luni, 29 octombrie 2012

Mămăliga era galbenă



Mămăliga era galbenă
După dealuri, regia Cristian Mungiu






Dintr-un film „gri”, în care numai senzaţiile sugrumate, mascate, cântărite ale celor patru personaje principale, transformate în tot atâtea gestici, mai discrete sau mai evidente, dau seama din când în când de prezenţa unor oameni vii, cu sentimente, convingeri şi interese, singurul detaliu colorat ce mi-a rămas întipărit pe retina afectivă a memoriei este mămăliga. O mămăligă de formă indecisă (aşa cum nu se face în Oltenia, spre exemplu, unde trebuie să fie răscoaptă şi rotundă ca un soare) apare la un moment dat într-una din scenele mesei. Pregătitul mâncării sau aşezatul la masă constituie un aspect esenţial al filmului, ca semn al intimităţii familiei şi al comuniunii întru Domnul. De altfel, personajul Voichiţa îi spune preotului „tati”. În mica mănăstire de maici, cu un preot slujitor şi duhovnic permanent, care locuieşte chiar în incintă, cu biserica neterminată şi chilii modeste (ce nu arată ca nişte chilii, totul indicând sărăcia), soseşte într-o zi cenuşie o fată – Alina, prietena uneia dintre candidatele la statutul de monahie (Voichiţa). Cele două orfane nu aveau rude sau prieteni („Eu nu te am decât pe tine”). Proaspăta sosită din Germania, unde muncise, dar nu reuşise să facă mare lucru, după felul cum arată şi după lucruşoarele ce o însoţesc, doreşte să-şi recupereze prietena, conform unei înţelegeri mai vechi. Legătura nepermisă dintre fete este subtil sugerată de regizor pe parcursul filmului şi rămâne unul din firele interpretării finalului tragic. Însă, Voichiţa se dedică între timp slujirii lui Dumnezeu. Spovedaniile, canoanele, slujbele, grija preotului duhovnic şi a maicii stareţe, siguranţa – chiar modestă – a zilei de mâine, „familia” cu maicile, preotul şi cu Dumnezeu – toate acestea concordă spre opţiunea rămânerii în mănăstire. Filmul nu insistă pe autenticitatea credinţei la această copilă a nimănui, ci pe retorica exerciţiului, pe „repetiţia este mama învăţăturii”: dacă deschizi ochii, Domnul te va iubi. Nu încerc să reproduc replici din film, pentru că l-am văzut în condiţii nepotrivite, într-un cinematograf incomod. În prima oră de rulare am avut senzaţia că mi se va despica în două creierul din cauza sonorului agresiv. Motiv pentru care jumătate din replici nu le-am înţeles, cu atât mai mult cu cât filmul e vorbit moldovineşte
Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă, Cosmina Stratan, Cristina Flutur

Am spus patru personaje principale, şi nu două, aşa cum am aflat din mass-media, şi mai ales pe urma celor două premiate la Cannes (Cristina Flutur şi Cosmina Stratan). Auzisem multe comentarii despre film şi mă dusesem la premieră nu cu prejudecăţi, ci cu spaima că nu voi apuca să îi văd pe Dana Tapalagă şi pe Valeriu Andriuţă în mai mult de două minute. Or, am descoperit un personaj-preot foarte puternic şi excelent jucat şi o maică stareţă aşa cum ar trebui să fie maicile noastre ortodoxe. Naturaleţea detaliului aş spune că este atuul Danei Tapalagă. Dar ca să reuşeşti roluri atât de fireşti, de credibile, e nevoie de cultură, de experienţă – nu doar de teatru sau film, e nevoie să te pricepi la oameni, în general, şi, nu în ultimul rând, de talent şi vocaţie.
Este un film pe care vreau să-l văd în linişte, pe DVD, să pot studia unele scene, aşa cum este scena mai lungă la masă, deja pomenită. Din acest decupaj, m-a reţinut jocul aparent nejucat al Danei Tapalagă şi e bine că de câteva ori camera insistă pe ea. Dar şi reacţia de animal hăituit a personajului Alina (Cristina Flutur).
Este un film bun, de văzut şi revăzut, ce atrage tocmai prin înşelătoarea liniaritate. Un film în care Dana Tapalagă, Cristina Flutur şi Valeriu Andriuţă – trei oameni blajini în realitate - reuşesc trei personaje puternice şi atât de diferite. Nu ştiu care a fost intenţia lui Cristian Mungiu în ce priveşte personajul Voichiţa. Eu l-am perceput uşor indecis, uşor necredibil. Dar Cosmina Stratan reuşeşte să fie consecventă şi asta imprimă deja personajului verosimilitatea pe care o pierde uneori prin interpretare.
Asupra „ideologiei” filmului – dacă are una – sper să revin după ce voi revedea filmul în condiţii acceptabile.
Deocamdată, am vrut să mă eliberez de temerile cu care am ajuns pe 25 octombrie la premiera de la „Patria”.  Cristian Mungiu reuşeşte printr-un film turnat într-un cadru sărac, cu personaje puţine, cu mijloace simple, să ne dea de lucru. Este foarte mult de vorbit despre această poveste desenată minimalist.

