era un om simplu, tot ca dl Popa. Cu el nu am apucat să discut, am aproape numai amintiri de copil. La 14 ani am plecat de acasă, la liceu, la facultate, în lume. Nu aveam telefoane în anii 1980 și nici la începutul anilor 1990. Tata s-a dus în 12 iunie 1993. Coincidența face că l-am văzut ultima dată cu o săptămână înainte, așa cum și cu Neculai Popa am vorbit ultima dată cu o săptămână înainte să se stingă. Cred că atunci, când mă plimbam prin fața standului R&R vorbind cu el, a fost ultima oară când mi-a spus că dorința lui din urmă este să fie îngropat în România. Că respiră cu această durere. Cu ea a și murit. Nu îmi spunea pur și simplu, îi simțeam suferința. Este motivul pentru care nu am putut să stau pe loc și mă tot duceam în sus, în jos, prin fața standului. Și punctul culminant, țipătul, un țipăt ca un horcăit de moarte, înecat în lacrimi: Tu ești România mea! Am izbucnit în plâns. Distanțele cresc sentimentul inutilității, al neputinței. Nu m-am gândit atunci, pe loc, că sunt într-un târg de carte. Era o zi aglomerată. Probabil că se uita lumea la mine. Nu-mi pasă nici azi.

M-am bucurat simplu, firesc, în urmă cu câțiva ani când mi-a trimis un e-mail în care-mi scria cât de surprins a fost să citească o poezie a mea pe blog. Îi făcusem o mare bucurie sufletească în ziua aceea. A fost ca o revelație, mi-a spus. Mă întreb și azi ce și cum a înțeles din ea. Unul dintre criticii literari care a scris despre volum părea să nu acorde cine știe ce credit acelei poezii. Deși un altul a citat din ea, de bine. Continui să cred că e ceva în ea, ceva ce poate ajunge la receptorii unui electrician, fost deținut politic peste 13 ani, dar nu ajunge la cei prea cultivați (sigur că încă mai cred în ea, am scris-o sub impulsul unei imagini anume, a unei idei puternice, pe care, poate, nu am reușit să o transmit prea poetic).

 Simt de ceva timp că nu sunt iertată, nici măcar de cei mai apropiați cunoscuți, pentru poezia pe care o scriu. Sunt de-a dreptul asocială când vine vorba de a vorbi despre mine, mă retrag în carapace numai când aud expresiile „lectură publică” și „turneu literar”. Prin urmare, nu intru în mod conștient în competiție cu nimeni, nu ameninț poziția nimănui. De-a dreptul spus, nu exist în literatura română. Dar simt respingerea, așa cum simt în oase apropierea ploii. Am citit tone de cuvinte-nșirate, lăudate până la greață de tipi, mai ales, nu tipe, care altfel parcă-s de la poliția poeziei, nu cumva să fii nepoetic după gustul lor. Nu neapărat pentru stil (nu ai senzația că toată lumea scrie, în general?, poezie, în special?), ci pentru omul care scrie. Mă mulțumește cât să supraviețuiesc, dacă are vreun sens viețuirea, că poezia mea este apreciată de câțiva oameni simpli, dar nu lipsiți de simț poetic, nici de cultură. Nu sunt eternă ca să aștept să public în volum tot ce comit (și am scris, oh, chiar mult, în perioade foarte sensibile ale vieții mele), să îmi dau silința să par elitistă. Retrasă, absconsă, plină de mistere. Scriu pentru că-mi vine. Pentru că mintea mea e mereu în lucru, neodihnită. Odihna ucide gândirea. Visurile. Discernământul. Pasiunea. Mai postez câte o poezie pe facebook. Uneori până și eu știu că e una reușită, dar marii degustători de poezie n-au ochi și „buton” pentru mine. Nu dau bine în afara găștilor. Și am o pată impardonabilă la dosarul de cadre al corectitudinii. Dacă vrei să ajungi departe îi cari servieta lui cutărescu de la editură/revistă/club/cenaclu/uniune. Ce cauți lângă Goma?

