marți, 3 ianuarie 2017

nimic nou

(„POLEMICI”, nr. 11-12/ 2016)


Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. V.


„Există o problemă majoră în relațiile dintre țara noastră și blocul țărilor socialiste, a spus un altul. Problema imigrării și emigrării este foarte sensibilă. Noi putem face prea puțin pentru a schimba sistemul politic din Răsărit și este mai bine să nu pricinuim necazuri punând în pericol însăși destinderea” (1).


Tema refugiaților și a cotelor nu s-a inventat în anii 2000. Occidentalii aveau o viziune bine punctată și în anii 1970, cu precădere în ultimii ani ai deceniului, tulburați în Blocul sovietic de mișcările pentru drepturile omului. S-a creat impresia, cel puțin în spațiul românesc, unei primiri cu brațele deschise de către statele occidentale și de americani a românilor și esticilor care încercau să scape din închisoarea ideologică. 
http://ratioetrevelatio.com/ro/studia/77-grup-canal-77-paraziii-sociali-i-micarea-goma-pentru-drepturile-omului-studiu-de-caz.html
Politica lor diplomatică era caracterizată (ca și astăzi, doar nuanțele sunt altele, mai ales că am schimbat perspectiva, aflându-ne de data asta în tabăra lumii libere) de o schizoidie veche de când lumea politico-diplomatică: pe de o parte, discursul drepturilor omului/ pedagogia salvgardării din ghearele totalitarismului a celor care reușeau ori doreau să „fugă”; pe de altă parte, grija politică față de sufocarea cu refugiați/ spaima faţă de creșterea șomajului/ presiunea cheltuielilor suplimentare/ alterității culturale/ stricării echilibrului – „coexistenței pașnice” dintre Blocuri.  
Dincolo de toate reacțiile emoționale: să primim toți refugiații (cu milioanele?!) vs. n-au ce căuta în Europa, problematica rămâne una dificilă. Să iei decizii instinctual – ca politician  – este regretabil. Statele au interese, nu emoții sau angoase de pus pe tapetul internațional. Nu am crezut nicio clipă că Angela Merkel, de exemplu, a decis inițial să primească refugiați în valuri nimicitoare din prea marea ei bunătate sufletească, din cutia milei creștine etc. E hilar! A socotit totul, a mizat pe beneficii politice, doar că socoteala s-a întors împotriva bunăstării și a păcii europene, și nu doar germane. 
În 1977, Charta 77 și Mișcarea Goma, două evenimente istorice majore în derularea istoriei comunismului european, încă insuficient studiate, au provocat statele democratice la devoalarea adevăratei capacități de a absorbi o parte infimă a efectelor cauzate de propria lor politică antebelică și postbelică. Dacă au dat un brânci serios unei jumătăți de Europe în groapa comunistă, nu la fel de energice s-au dovedit când aceleași țări au încercat să se desprindă din mlaștină: Ungaria 1956, Praga 1968 (ca momente mari). Acum, în 1977, resimt amenințarea unui val de refugiați din Est. Drepturile omului, libertăți, discuții etc. Așa cum am mai spus-o, primirea refugiaților din Europa ocupată în Europa liberă s-a datorat în primul rând presei libere occidentale și câtorva diplomați care s-au implicat individual, de cele mai multe ori împotriva politicii statelor pe care le reprezentau. În aceste împrejurări, libertatea de expresie și-a arătat mai bine ca oricând valențele universale. Libertatea occidentalilor a făcut posibilă deplasarea, mișcarea unui număr redus de estici. Rămânem, așadar, în ograda drepturilor omului. Ce cuvinte înălțătoare, cu adevărat, când se suprapun pe realitate și nu pe vorbărie demagogică!
Și când înțelegem aceste lucruri, publicistica și scrierile „jurnaliere” ale lui Goma nu mai par atât de „sărite”, de exagerate, de nelalocul lor. Pentru că Goma, dintre toți oamenii de condei din România comunistă, scriitori „talentați” sau „numai” eseiști-jurnaliști, a fost singurul vizibil care s-a apropiat de spiritul și litera drepturilor și libertăților, prin gândirea lui liberă. Normală. Firească. Nealterată de comandamentele conformismului ideologic sau de veșnica litanie românească „acum nu e momentul”, care este o latură perceptibilă a autocenzurii. Atât înainte de 20 noiembrie 1977 – când a fost nevoit să ceară azil politic statului francez, cât și după. Scrutător, tăios până la ultima consecință a fiecărui cuvânt/ situații/ împrejurări, Goma nu a sărit în tabere (politice, literare etc.). Motiv pentru care, cam toată lumea care se nimerește să aibă o părere despre el adaugă și un „dar”. Adversativul ce ridică probleme asupra celui care îl folosește, nu asupra celui vizat. De ce? Răspunsul e mai sus.
Malcolm Brown, corespondentul „New York Times”, surprinde atmosfera epocii și „deliciile” diplomației în privința celor mulți și lipsiți de putere. Imediat după publicarea Scrisorii către Conferița de la Belgrad a celor câțiva români „inconștienți”, el transmite prin telex către ziar:
„În timp ce guvernele vest-europene nu doresc să facă afirmații clare în privința politicii lor privind emigrarea, diplomații, în particular, lasă impresia clară că aceste restricții au o bază economică și politică.
Europa de vest și Statele Unite au în mod permanent un număr mare de șomeri și există sentimentul că imigranții și refugiații politici inclusiv sporesc dificultatea găsirii unui servici[u].
În timpul anului trecut, R.F.G. a avut mari dificultăți cu Iugoslavia pentru a facilita întoarcerea a aproximativ un milion de muncitori iugoslavi care au muncit în R.F.G. în țara lor.
«Nu sunt Enoch Powell» (N.T. – fost ministru de interne britanic care s-a opus cu înverșunare imigrării către Anglia /2/), a declarat un diplomat occidental referindu-se la cel mai binecunoscut adversar politic al imigrărilor spre Marea Britanie. În acelaşi timp, dacă populaţia Europei Occidentale va mai creşte cât de puţin cu refugiaţi din oricare parte a lumii, civilizaţia vest-europeană se va prăbuşi în mod inevitabil.
Cerinţele americane ale imigrării începând de la mijlocul anilor ’60 au fost transformate de la vechiul sistem al cotelor într-unul bazat pe necesități economice.
Astfel, de exemplu, brutarii, de care este nevoie în S.U.A., pot obține, de regulă, mai repede, vizele de intrare decât chiar profesorii universitari.
«Eu simpatizez într-adevăr cu sutele de milioane care trăiesc în dosul ‘Cortinei de fier’ – și există încă o asemenea cortină, fiți sigur de asta – a spus un diplomat european. Dar dacă noi vom începe să acordăm vize oricui care ar vrea să plece, zăgazurile se vor rupe spre distrugerea propriei noastre economii și societăți»”.
Este limpede că drepturile omului sunt aplicate în practică selectiv, în timp ce numai retorica lor tinde să fie fundamentalistă. Adică zvăpăiată și mincinoasă. Nici nu poate fi altfel, politic vorbind. Ceea ce este de pus sub semnul întrebării rezultă din ultimul paragraf al acestei informări, pe care l-am citat în motto: minciuna ideologică, învelită în fondant diplomatic.
Refugiații (toți politici, nu pe criterii economice, cum îi defalca ziaristul, pentru că situația precară socială și economică din țările comuniste se datora politicului, ideologicului) au fost victime colaterale, ca în orice război, clasic sau „rece”.

note:
1.  Notă privind telexul expediat de M. Brown, corespondent al ziarului New York Times la 17.02.1977, în ACNSAS DUI nr. 2217, vol. 5, f. 21 r-v.
2.  Nota traducătorului Securităţii, se înţelege.

joi, 15 decembrie 2016

a fi bucovinean...