miercuri, 10 octombrie 2012

GOMA = "Bărbosul" = "Grama" = "Gom"



("S-au estompat din memoria sentimentală momentele de satisfacţie pricinuite de publicarea cărţilor mele în Occident. Totuşi, pot aşeza la locul cuvenit telegrama primită la Bucureşti, expediată din Frankfurt pe Main, la 14 octombrie 1971, sunînd:
BUCURIE BUCURESTI APARUT OSTINATO STOP
DIETER (Schlesak, completez eu).
Atunci am trăit o intensă bucurie: că publicasem (simultan la Suhrkamp, la Gallimard, eu ştiam că şi la Rizzolli) − dar mai cu seamă eram convins: apariţia în Occident va determina (cum? habar n-aveam) editarea şi în România a cărţilor mele.
M-am înşelat: au trecut 19 ani până să-mi apară o carte în limba română, în ţara mea, România. Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată: întâiul volum al meu editat în România, la Humanitas, Culoarea curcubeului, a fost ex-tras din librării, trimis în depozit, iar după 3 ani, trimis la topit.")
(Paul Goma, 1999)



în timp ce intelectualitatea română, cu rare excepţii, se descurca...

GOMA = "Bărbosul" = "Grama" = "Gom"

„Plan cu măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea lui «Grama», aprilie 1972”



Punctul 5 al secţiei „B. Măsuri tehnico-operative”: „Vom studia posibilitatea efectuării unei percheziţii secrete la domiciliul lui PAUL GOMA şi la locul său de muncă. În acest scop, cu ajutorul informatorilor «George» şi «Ruxandra»[,] vom căuta să obţinem c[h]eile atât de la locuinţa susnumitului cât şi de la birou. Avem în vedere că prin realizarea acestei măsuri să putem verifica conţinutul ultimelor manuscrise ale lui PAUL GOMA, să sustragem unele materiale sau să le fotocopiem.” (DUI, nr. 2217, vol. 2)
 
„Plan cu măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea lui «Grama», 6 mai 1972”:
 „În cercurile scriitorilor de prestigiu din ţara noastră se comentează cu indignare faptul că GRAMA este lăsat să-şi desfăşoare nestingherit acţiunile sale insolente şi că asupra lui nu se iau măsuri care să-l oblige la o atitudine corectă, atât ca scriitor cât şi ca cetăţean. (...) propunem a se aproba realizarea unor acţiuni care să ducă la compromiterea lui GRAMA în cercurile culturale din ţară şi din străinătate. Aceste acţiuni urmăresc să afecteze totodată şi cercurile ziaristice şi editoriale din occident, interesate din punct de vedere comercial şi politic în cazul lui GRAMA. (...) Acţiunile să aibă la bază ideea că activitatea lui GRAMA este ispirată de organele unor «puteri străine» interesate să creeze dificultăţi României în politica sa internă şi externă. (...) pentru a deteriora unitatea intelectualilor români în jurul partidului şi să afecteze prestigiul internaţional al României. (...) Ideea este verosimilă având în vedere opiniile exprimate deja de mai mulţi oameni de cultură, că neluarea unor măsuri asupra lui GRAMA nu se poate explica decât prin existenţa unor interese politice speciale. (...) La început se va crea atmosfera corespunzătoare în rândul oamenilor de cultură din ţară şi în următoarea etapă aceasta să-şi producă ecoul în cercurile similare din străinătate. (...) Instructajul surselor va fi făcut de maniera unor «confidenţe scăpate» de ofiţerul de legătură, într-un context anume, astfel încât să înţeleagă sensul voit al instructajului, dar nu şi faptul că este o acţiune organizată. (...) În mod concret versiunea va fi lansată în următoarea ordine: În ţară: - În anumite cercuri din conducerea  Uniunii Scriitorilor. Urmărim astfel ca persoanele respective, transmiţând verisiunea în cercuri mai largi, să-i asigure autoritatea, ca fiind aflată de la surse competente, la care au acces prin poziţia lor oficială. Avem în vedere anumiţi membri ai conducerii Uniunii despre care cunoaştem că difuzează cu uşurinţă unele informaţii la care au acces prin funcţia pe care o ocupă.
  - În mediul unor scriitori de prestigiu care s-au manifestat indignaţi de faptul că autorităţile nu iau măsuri împotriva lui Paul Goma. Scontăm pe faptul că versiunea (noastră va adânci indignarea lor şi) va stimula (manifestarea) difuzarea acesteia în cercuri mai largi.
  - În cercurile unor femei care frecventează lumea scriitorilor. Cunoscând curiozitatea acestora faţă de diferite evenimente din viaţa particulară a scriitorilor şi obişnuinţa de a le discuta şi chiar exagera, apreciem că versiunea noastră va circula cu uşurinţă în asemenea cercuri.
    În străinătate:
    În rândul emigraţiei de la Paris şi a celei legionare din R.F. a Germaniei care se preocupă de viaţa literară din ţara noastră şi mai ales de faptele care contravin politicii oficiale culturale a statului nostru. Mai avem de asemenea în vedere suspiciunea permanentă a acestora faţă de cetăţenii români care se bucură de audienţă în cercurile occidentale.
-  În rândul vârfurilor culturale franceze care au manifestat interes pentru «cazul GRAMA» (Goma). Luăm în consideraţie faptul că aceste persoane manifestă simpatie faţă de politica internaţională a României şi în deosebi a modului inteligent în care rezolvă anumite dificultăţi în relaţiile cu unele ţări (socialiste). Aflând versiunea noastră ne aşteptăm la o reacţie defavorabilă lui (GRAMA) Goma ...”
...şi aşa mai departe, pe câteva pagini, inclusiv scenarii ce-i privesc pe ziariştii străini, serviciile de informaţii străine, compromiterea lui Goma prin compromiterea soţiei sale etc. (ibidem)