 Știriștii au răgușit. Mare revelație: președintele Chinei l-a sunat pe omul-de-la-OMS și l-a rugat nițel să nu facă publică informația că virusul Covid-19 se transmite de la om la om, deci să nu anunțe pandemia. Suntem mulți cei care ne-am acoperit fața cu dosul palmei încă de la început. De câte ori îl vedeam pe Tedros vorbind tâmpenii cusute cu ață albă simțeam putoarea Beijingului. Marii jurnaliști fac azi pe revoltații. Când ne trăznea pestilența pe noi, ăia care mereu vorbim degeaba, televiziunile ne acuzau de scenarită, de colportare de fake news etc. Susțineau punctul de vedere al OMS și UE, că așa bate ceasul la București, fixat pe ritmurile globalismului biruitor.

 Novlangajul la zi:

Ioha – „să acționăm cu celeritate” (ca să priceapă și nea Ion cum devine treaba, data viitoare o să știe cu cine să voteze)

Un „mare analist”, care el de 25 de ani, mă-nțelegi, tot analizează: „să ne-nțelegem, există un narativ al... și un narativ al...” (dacă aveam îndoieli că tanti Mița ar avea probleme să pătrundă marile probleme ale nației…)

Dincolo de lucrul meu profesional, găsesc și alte „dovezi” ale preocupării majore pentru memorie, pentru autentic, pentru cultivarea discernământului moral și istoric, fără de care, cred, chiar dacă intru în coliziune cu susținătorii diverselor teorii ale purismelor, nu există nici cultură adevărată. Cum să te mai tragă ața la lecturi de ficțiune, când vezi filme documentare sau citești literatură biografistă, jurnal, memorialistică virgină. (...) 

20 mai 2020

Dădica e bolnavă, nenicu Pârvu e bolnav, nenicu Bălănescu e bolnav. Mâine e ziua dădicii nr. 2, cumnata. Sper că n-o aflu la telefon bolnavă și pe ea. D. e bolnavă, eu sunt bolnavă, totul se îmbolnăvește. Îi spuneam D. în urmă cu câteva zile: am atins vârsta la care numai din astea o să auzim – boli, suferințe, plecări.

Vântul și Ella Fitzgerald. Și ploaia, dacă ar veni. Respiro.

These Foolish Things. Și tumbele din miocard. Oboseala celulară. Ai mei aveau o vorbă: sunt atât de obosât și nedormit că nu știu din ce mă mai țân. Cam așa.

M-am prins și azi în dialogul despre Securitate ca într-o pânză de păianjen. Vreau argumentație, nu vreau să fie ori să pară vorbărie. Se flecărește prea mult în literele române și în istoriografie. Semn de superficialitate, de lipsă de viziune, de capacitate analitică. Mai bine să stăpânești în toate un domeniu mic, decât să flecărești pe orice temă, ca bătrânii taximetriști sau frizeri. Cred că sunt deformată de nevoia de a oferi texte în care componenta didactică să nu lipsească. M-am întrebat de ce. Am fugit de profesorat. Chiar de pe băncile facultății m-am angajat la nou înființatul de un an INST. Studentă prin anii II-III am publicat pentru prima oară ceva serios în Arhiva ziarului Cotidianul, al lui Rațiu. Viitorul meu coordonator de licență și de master, Dinu C. Giurescu, văzând probabil în mine o „tânără speranță” a cercetării, mi-a oferit posibilitatea să public grupaje de documente cu un mic șapou. Studiam în Arhivele Naționale. Au fost primii mei bani câștigați cu „sudoarea frunții” (cu brațele câștigasem bani puțini și amari, lucrând în schimburile I și II la fabrica de confecții din Craiova, opt luni, în 1988-1989). Puțini. Dar acum eram studentă și eram mândră în sinea mea. În primii ani 1990 nu existau computere și internet. Nici telefoane. Am bătut la mașină câteva lucrări de seminar și mi s-a părut ceva fantastic. Într-o cameră întunecată, în căminul de la „Leu”. Nu mai eram de ceva timp în Grozăvești, în căminul Universității. M-am măritat și m-am mutat în căminul Politehnicii, unde erau tolerați studenții de la Filosofie. Acolo am trăit mai înainte una dintre mineriade, cea din septembrie 1991 (pe cea din iunie 1990 am „petrecut-o” în Grozăvești, eram în sesiune). Mascați cu scuturi și arme, gaze lacrimogene, bătăi, huiduieli. Am fost pentru câteva ore și ilegaliști. Ne înțelegeam prin semne. Am adăpostit un tânăr rănit de mascați, de la el era sângele din holul de la intrarea în cămin. L-am făcut scăpat după miezul nopții, când am considerat că barajele de control plecaseră. În fine, băieții de la Filosofie. 