A fi bucovinean, să plângi când auzi de Bucovina

Ştefan Ungurean, Mircea Ivănoiu, Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX, 2 vol., Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2015, 462 p.+458 p.

Cele peste 900 de pagini ale volumelor de faţă alcătuiesc un rezultat fericit, specific demersurilor de recuperare a istoriei orale, am putea spune, o „monografie” bucovineană povestită la temperatura amintirilor şi a istoriei. Între o prefață analitică (Ștefan Ungurean, Bucovina – spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică, vol. 1) și o postfață metodologico-afectivă (Mircea Ivănoiu, „Izgonirea din rai” reflectată de oglinda istoriei orale, vol. 2), putem citi 43 de interviuri ample, realizate de o echipă de tinere (Anca Moraru, Bianca Trif, Andreea Vântu, Mihaela Anghel, Valentina Preotu, Ana Sandu, Miruna Szilvasy, Anca Soare, Olivia Moldovan), alături de cei doi coordonatori-autori. Sub un titlu literar şi un subtitlu generos, interviurile povestesc viaţa bucovinenilor uniţi în 1918 cu ţara de origine, România, rupţi în iunie 1940 şi aruncaţi nu doar într-o altă lume (comunistă), ci, de atunci, într-un vis al revenirii, căruia, mulţi dintre ei i-au devenit captivi.
Prefaţa constituie un studiu introductiv necesar unui atare efort recuperator, fiind echilibrat şi bine informat asupra dinamiciii mentalităţii şi practicilor sociale şi culturale în interiorul grupului etnic românesc (bucovinean), dar şi în raport cu instituţiile oficiale şi cu celelalte comunităţi etnice, începând cu regimul stăpânirii austriece.
Atât bucovinenii, dar mai ales basarabenii se vor refugia masiv în România micșorată, în iunie 1940 și la începutul anului 1944, pe măsură ce Armata Roșie împingea frontul spre vest. Simt nevoia să fac această apropiere între cele două provincii românești, pentru a configura mai amplu trăsăturile unui tablou istoric din care cele două fac parte. Cu atât mai mult, cu cât Mircea Ivănoiu confesează în postfață că „ideea de start a fost aceea de a pregăti două pachete de interviuri paralele, unul pentru refugiații bucovineni și altul pentru refugiații basarabeni, dar puterile și rezervele de timp ale echipei au fost insuficiente pentru a dezvolta proiectul și pe direcția Basarabiei”.
Având ca puncte comune apartenența la același spațiu originar geoistoric, uniți prin limbă și tradiții, bucovinenii și basarabenii (îi numesc astfel pentru a sublinia o evoluție antropoistorică, dar și o consecvență aparte) au avut de suportat diferențe cultural-politice și traumatice, în funcție de stăpânirea sub care i-au aruncat deciziile diplomatico-militare de forță: primii, începând din 1774, în Imperiul Austriac (numit astfel din 1804), cei din urmă, din 1812, în Imperiul Țarist. Un alt numitor comun îl constituie unirea cu țara, în 1918, rămânând „uniți” și prin dezastrul politic, diplomatic și uman de după 28 iunie 1940. Românii basarabeni (inclusiv cei din județele sudice, cărora le datorăm, în realitate istorică, denominațiunea Basarabia/ basarabeni, aflate azi, ca și Bucovina de Nord sau Ținutul Herței, în componența Ucrainei, moștenitoare a Uniunii Sovietice) au avut parte de o deznaționalizare violentă, în comparație cu Bucovina sub austrieci. Studiul semnat de Ştefan Ungurean este binevenit și relevant în această speță delicată. Deznaționalizarea – autorul folosește termenul specios dezidentificare – operată de autoritățile imperiale de la Viena (de exemplu, prin „blocarea formării de profesori în limba română” și obligativitatea învățării limbii germane) s-a produs deodată cu forme de educare și culturalizare inerente mediului cosmopolit și calificat superior din întregul Imperiu, generând în timp nu doar modificări benefice comportamentale și de mentalitate, complementare, totuși, păstrării limbii materne în comunitățile compacte și în familie. În Basarabia, lucrurile au stat sensibil diferit, datorită viziunii țariste, ulterior sovietice, asupra stăpânirii popoarelor. Intrați și ei în malaxorul ideologic țaristo-sovietic, bucovinenii vor avea o altă formație, susține autorul prefeței, pe care au păstrat-o până în zilele noastre: „tocmai calitatea educației a mărit conștiința distinctivității bucovinenilor în raport cu moldovenii. Românii bucovineni se distingeau etnic și lingvistic de ucraineni, dar se distingeau în plan mental, cultural și civic de moldoveni”. Nu știm dacă autorul se referă strict la moldovenii din dreapta Prutului sau la cei din stânga (basarabeni), însă, distincția rămâne, oricum, valabilă. În fine, un alt punct comun, pe care și bucovinenii, și basarabenii îl datorează celei mai înaintate ideologii din toate timpurile, este „repatrierea” cetățenilor sovietici începând din toamna anului 1944, conform art. 5 al Convenției de Armistițiu. Vânarea lor pe teritoriul României, pentru a fi „repatriați” direct în Siberia sau în Kazahstan, a durat câțiva ani, majoritatea celor care au reușit să rămână fiind deportați în Bărăgan, unii ajungând în închisorile politice. Soarta bucovinenilor și basarabenilor a fost comună în multe momente istorice, mai ales în comunism. 

Postfaţa ne introduce în bucătăria demersului: semnificaţia domeniului, istoricul ideii (cele două volume sunt rezultatul unei cercetări în urma parteneriatului dintre Indiana University, Bloomington şi Universitatea „Transilvania” din Brașov, cu sprijinul Fundației ASPERA ProEdu Brașov, derulat între anii 2001-2003), managementul cercetării de istorie orală, pedagogie socială. În încheiere, Mircea Ivănoiu face și o impresionantă declarație subiectivă despre legăturile sale intime cu tema bucovineană, ceea ce nu distonează cu scopul demersului, dimpotrivă: „Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivității cu orice preț este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare și o scriere subiectivă atunci când citești unul sau altul dintre texte. Șansa la obiectivitate a cărții rezidă în lectura integrală a ei. Potențată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate și autenticitate relatării, transmite o substanță care asigură liantul social al comunității în cauză, transmite credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă”.
Proiectul de istorie orală coordonat de Ştefan Ungurean şi Mircea Ivănoiu este unul impresionant, atât sub aspectul conținutului celor peste 40 de interviuri, cât și ca volum editorial. Este o muncă de folos comunității istorice şi sociologice, precum și tuturor celor care vor să întrețină memoria unor timpuri nu foarte depărtate de prezent. Rostul pedagogic extins al unei astfel de lucrări este evident, iar încărcătura emoțională transmisă are o funcție disipativă.
În privința interviurilor, câte povești de viață atâtea istorii, piese din tabloul cu un număr infinit de lumini, umbre, nuanțe puse în evidență sau estompate în funcție de adevărurile fiecăruia dintre martori. Din toate aceste holograme vii, mărturisitoare, din corul vocilor istovite ori regenerate de moștenirea directă/ indirectă se țese un suport verosimil, remarcabil pentru înțelegerea trecutului și evitarea capcanelor prezentului, un organism autoimun, pe care îl numim, îndeobște: Istorie.  