luni, 8 octombrie 2012

prietenei mele...



resuscitare...



cerul se crăpase în mijloc
pregătea renaşterea
tu rămăsesei în iarnă

îmi spunea: m-am pierdut în iarnă
ca vocalele ei sufocate de consoane
prietena mea crede că nu are
pentru cine trăi
nu izbutesc s-o conving:
viaţa-i o continuă resuscitare
o goană fără miză
în care nu poţi stăpâni
momentul
a plecat pe neanunţate
şi m-a lăsat în iarnă
nu izbutesc să o conving:
ai pentru cine
dar ei (încă) nu ştiu

cerul pregăteşte pogorârea
vei fi şi tu aici odată
cu lumina primăverii


 


luni, 1 octombrie 2012

2 octombrie 2012 - PAUL GOMA 77



La mulţi ani, Paul Goma! 



Paul Goma, dosar penal, 1956
 

Că lumea politică e plină de colaboratori era clar, că sunt peste tot, iar era limpede. Dar în halul ăsta? Şi intelectualii ăştia fini, profesionişti, şi-au găsit să intre în tot soiul de configuraţii puturoase. Înainte au rezistat prin cultură, după care şi-au luat revanşa. După atâta suferinţă meritau puţină recunoaştere, nu? Cei care s-au simţit mai tari în tupeu, din posturi bine situate, inclusiv politic, i-au aranjat bine, pe tonuri elevate de aristocraţi ai verbului, pe cei normali, aşa, ca Paul Goma. Asta nici măcar nu este o întrebare. Este scârba profundă din mine faţă cu tineta românească, cu hârdăul lăturilor morale. Este suferinţa mea cronică datorată sictirului şi miserupismului şi încârdăşiţilor care îşi trag spuza pe turta lor, ştiindu-se vinovaţi, fără urmă de căinţă, fără strop de compasiune, de solidarizare. Şi alţii sunt – cel puţin la fel de – talentaţi, pregătiţi în profesiile lor, dar n-au acceptat să se mânjească. Au preferat marginalizarea, condiţii de trai nesigure şi insalubre, şi, da, foamea.

(...)

Paul Goma, dosar penal, 1977

 
Nici un intelighent din ţara asta nu poate sta drept lângă un om simplu ca Vasile Paraschiv, decât dacă iese în Piaţa Universităţii şi urlă demenţial Am rezistat până mi-a ajuns căcatul la ochi! Şi nici un ‘telectual român nu poate cere îngăduinţă dacă îl aşezi lângă minerii din Valea Jiului şi în apropierea muncitorilor de la Braşov. Care au răbdat de foame până au început să urle „Noi nu mai vrem să mâncăm lături!”, arătând că sunt oameni, că ficţiunea n-a supravieţuit niciodată pe nimeni, prin cultură. Sau lângă toţi tinerii fără ambiţii de nemurire care au fost bătuţi, arestaţi, au făcut greva foamei, „doar” ca să ne atragă atenţia în anii 1970-1980 că în România comunistă drepturile omului sunt încălcate cu cinism şi dispreţuite de către omul cu puterea. Directorii noştri de conştiinţă au auzit-citit doar de Canalul din anii lui Dej. Ce-i priveşte pe ei, din anii lui Ceauşescu, nu este în chestiune, mă-nţelegi. Când ei „luptau” pe rupte, tăcând diplomatic şi semnând hârtii prin care „nu am făcut rău nimănui”, plecând cu burse în Occident, de li se auzea scrâşnetul dinţilor taman de la Paris, Londra, Washington, de bine ce ştiau să tacă, existau în România tineri care „făceau” Canalul, condamnaţi pentru „parazitism”. Anul 1977 – al lui Goma, al cutremurului, al grupului de la Canal – toţi morţi prea curând, dintre ei nemairămânând să depună mărturie azi decât Radu Negrescu-Suţu, al revoltei minerilor din Valea Jiului – este un ghimpe în coasta slăbită de conformism şi colaboraţionism a intelighenţiei române. Şi o ruşine. (În mâinile tale, Blumenthal, 2012)

"Ostinato" în traducere germană la Suhrkamp, 1971