Au trecut cel puțin o sută de ani de atunci. Când mă gândesc la anii studenției, mă simt ca în adolescență, în lumea mea închisă, când încercam să-mi imaginez începutul secolului XX, Războiul sau Unirea, și le simțeam departe, mult mai departe decât puteam percepe cu mintea dimensiunea a doar 60-70 de ani. Dacă mai coboram niște decenii, la Războiul de Independență, totul începea să se coloreze în basm. Poate și pentru că povestirile mamei erau pline de personaje care făcuseră parte din viața ei, ca Moșu’ Mărinică, machidonul, bunicul ei patern, care luptase pe frontul din Moldova. O cunoscuse pe Ecaterina Teodoroiu, și și-a păstrat toată viața bucata lui de istorie sub pielea dosului palmei stângi. Copiii, mama, se jucau cu el, îl răsuceau sub piele. Asta când el era în toane bune. Probabil numai glonțul acela de pistol a mai rămas din el, în pământ. Cum aș fi putut să cuprind cu mintea mea o istorie atât de „îndepărtată”, evenimente la care participaseră unii din neamul meu și care ajunseseră în manualele mele de istorie. Și-apoi, mamaie Marița, arătându-mi cu mâna, când veneam odată cu ea pe șosea, de nu știu unde. A pus o mână la ochi și cu cealaltă mi-a arătat spre răsărit, spre calea ferată: ete, vezi, colo unde se aud acum răcăneii în baltă? ăla a fost pământu’ nost di la domnu’ Cuza. Era prea surdă ca să audă răcăneii, dar știa că acolo s-au format bălți. Eu îi auzeam și în nopțile de vară, când dormeam cu geamul deschis. Și a oftat adânc. Numai ea putea ofta atât de adânc, de-i dădeau lacrimile la singurul ochi albastru precum cerul fără nori pe care îl mai avea. Îngropase singură trei copii de 9 luni, 3 și 14 ani, în timpul concentrării și războiului. Bărbatul i-a lipsit 7 ani de acasă. A fost ordonanță la gheneral. Îndurase spaima invaziei sovietice, spaima de viol, spaima de a rămâne fără puținele animale, sursele de supraviețuire ale familiei. Avea 36 de ani, o fată mare și una de 9 ani, mama. Pe cea de 17 ani a îngropat-o la vie, în câmp, să nu i-o batjocorească rușii. Au dus-o bărbații bătrâni din neam, care mai rămăseseră acasă. Cred că tatăl nașului lu’ Modrea și încă unul. Am uitat.

Aseară am ieșit să duc gunoiul, cu gândul să mă abat la întoarcere pe la Mega Image. Am uitat sărăcia de mască pe măsuța de la ieșire. Mi-am dat seama chiar în timp ce mă apropiam de intrarea în magazin că nenea ăla rotofei, care altfel nu făcea niciodată nimic, n-o să mă lase nemascată. Zic să încerc totuși, privindu-l cum ține chinuit termometrul electronic în mână. Ca un polițist începător pistolul pe care nici nu are voie să-l folosească pentru a se apăra. Așa părea nenea Rotofei, că se apără cu termometrul-armă. A, nu pot doamnă, Dvs. ce ați face în locul meu? Se tot scuza că nu poate să mă lase, deși eu nu ziceam nimic, nu eram supărată, doar cumva distrată în sinea mea de absurda situație. Magazinul e la mai puțin de 100 de metri de bloc. M-am întors și în timp ce mergeam l-am sunat pe Pavel să pună masca într-o sacoșă pe care să o arunce de la etajul 2. Înapoi la magazin. Nenea Rotofei împungea aerul spre tâmpla sau fruntea clienților. Lăsa impresia că-i place să ia câte o diagonală, situațiile frontale îl destabilizau. M-a recunoscut, a apropiat pistolul, apoi l-a întors spre mine, uitați, doamnă, 36 cu 3, intrați, vă rog. Adică, trebuia să mă asigure că nu mă înșeală? Haios tip. Masca am ținut-o cât a durat luarea temperaturii. Era să mor de disconfort și cu ea pe bărbie. Mă freca, mă transpira, îmi trimitea mărăcini în zone sensibile ale corpului. În concluzie: o să ies mai rar din casă în perioada stării de alertă decât ieșeam în epoca stării de urgență. Din cauză de obligativitate de purtare a măștii.

să se interzică muzica, în general, să se interzică

încep să mă obișnuiesc cu clămpăneala de nunți și botezuri pe care o pun în mașină niște adolescente nebune, afectate de izolare, aseară au făcut și o sârbă cu chiuituri în fața blocului, apoi au dat ocol printre blocuri în mașină, cu muzica la max și țipând isteric

să se interzică, deci

minunată muzică e jazzul.