(text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 37/ 2016; dintr-o eroare a redacției, a apărut abia în decembrie, deși a fost trimis spre publicare în rubrica „Paradigme basarabene” în luna martie; încurcătura este explicabilă în contextul trecerii revistei, la începutul anului, de la o frecvență lunară la una trimestrială.)


luni, 12 decembrie 2016

prizonieri în visul de semitrezie al nației

istoria zilei în câteva puncte

1. Viitorul îl hotărăsc deopotrivă cei care votează și cei cărora le este mai aproape lenea minții și-a trupului, cei care nu votează. Să repetăm ca papagalii că viitorul ni-l hotărăsc bătrânii (nici măcar nu este adevărat, nu toți votanții PSD sunt în vârstă!, așa cum nu toți votanții celorlalți sunt tineri!) înseamnă să acceptăm că într-o societate contează numai o anumită parte a ei. Cine votează și reacționează mereu în scheme nu e cu nimic deasupra celui care ieri a preferat să stea în fața televizorului, să se dea cu schiurile, să se rupă-n figuri prin cluburi etc.
2. Cei care ne tot „amenință” cu plecarea din România – ca și când ar fi vreun titlu de glorie! – din cauza, chipurile, celor care au votat „prost” (pentru că, nu-i așa, sunt „proști”, proștii țării, ăia care-i trag de 27 de ani în jos pe deștepții țării etc.) sau n-au votat deloc nu le sunt cu nimic superiori acestora. Moralmente vorbind. Altfel, fiecare suntem așa cum se poate constata la o analiză mai atentă /sic/. Adică, noi, comunitate națională, noi, cetățeni români, n-am fost capabili să fim liberi atâta amar de vreme, dar dăm fuga la occidentali, că ei au primit democrația de-a gata, au primit un sistem funcțional nou și frumos ambalat, pe care-l întrețin marțienii, în timp ce occidentalii o duc bine și nici la bască nu-i doare... Pentru Libertate se luptă, individual, în fiecare zi. Și cea mai grea luptă e cea cu sine. Lucrezi asupra ta, în primul rând, în fiecare zi, ca să rămâi liber și să te comporți ca atare. O suna a platitudine, dar asta e.
3. Aud tineri plini de ei, care-au învățat limba de lemn afaceristă pe te miri unde, care spun că generația lor va schimba România. Nu, mulțumesc. Într-un conglomerat corporatist? Care spun că ei sunt bătăioși, că au ieșit în stradă. Pe bune? După accidentul nefericit de la „Colectiv”? Generația noastră (adică a părinților acestor tineri „bătăioși”) a ieșit cu miile și zecile de mii în stradă strigând „Jos comunismul” „Jos Iliescu!” „Jos cenzura!”. Într-o vreme în care nu ne făcuse nimeni educație democratică, eram născuți și crescuți în comunism de părinți conformi ideologic, unii mai speriați decât alții, poate, unii mai săraci decât alții, sigur, dar ne-am câștigat singuri discernământul, ne-am câștigat singuri libertatea-de-sine. Am făcut marile demonstrații din ianuarie, februarie 1990, Piața Universității, mineriadele, eram tineri și voiam să scăpăm de comunism, în vreme ce societatea se afunda confortabil în visul de semitrezie din somnul minții comuniste. Nimic nu este mai înșelător decât un vis de semitrezie pe care vrei să îl prelungești la nesfârșit, că-i plăcut și călduț și, mai ales, te ajută să evadezi din realitate. Lupta tinerilor de azi trebuia să fie aceeași. Din nefericire, ei nu ni se alătură pentru a înmulți rândurile ca să ne scuturăm de mentalitatea reeducată în care ne afundăm. Pentru că ei vor musai, acum, acum, acum, pe loc și fără drept de apel: condiții bune de trai, casă, mașină scumpă, slujbă plătită „ca afară”. Cam asta îi interesează pe ei și cam același lucru întreaga românime. Atâta vreme cât vom „lupta” numai pentru stomac și pentru acumulare materială (trăiască materialismul dialectic!) nu vom fi liberi. Vom continua să plasăm vina pe umerii bătrânilor de la țară (repet: nu toți sunt bătrâni și nu doar din mediul rural). Și, așa cum scria Felix Nicolau într-un comentariu: noi chiar citeam pe rupte, vedeam filme artistice în neștire, discutam între noi până la oboseală, nu despre ultimul telefon performant ci despre ce se întâmplă în țară, despre ce se alege de noi. Cultura înseamnă libertate.
4. Nu în (pen)ultimul rând, chestiunea „victoriei”. Nu se putea formula mai bine și mai artistic decât a făcut-o Cristian Fulaș în dimineața asta:
Senzația că învinșii nu sunt de tot învinși iar câștigătorii nu sunt mai deloc câștigători e una oarecum hazlie.
Haide, unii au dovedit că pot face din tastaturi bici, ceilalți au tot timpul să facă din bici alt rahat, poate și mai mare decât cel dinainte.
În realitate cine, ce, cum și cât a câștigat în ultimii aproape 27 de ani? Țăranii, talpa țării, „prostimea”? Cumva muncitorii frustrați de prin toate cotloanele țării? Cumva intelectualii cei mulți și fără nume răsunător? Cumva cercetarea românească din toate domeniile? Cumva: Învățământul, Cultura, Sănătatea, Infrastructura? Cine, cum, cât? Să tragem linie, să vedem ce iese. Poate afaceriștii și corupții transpartinici? Poate marcanții membri de partid, care se înjură pentru distracția votanților și se pupă în culise?
5. Așa ajung la acest provizoriu ultim punct: USR.
Cum scriam aseară pe facebook: Tragedia noastră națională e că USR a luat voturi de la PNL (care a ajuns o rușine de partid) și de la câțiva indeciși, nu de la PSD! Avem o problemă grea, pe care o ascundem în discursuri lemnoase și în așa-zise analize, ne comportăm ca o democrație în care sunt ȘI probleme. În realitate, suntem o democrație de formă, cu un fond mental sclerozat de reeducarea comunistă.
Am ajuns să îl felicităm pe penalul Dragnea pentru capacitatea lui de om politic. Am ajuns să premiem minciuna, șiretenia, viclenia, să le considerăm valori.
Asta ce ne spune? Păi, să recitim ce am zis mai sus...
Tot aseară, scriam, tot pe facebook:
Așa, și? Iar avem un popor de „proști”, iar noi cei care ne dăm cu părerea pe-aci suntem spuma inteligenței? Ce au făcut intelectualii (ăia care contează ca imagine publică), ce au făcut elitele culturale în acești aproape 27 de ani? Au jucat alba-neagra cu Puterea, au făcut compromisuri zâmbind și argumentându-și artistic adeziunile, i-au pus mereu pe oamenii care se uitau cu nădejde în ochii lor să aleagă „răul cel mic”. N-au vrut niciodată să rupă pisica-n două, să aleagă grâul de neghină! Nu! Pentru că și-ar fi tăiat craca de sub ei, ar fi pierdut privilegiile, ȘI-AR FI NEGAT TOT TRECUTUL! Or, ce-ar mai însemna ei, simbolic vorbind, fără trecutul lor cosmetizat? Un trecut conform ideologic, un trecut pe burtă ș.a.m.d.
De-a lungul timpului, unii „prieteni” virtuali (se/ mă) întrebau care-i legătura dintre o afirmație și alta... Nu e? Păi, să ne deschidem sertărașele din creier, să le lăsăm să se aerisească, să circule informația din unul în altul. Să lăsăm libertatea interioară să se-nfiripe.
Revenind la USR (cu care eu am votat ieri). Aștept liniștită să confirme că este forța „salvatoare” a nației, că nu se va dispersa în parlament, fie în „independenți”, fie la PNL sau cine știe pe unde. Că nu va lua rapid culoarea corupției mentale conducătoare în România. Și, ca o nuanță, ca o „pată de culoare”: Clotilde să încerce să mai țină gura închisă când o năvălesc penseurile (comparația dintre alegerile de pe vremea lui Ceaușescu și cele de ieri este... anecdotică, arătând cât de afaceristă e ea în toate, inclusiv în discursurile de adolescentă rebelă și mânioasă care nu pricepe mai nimic din istorie.).
Nu, să nu iubim nicicând oamenii politici, să nu le facem declarații, nici chip cioplit în timpul vieții. Este primul pas spre pierderea libertății (pentru cei care au apucat să o cunoască).

duminică, 13 noiembrie 2016

căscatul național și negurile viitorului

A apărut revista POLEMICI nr. 9-10/ 2016
rubrica: PARADIGMA GOMA



Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. IV.

„Le reproşez scriitorilor români micimea de suflet, egoismul primar − meschinăria în viață (şi în operă). «Mint, deci exist» − iată deviza literatorilor rezistenți prin cultură. Se minte şi prin omisiune, prin tăcere. În timpul nostru bolnav este nevoie, nu doar de pâine, ci şi de adevăr. O faptă rea a altuia, tăcută de tine, devine o faptă rea a ta − prin complicitate. Acolo intrând şi faptele rele ale «prietenului», negate, justificate de tine, în numele unei prietenii decăzute.”
(Paul Goma, Scrìsuri III. 1998-2010)

Se tace. Se minte. Se fură/ plagiază ca-n codru. Niciodată n-a fost mai stupefiant vizibil, mai sufocant ca în zilele din urmă. În scrìsurile sale, fie că e vorba de publicistică, jurnal sau, estetizat, în romane, Paul Goma a sesizat cu multă vreme în urmă tarele ființei noastre reeducate de comunism. Sub forme diverse, (s-)a întrebat până ne-a(m) plictisit dacă este firesc „ca un «director de conştiinţă», în loc să se aşeze totdeauna în afara puterii (şi în faţa ei, pentru a-şi păstra limpezimea privirii de «intelectual» în scopul apărării celor care nu au glas) să se gudure...?” Și a răspuns singur că suntem incapabili, de vreme ce continuăm să ne comportăm ca niște reeducați și ca niște maeștri în mânuirea limbii de lemn. Se știe că limba de lemn este un mecanism ideologic ce alterează gândirea, nu doar vorbirea. Un plictis imens a acoperit Carpații, însoțit de un căscat al cărui ecou se pierde în negurile viitorului, și de cunoscutul gest din mână al lehamitei, apucături ce pot fi prinse mai academic în expresia defetism național.

Un tânăr politician al cărui nume nu contează (este exponențial pentru un tronson semnificativ al opiniei publice) se rățoia deunăzi la televizor pe tema plagiatului. Nu înțelegea în ruptul capului de ce este important acum, când țara arde de alte griji majore (apropierea alegerilor parlamentare, situația din Învățământ, din Sănătate etc.), să se discute despre un subiect atât de politic cum este cel al plagiatelor. Cu alte cuvinte – în ciuda faptului că scoaterea de la cutie a câte unui plagiat (real) pentru a-l folosi împotriva adversarului politic –, să plagiezi în țara noastră nu este un rău suficient de relevant, deoarece, atenție!, oamenii obișnuiți nu înțeleg despre ce e vorba, iar pe ei îi doare mai tare că nu au bani de mâncare, de medicamente, de lemne etc. Să furi (să plagiezi!) nu este chiar atât de rău, căci, nu-i așa?, cine nu fură în scumpa noastră țărișoară? X de la partidul cutare/ grupul organizat politic Y a furat o fabrică/ o afacere/ un comision (din banii care ar fi trebuit să ajungă la Școală/ Sănătate/ Cultură), ce mai, tura-vura, a furat o țară! Ce relevanță mai are că fauna politică s-a împânzit cu doctori, când doctoratul a ajuns o simplă formalitate în școala (doctorală) românească?
Dacă toată lumea fură (după competențe și oportunități), cred că a venit vremea unei ordonanțe de urgență prin care să se interzică acuza de furt, fie el și intelectual. Să continuăm (noi, profesorii, noi, intelectualii coordonatori de licență/ masterat/ grad/ doctorat) să-i învățăm pe oamenii simpli că furtul este mai degrabă benefic decât rău. Furtul te arănește, furtul te ajută să ieși din impas, să te îmbogățești, să câștigi prestigiu social, să devii om politic, ce să mai!, furtul te ajută să te cațeri, să fii în fruntea bucatelor, să fii Mare indiferent de micimea ta intelectuală și morală.
Într-o comunitate națională în care intelectualii au devenit oameni de afaceri, se alege praful de sănătatea ei mentală. Cu adevărul nu se face trafic, iar dacă totuși o faci n-ar trebui să te erijezi în formator de opinie, în manipulator moral, adică în distrugător de conștiințe. Dar mecanismul de autoapărare al comunității intelectuale nu există la noi, așa cum nu există mecanism de funcționare democratică la nivelul politicii, în ciuda partidului sau coaliției care ajunge să preia puterea. Și nu există pentru că intelectualitatea nu și-a făcut datoria în momentele ideologice teribile ale istoriei noastre recente, așa încât „masele” să aibă modele morale și intelectuale autentice. Am ajuns să ne comportăm ca o minte bolnavă într-un trup prăbușit. Ne hrănim din propriul cadavru moral, atenți la măștile pe care le afișăm. Trudim din greu la conservarea formei fără fond.
În lumea intelectuală și culturală românească au apărut un soi de baroni. Ei dețin pârghiile ascensiunii pe cele mai înalte culmi. Ei sunt cei care s-au descurcat bine pe vremea împușcatului, cultivând o aură de neconformi cu regimul ideologic. Dualitatea le-a asigurat în confuzia generalizată postdecembristă rolul de eroi civilizatori, de modele, de formatori de opinie, de directori de conștiință. Nu au fost nici hărțuiți de Securitate, nici închiși, pentru că nici nu au ieșit din rândul conformiștilor, nu au cârtit un milimetru, nu au hrănit mișcări subterane etc. Au mers pe cartea intelectualului onest. Astăzi, discipolii lor susțin că onestitatea intelectuală înainte de 1989 a fost o formă de disidență /sic/. Preluând neoficial frâiele strategice ale Culturii, ei au devenit dublul eșalonului doi al Partidului-Securitate care a înhățat oficial și legitim frâiele puterii politice.
Trăim într-o lume în care totul se preia fără discernământ. La începutul anilor 1990, unii dintre aceștia (din toate domeniile) au fixat moda conceptuală. Careva a zis: intelectuali disidenţi, s-a mers pe această linie. Altcineva a spus: Gulag românesc, expresia a devenit automatism. Paul Goma a fost şi a rămas până azi scriitor. Ce este scriitorul în opinia lui Goma? În nici un caz un „autor de cărți”. Ci acel individ care are obligaţia morală de a fi responsabil pentru memoria comunităţii sale. Obligația intelectualului, fie el și scriitor, este de a se comporta fără vacanță ca un protestatar, ca un opozant politic de câte ori puterea, sub diversele ei manifestări, tinde să încalce drepturile, să surpe libertățile individului. Oricât de scriitor, intelectualul veghează pentru ca omul simplu să nu fie lăsat pradă manipulărilor și nedreptăților. Tăcerea intelectualului în cetate este o formă de colaboraționism cu puterea, de orice natură ar fi ea.
În 1971 apărea în traducerea germană a Mariei-Thérèse Kerschbaumer (şi ea „supravegheată informativ”) romanul Ostinato, întâiul moment definitoriu în traseul lui Paul Goma drept ceea ce s-a încetăţenit sub denumirea de „disidentul Goma”. Un roman „fugit” din România, potrivit expresiei lui Giorgio Sandri[1], Ostinato nu este doar o carte, ci dovada materială a libertăţii de gândire şi expresie a autorului rămas pe loc, în România guvernată de totalitarism. Acest gest îi conferă lui Goma o notă distinctă de om liber în ciuda şi împotriva sistemului[2].
La Plenara lărgită de partid a USR, din 15 noiembrie 1971, prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR”, după cum informează „Radu Moldovan”: „Cineva din prezidiu a pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, Ţepeneag şi Paul Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în această chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Stoian etc. (...) Cam aceiaşi scriitori – şi alţii – au discutat şi cazul Goma, criticându-l aspru. De asemenea, câţiva membri ai prezidiului.”[3] Din 1971 şi până în 1977 dosarele de urmărit ale lui Paul Goma au ajuns la mii de pagini. Un rol nefast în furnizarea şi colportarea de versiuni compromiţătoare l-a jucat scriitorul, fost deţinut politic, fost coleg de facultate cu Goma, Alexandru Ivasiuc, care a avut o influenţă semnificativă asupra mediului literar şi a unor foşti deţinuţi politici. Dacă din notele informatoarei „Ruxandra” se desprind o aplecare bovarică spre cleveteală răutăcioasă şi un discurs de critic ratat, din propunerile şi informaţiile furnizate de Ivasiuc, colaborator neconspirat, reiese intenția de a-l anihila moral şi profesional pe Goma[4]. Securitatea a pregătit în permanenţă terenul şi a construit din mers versiunile ce aveau să fie colportate în special de lumea literară. Lucrurile s-au amestecat atât de bine, încât sunt situaţii în care unele idei sunt culese din mediul literar şi din cel cultural, apoi dezvoltate, prelucrate şi ambalate de aparatul de dezinformare al Securităţii[5].
http://ratioetrevelatio.com/ro/memorialistica-authentica/61
-culoarea-curcubeului-77-cutremurul-oamenilor-paul-goma.html