[după doi ani, recitind, îmi amintesc de textul lui Goma: Să se interzică electoratul…]

niște roluri ne joacă evitând să ne spună pe nume

 

cât de relevant este că trebuie să mai și murim

(în două acte virtuale)

 

viața s-a rătăcit printre pagini și plata facturilor

printre nevoile copilului perturbându-ți echilibrul

zi-noapte și repararea termocuplei de la cuptor

și încă o mie de prostii pentru care n-am luptat

nu-mi plac războaiele, nici falsa egalitate

e prea târziu să nu vreau să știu ce-i termocupla

dacă ne-am cupla hipersenzitivi cu hipercolerici lumea

s-ar îmblânzi ori cu pași cerți s-ar arunca în prăpastie

marea gâlceavă: noi nu mai trăim de mult în cupluri

niște roluri ne joacă evitând să ne spună pe nume

 

spusesem „dragostea nu cade niciodată”

lumina lascivă din ochii tăi nu era de acord

știai că nu suport ambiguitățile:

lasă-i timpului epistolele

nu vreau

decât să te ating

ai zis

nu-i decât o trufie și asta

ți-am răspuns

 

 

 

noile sfârșituri ale realității

 

(fărâmă dintr-un jurnal fără zile)

 

ai vrea să mai crezi în manifeste, în spiritul pieței, să strigi „jos noua cenzură”, să dai foc la baricade. tot ce e efemer să fie fum, tot ce nu e adevărat scrum. îngropat sub o mie de lespezi, sub cenușa certitudinilor. o vreme ai crezut că așa se scrie istoria. nu vedeai cum sapă minciuna oricât de adânc, oricât de înalt pe fețele încrezătoare. ai început să te îndoiești de propriile îndoieli. pentru că toate astea sunt din secolul 20.

ai vrea să mai crezi că nimic nu se pierde, că orice lucrușor, emoție, privire, zbor crește și descrește ca valul, ca norul, ca noaptea urmând neîntrerupt luminii. când moare cineva verși o lacrimă, un gând, neapărat pios, imiți o cruce în care nu crezi. crezi că sărbătorești viața și asta este o oarecare minciună din secolul 21. un secol din care reținem pe brad pitt în războiul troiei și pandemia de covid 19, desigur ca antidot total pentru viață. nici în metafizică nu te mai poți ascunde, la ce bun. nici în metaistorie. fukuyama n-a prevăzut că supraviețuirea ne va ucide cu pași siguri în postideologie. poate ca o congestie melancolică a creierului eliberată de gânduri, nu cu lăsare de sânge.

„c-o moarte tot suntem datori” spunea poetul în timpul său. cui? oamenii nu mor singuri. oamenii sunt însingurați. îți asculți gândurile ca și cum nu le-ai avea, te uiți în jur și nu mai vezi decât trecutul. ai vrea să dispari și nu ai unde.

ecou

 ecou

 

mă emoționează tălpile bărbaților desculți

forța imponderabilă numai a lor când ating

pământul, iarba, focul, aerul, apele

 

(chipul lor plâns fără lacrimi

lumina crepusculului în irisuri –

culoarea pământului roditor

irigând spații nenumite)

 

palmele mari, încheieturile ferme

felul în care taie respirația 

Iarnă, februarie 2014, foto F.B.

sfârșit de an, nicăieri

 anotimp incert

 

la tine-i iarnă aspră,

toamnă uscată târzie?

 

niciun semn smintit aici

cerul leapădă vise de fum

peste zonele joase ale nopții

treptele ceței, alte păsări nu

mai țin sudul, nici nordul

 

amiază cu porumbei în cer

suflul pământului de acasă

din care ești, în care te întorci