Acţiunile combinate au avut rezultate bune din perspectiva dispozitivului de anihilare. Mulţi aderenţi la Mișcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara anului 1977 s-au desolidarizat de Goma. Munca de „influenţare” a Securităţii a dat roade. Pe lângă oameni obişnuiţi, au renunțat la semnătură criticul Ion Negoiţescu, actorul Victor Mavrodineanu, fotoreporterul Aurel Mihailopol, jurnalistul Neculai (Constantin) Munteanu. Stăpânii Culturii din România știu istorie, dar o folosesc parțial în interes personal și de grup. Ei știu că perioada 1971-1977 a fost una dintre cele mai grave pentru intelectualitate din punct de vedere al conformismului/ lașității/ cedărilor/ autocenzurii/ lipsei de solidarizare, și totuși, construiesc de 27 de ani marele alibi al rezistenței prin cultură. În vreme ce puțini scriitori se comportau în răspăr cu Tezele din iulie (1971), alții intrau în Consiliul USR; în timp ce marginalii făceau istorie adevărată împotriva Cenzurii (1971-1977), majoritatea se făceau că aplică un „procedeu democratic” în alegerile din interiorul USR. Atât de democratic, încât în aprilie 1977, Comitetul Asociației Scriitorilor din București, cu ajutorul neprecupețit al Securității, l-a dat afară pe Goma din USR, iar Consiliul Uniunii Scriitorilor a ratificat această hotărâre, „în unanimitate”, în ședința plenară din 13 aprilie 1977. Un detaliu istoric: la data aceea, Goma era închis în penitenciarul Rahova, unde era otrăvit științific cu aconitină ca să moară de cauze naturale, fără urme, prin stop cardiac.
Să luăm aminte la spusele unui (alt mare) român exilat: „Dacă Goma n-a murit în închisoare, este poate, în primul rând, datorită intervențiilor scriitorilor din Vest, americani, englezi, francezi, germani, care l-au susținut de la distanță și tot de la distanță au manifestat pentru el...
Nu avem adevăratul curaj al lui Goma și al disidenților sovietici, trebuie să fim mai întâi loviți noi înșine pentru a-l dobândi.” (Eugène Ionesco, Paul Goma – un Soljenițîn român)


[1] „Romanul mai este şi un eseu despre «realitatea» românească; o fereastră deschisă înspre întorsăturile «sistemului» în care, chiar şi după «dezgheţ» nimic substanţial nu s-a schimbat”. Giorgio Sandri, Un roman „fugit” din România, „Il Tiempo”, 20 nov. 1971, apud „Receptare critică”, în Paul Goma, Ostinato, Ed. Univers, Bucureşti, 1991.
[2] În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea medicului scriitor ION LADEA, adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c.
„PAUL GOMA, Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenţa ei, un gest ca al tău nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura în care ne-a aruncat destinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. (...) Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte.” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dos. 2217, vol. 9, ff. 326-327)
[3] Ibidem, vol. 3, ff. 274-276.
[4] „Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în puşcărie şi care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (...) Aceste persoane propun să fie împărţite în două categorii: a) Asupra celor care au acordul Dvs. voi acţiona eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veţi acţiona Dumneavoastră (...) Pentru pregătirea celor menţionaţi mai sus mă angajez să mă ocup eu. Cred de asemenea că e bine să folosesc posibilităţile ce le am la ziariştii străini. Ginerele lui H. Barnes este primul secretar al ambasadei SUA la Paris, un personaj pe care îl pot folosi foarte uşor (...) Tot la Paris se află M. SERDARU şeful unei clinici de neurologie, personaj cu mare influenţă asupra lui MONICA LOVINESCU (...) Mai poate fi folosit şi VARLAM, descendent din familia GHICA, care a stat cu noi în detenţie şi are mare influenţă asupra unor persoane din emigraţie (...) O singură rugăminte are [Ivasiuc]. Să-l considerăm un fel de consilier în acest caz nu un simplu executant. În limita conspirativităţii să ştie şi el ce se poate şti”. Nota-raport a maiorului Victor Achim începe astfel: „Conform aprobării am organizat o nouă contactare a scriitorului Alexandru Ivasiuc cu scopul de a-l determina să folosească posibilităţile de care dispune împotriva acţiunilor ostile întreprinse de PAUL GOMA aşa cum a afirmat recent.” (Ibidem, ff. 275-277)
[5] „Plan cu măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea lui «Grama», 6 mai 1972”: „În cercurile scriitorilor de prestigiu din ţara noastră se comentează cu indignare faptul că GRAMA este lăsat să-şi desfăşoare nestingherit acţiunile sale insolente şi că asupra lui nu se iau măsuri care să-l oblige la o atitudine corectă, atât ca scriitor cât şi ca cetăţean. (...) propunem a se aproba realizarea unor acţiuni care să ducă la compromiterea lui GRAMA în cercurile culturale din ţară şi din străinătate. Aceste acţiuni urmăresc să afecteze totodată şi cercurile ziaristice şi editoriale din occident, interesate din punct de vedere comercial şi politic în cazul lui GRAMA. (...) Acţiunile să aibă la bază ideea că activitatea lui GRAMA este ispirată de organele unor «puteri străine» interesate să creeze dificultăţi României în politica sa internă şi externă. (...) pentru a deteriora unitatea intelectualilor români în jurul partidului şi să afecteze prestigiul internaţional al României. (...) Ideea este verosimilă având în vedere opiniile exprimate deja de mai mulţi oameni de cultură, că neluarea unor măsuri asupra lui GRAMA nu se poate explica decât prin existenţa unor interese politice speciale. (...) La început se va crea atmosfera corespunzătoare în rândul oamenilor de cultură din ţară şi în următoarea etapă aceasta să-şi producă ecoul în cercurile similare din străinătate. (...) Instructajul surselor va fi făcut de maniera unor «confidenţe scăpate» de ofiţerul de legătură, într-un context anume, astfel încât să înţeleagă sensul voit al instructajului, dar nu şi faptul că este o acţiune organizată. (...) În mod concret versiunea va fi lansată în următoarea ordine: În ţară: – În anumite cercuri din conducerea Uniunii Scriitorilor. Urmărim astfel ca persoanele respective, transmiţând verisiunea în cercuri mai largi, să-i asigure autoritatea, ca fiind aflată de la surse competente, la care au acces prin poziţia lor oficială. Avem în vedere anumiţi membri ai conducerii Uniunii despre care cunoaştem că difuzează cu uşurinţă unele informaţii la care au acces prin funcţia pe care o ocupă.
– În mediul unor scriitori de prestigiu care s-au manifestat indignaţi de faptul că autorităţile nu iau măsuri împotriva lui Paul Goma. Scontăm pe faptul că versiunea (noastră va adânci indignarea lor şi) va stimula (manifestarea) difuzarea acesteia îm cercuri mai largi.
– În cercurile unor femei care frecventează lumea scriitorilor. Cunoscând curiozitatea acestora faţă de diferite evenimente din viaţa particulară a scriitorilor şi obişnuinţa de a le discuta şi chiar exagera, apreciem că versiunea noastră va circula cu uşurinţă în asemenea cercuri. În străinătate:
În rândul emigraţiei de la Paris şi a celei legionare din R.F. a Germaniei care se preocupă de viaţa literară din ţara noastră şi mai ales de faptele care contravin politicii oficiale culturale a statului nostru. Mai avem de asemenea în vedere suspiciunea permanentă a acestora faţă de cetăţenii români care se bucură de audienţă în cercurile occidentale.
– În rândul vârfurilor culturale franceze care au manifestat interes pentru «cazul GRAMA» (Goma). Luăm în consideraţie faptul că aceste persoane manifestă simpatie faţă de politica internaţională a României şi în deosebi a modului inteligent în care rezolvă anumite dificultăţi în relaţiile cu unele ţări (socialiste). Aflând versiunea noastră ne aşteptăm la o reacţie defavorabilă lui (GRAMA) Goma ...” şi aşa mai departe, pe câteva pagini, inclusiv scenarii ce-i privesc pe ziariştii străini, serviciile de informaţii străine, compromiterea lui Goma prin compromiterea soţiei sale etc. (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, ff. 16-22).

duminică, 23 octombrie 2016

Noua celulă de bază a societății: unitatea de cuplare

Învățământul românesc și Constituția Statelor Europene Cuplate

acest text este mai mult un pamflet, orice asemănare etc. etc. etc.

Un gând de duminică (nedusă la biserică, și fac mențiunea asta ca să-și muncească fixațiile teroriștii ideilor de ambe tabere).
Dacă Școala și-ar face treaba, dacă ar încerca să-și respecte menirea, inclusiv la orele de religie, care-ar trebui să fie de cultură a religiilor, lumea ar fi un loc mai tolerant. Mă oarecum distrează și mă enervează cei care dau cu parul în capul ideii de cultură religioasă în școală. De unde mai exact să înceapă „efortul de culturalizare”? Să înceapă fără fundamentele diverselor culturi naționale, regionale, transregionale? Să îi învățăm pe copiii noștri direct ideologia corectitudinii politice? Atunci, să îi reeducăm din fașă, oricum, ăsta e trendul, pardon, tendinţa, mersul, viitorul. Aş face pariu că toți fanaticii antireligie se duc cu drag la nunți-botezuri!?, atunci nu li se mai umflă tărâţa ideologică împotriva vreunui Dumnezeu. Acolo e vorba de anturaj: familie, prieteni, tradiţii – pfuai! (huo, familia! trăiască-cuplul! jos fundamentaliştii heterosexuali! trăiască fundamentaliştii homosexuali! etc. etc.) (luați de valul revoluționar, adepții fără rezerve ai Președintelui n-au observat că statutul nu-i permite să-și eticheteze 3 milioane de cetățeni drept „fundamentaliști”! bașca, dovezile! unde-s dovezile papașa? i-ai căutat mata pe toți? heterosexuali „dovediți”, familiști „convinși” – și cu amanta/ amantul zece, care-i și întrece! – s-au găsit să-și umfle vena împotriva „fundamentaliștilor”, fără să observe cât de teroriști deveniseră ei înșiși, și cum făceau pe voia unui scenariu orchestrat de consilierii președintelui... niște mici copii, niște pioni acolo și ei, dar bine plătiți, spre deosebire de noi, „majoritarii”, cărora ne crește tensiunea pe gratis! estimp, „minoritarii” stau la umbră și fac pe victimele, în ciuda unei întregi mașinării propagandistice care le susține drepturile; poziția și sexul partenerului în actul sexual au devenit adevărate arme de luptă politică!)
(alți atoatecunoscători scuipă împotriva heterosexualilor familiști, pe care-i consideră inculți, pentru că au rămas captivi „poziției misionarului”; m-am întrebat dacă ăsta o fi vreun argument pro-cuplu/ anti-familie, adică un criteriu, așa, unisex de dat în capul fraierilor! atoatecunoscătorii ăștia sunt, în realitate inculți, așa, pur și simplu, și aici e o discuție istorico-antropo-culturală nesfârșită... în unii vorbesc frustrări profunde, altfel nu mai pricepi ce-i mână-n lupta de idei/ pe care nu le au, doar le împrumută fără să le înțeleagă)
În timp ce lumea de toate felurile se defulează cu aplomb, la școală e dezastru, iar „marile bătălii” se dau la televizor şi pe facebook. Mai an, cucoana Pralong, consilieră prezidențială europenizată la max, speriată foarte de perspectiva predării religiei în școală, se întreba afectată: „Vrem o naţie de oameni liberi care gîndesc independent, sînt autonomi, creativi şi întreprinzători, sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla?” Păi, cine Necuratul predispune la obediență, timorare, slugărnicie, control mai mult decât Sistemul școlar actual, calchiat după cel Politic? Cine a făcut asta cu mai trainice rezultate decât comunismul, din care au ieșit triumfători „formatorii” noștri de „opinie” și coordonatorii noștri de „conștiință”? Un strop de istorie a religiilor, doi stropi mai mult de istorie, în general, le-ar tăia poate copiilor noștri avântul pentru parvenire, pentru plagiat, pentru europenizare la normă, pentru sclipiciuri, pentru intoleranţă, pentru vânătoare de forme fără fond. Şi nu impunându-le cu forţa corectitudinii politice că sunt toţi egali, sunt toţi la fel, în ciuda evidenţei că nu sunt, în ciuda unui sistem atât de corupt, în care drepturile şi libertăţile riscă să devină o retorică ordinară pentru deţinerea controlului absolut, evident, cu mijloacele sofisticate ale timpului nostru.
CE-AR FI DACĂ DIRIGUITORII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI NOSTRU S-AR GÂNDI CĂ ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ TREBUIE SĂ SE MAI ȘI ÎNVEȚE! ESTE PRINCIPALUL MOTIV PENTRU CARE TRIMITEM COPIII LA ȘCOALĂ! ALTFEL, AR FI MAI PROFITABIL SĂ PASCĂ OILE!
Mă gândeam la toate astea şi la mult mai multe când o aud la ştiri pe Angela Merkel vorbind serios (colegii ei de partid credeau că face o glumă) despre dispariţia colindelor de Crăciun din obişnuinţele germanilor, vorbind despre tradiţie, despre casă! Insistând că nu glumește, că vorbește cât se poate de serios că trebuie ca germanii să revină la colinde, la tradiție. A fost pentru prima oară când femeia asta emana omenie autentică. Cel puțin, pentru mine.
Mă duc rar la biserică, şi în orice lăcaş intru, de orice confesiune, încerc să (re)trăiesc după posibilităţile mele culturale memoria și istoria locului. Nimic nu te face mai îngust la minte, mai înclinat către intoleranţă, mai singur în fața nedreptăților decât fundamentalismul de orice natură sau nuanţă.
Introduceţi fraţilor, în curriculumul naţional, ore de cultură religioasă/ istorie a religiilor, faceți să devină caducă opțiunea elevilor pentru ora de religie sau pentru o anume religie. Învățați-i pe copiii noștri ce înseamnă culturile fondatoare. Lăsați-o mai moale cu educația civică („predată” de te miri cine), această frecție la ciocanul de oțel al Corectitudinii! Comportamentul civic se naște singur dintr-o bună educație și dintr-o cultură generală făcută cu responsabilitate. Într-o societate în care domeniile Politicului/ Învățământului/ Culturii/ Sănătății funcționează corect.
Adevărul, Binele, Frumosul, Egalitatea, Dreptatea, Fraternitatea sunt exemple care trebuie date de instituții, prin programe, prin fapte, nu prin vorbe. Nu atât timp cât sunt copii în țara asta care nu au acces la cultură. Care nu au ce îmbrăca, ce mânca.  
Restul este feisbuceală, mai încet cu vorbăria. Lăsați-i să fie auziți pe cei care au pus mâna pe carte și chiar au trudit pentru a o scrie. Dacă tăceți mai mult, veți auzi (ce trebuie) mai bine. Nu mai acoperiți vocile oamenilor care au cu adevărat ce spune. Democratizarea prin internet este o falsă democrație (Eco avea dreptate!). În realitate, este Marea Scuipătoare Defulatoare, supapa inventată de cei puțini și puternici pentru cei mulți și „slabi”, care se lasă manipulați.

P.S.: Dar-însă-totuși... îmi fac autocritica, mă autodemasc, sunt heterosexuală (am fost și familistă), am un copil, născut de mine, regret că m-am născut într-o familie (bărbat+femeie) și nu în cuplu, mă dezic de părinții mei heterosexuali (care, deși oameni simpli, lipsiți de lumina înaltei culturi, am auzit că depășiseră monotonia „misionarismului”, bravo lor!, adică, Dumnezeu să-i ierte!, și pe mine, fructul păcatului lor, pe care nici nu m-au vrut, Glorie eternă Tovarășului Suprem, Cel mai Iubit Conducător, Trăiască Decretul!), deci, mă desolidarizez totalmente de tradiția în care m-am născut și o reneg, mă rup de toate practicile ei depășite, și îmi doresc să mă fi născut într-un cuplu corect politic, orice ar însemna asta. Propun ca noua fam..., pardon, noua celulă de bază a societății să se numească unitate de cuplare, în acord cu articolul (chi)x din Constituția Statelor Europene Cuplate.  


joi, 29 septembrie 2016

„Dac-ar face plopul pere și răchita micșunele...”, II.

„Dac-ar face plopul pere și răchita micșunele...”, II.
A copia = a fura!

O capcană în care cad chiar și cei mai inteligenți dintre noi este că lucrurile merg bine/ rău datorită/ din cauza unei persoane aflate într-o situație/ funcție-cheie. Sunt mulți care opinează că nu cred o iotă din faza cu plagiatul Codruței. Au argumente? Nu au. „Argumentul” lor ar fi contextul în care a explodat știrea, context care ar face din informație un element de diversiune și manipulare. Oare?
În primul rând, așa-zisa știre nu este o noutate, ci o înghețată reîncălzită, care se dorește a fi reînghețată, de dragul binelui națiunii, pentru că, nu-i așa?, Dna Kovesi este Cavalerul /sic/ Dreptății în România.
O întrebare, așa, la nivelul „superficial” al percepției vizual-mentale: V-a făcut vreodată impresia că este o tipă foarte... nici nu găsesc termenul potrivit, să zicem: tare? O lăsăm așa, vagamente evazivă, ca expresia să le poată cuprinde pe toate: inteligentă peste media politicienilor și funcționarilor, hotărâtă, dură, spontană, cu iniţiativă, cu umor englezesc etc.
Diversiunea s-a produs, dimpotrivă, în momentul primei explozii, cea reală, atunci când cei care veghează la binele și la siguranța noastră /ha, ha, ha/ au decis să mușamalizeze plagiatul șefei DNA, dintr-un înalt simț patriotic și tralala. Pentru că, nu-i așa?, nu e momentul să dai de pământ pentru o nimica toată cu cea mai dintre cei mai luptători pe viață și pe moarte cu corupția din România. Și mușamalizarea au făcut-o de comun acord, cine alții?, șefii Corupției din România.
Să ne mai mirăm că în scumpa noastră țărișoară Corupția este trainică, beton-armat, asemeni unui stabiliment cu felinar roșu la poartă? Toată lumea știe ce-i acolo, unii îl vizitează, majoritatea îl ocolesc, din diverse motive, poliția mai face câte o razie din când în când, așa, la sanchi!?
Dacă lupta anticorupție este pe bune, de ce n-ar mai continua ea în caz că Dna Kovesi ar fi nevoită, moralmente vorbind, să-și dea demisia, așa cum e firesc? Cât de puternică este, încât să se prăbușească totul odată cu plecarea ei? Parcă trebuia să însănătoșim sistemul cu lupta împotriva corupției, nu să ne mințim la infinit cu o așa-zisă luptă împotriva corupției.
Au trecut 27 de ani și încă n-am ieșit din tiparele gândirii controlate. Încă nu putem, la nivel de majoritate (electorală), să discernem între bine și rău, între corupt/ necorupt, profesionist/ neprofesionist, adevăr/ minciună. Pentru că, acesta este adevărul (care doare, dar degeaba): ne place să stăm cu gura căscată la tătuci și mămuci, să ne simțim pierduți când dispare unul dintre ei (înlocuit din motive de imagine sau pur și simplu la pușcărie, de penal ce este!), pentru că am rămas niște inculți din punct de vedere politic, social, pur și simplu cultural în sensul cel mai larg. Dacă nu ai cultură, nu ai nici discernământ. Dar măcar pe un cât de cât bun simț am putea să mizăm! Cât de tari şi profesionişti ar fi cei din capul treburilor ţării, ei nu muncesc-gândesc-acţionează în locul nostru. Sau da??!!
Unul dintre cele mai simple lucruri în România este să obții un doctorat-plagiat. Și plagierea nu este neapărat din cauza doctoranzilor trecuți prin studiile superioare ca gâsca prin apă, lipsiți de norme elementare de etică profesională și metodologie științifică (acestea există indiferent că ești inginer, medic, actor, literat sau istoric atunci când scrii o lucrare: de grad/ licență/ masterat/ doctorat). Ei sunt niște victime-solidare-la-furt. Ci, mai ales, din cauza formatorilor, a profesorilor, a sistemului de învățământ din țara noastră. Sistem înseamnă oamenii care îl întrețin. Să o spunem tare: în România sunt foarte puțini profesori universitari necorupți, profesioniști în toată puterea cuvântului! Toți cei care avem un dram de demnitate știm acest lucru, toți ne-am izbit de probleme din cauza lor. Toți avem și rude sau prieteni care au susținut examene de grad/ licență/ masterat/ doctorat. Eu însămi pot da multe exemple, care îmi permit să spun: este un sistem corupt, cu detalii mizerabile, de promiscuitate, inacceptabile în asemenea grad, într-o țară civilizată.
Așa că de ce ne-am mira că șefa DNA ar fi plagiat. Este dovedit! Mai mult, se pare că a furat nu doar din cele trei lucrări deja numite de o comisie, dar un scriitor cunoscut scrie pe pagina sa de facebook că a copiat și dintr-o carte a tatălui său!
M-am confruntat eu însămi cu această boală națională, fiindu-mi luate cu japca textele și puse într-o lucrare de doctorat, devenită carte ulterior. În ultimii ani am descoperit, redactând diverse volume, de autor sau colective (în unele fiind și eu autoare), cum unii dintre colegii noștri din lumea cercetării copiază fără jenă. Dar chiar fără nicio jenă! Încât am ajuns să mă întreb dacă au învățat la facultate (deși cred că măcar teoretic se învață chiar la liceu) cum se elaborează o lucrare, care sunt normele citării etc. Am 22 de ani de experiență ca redactor și cercetător și sunt îngrozită de halul și nivelul la care a ajuns meteahna copiatului la noi. Și asta denotă corupție mentală profundă. În loc să încercăm să o scoatem basma curată pe șefa DNA, aplicând altă măsură decât unica măsură căreia trebuie să ne supunem toți, mai bine să ne întrebăm:
De ce crede majoritatea românilor că un om în funcție-cheie nu poate fi înlocuit? Dacă, într-adevăr, fără Codruța se pierde bătălia anticorupție, înseamnă că este o luptă falsă, o manipulare. Pentru că niciun om nu poate lupta singur împotriva unei armate, fără propria sa armată. Un sistem nu se poate baza pe un singur om. Așa cum o dictatură nu se menține la putere cu un singur om. Un om puternic într-o funcție înaltă și unde se văd rezultatele înseamnă, în realitate, o armată de oameni puternici și profesioniști alături de el. Altfel, dacă se ține morțiș la o persoană anume, e limpede că un grup de interese ține cu dinții la persoana respectivă, care este un pion manevrabil, care la rândul lui manevrează, manipulează. Iar marile interese, frauduloase, din România sunt transpartinice. E limpede ca lumina zilei. Și, cum spuneam, nu cred în ruptul capului că Dna Kovesi este acel cap al oștirii, comandantul suprem al armatei care ține trupa unită în frontul de luptă, care asigură coeziunea și strategia de război etc.
Deci, s-o lăsăm pe Codruța să-și revadă în liniște lucrarea de doctorat, da data aceasta cu un ochi autocritic.
O să devenim mai demni atunci când, indiferent de contextul politic, orice abuz/ furt va fi pedepsit, indiferent cine este persoana vizată. Abia atunci vom putea spune că și în România funcționează treburile, indiferent cine vine la conducere. O să fim sănătoși la minte și vom avea o conștiință mai curată atunci când vom accepta că a copia din lucrările altora fără semnele citării și spirit critic și analitic este egal cu a fura. A fura! Direcția Națională Anticorupție se ocupă de fraudă, de furt calificat. Iar la conducerea ei trebuie să fie cineva dincolo de orice suspiciune.


Am mai scris despre tema plagiatului-la-români în iulie 2012


marți, 20 septembrie 2016

Dai 2 euro și capeți atestat de solidar(izare)

Să repunem boii în fața carului și să ținem drumul corect

Nu mai suport psihoza Brâncuși, care a ajuns să fie una dintre cele mai plastice demonstrații ale zicalei Țara arde și baba se piaptănă, dar cu conotații apocaliptice. Dacă nu strângem cei 11 milioane de euro se scufundă cultura română, bașca mândria națională! Iar dacă, printr-o minune, s-ar strânge... Eh, ce-o să fie? Ni se vor rezolva automat toate problemele de memorie, conștiință, istorie, cultură, Brâncuși nu se va mai învârti sub lespedea grea din Montparnasse, Putin va pierde alegerile...
Știm toți, chiar dacă nu ne vine la îndemână să recunoaștem, că suntem un popor care mai mult rezistă-prin-cultură decât să o producă, un popor mai degrabă clevetitor pe marginea șanțului decât degrabă înlesnit la discernământ. Ce să mai, știm toți că e mult mai ușor să faci pe cultul decât să fii cult fără să-ți ridici poalele, este o nimica toată să fii bun-blând-ospitalier-altruist din gură, nu din faptă.
Nu am înțeles din prima (dar m-am limpezit pe parcurs) ce vrea să zică guvernul Cioloș prin „solidaritate”, pentru că departe de mine a fost gândul că un astfel de guvern, lăudat de toată lumea bună (pe alocuri chiar de mine, și mențin afirmația), bașca „tehnocrat”, ar fi în stare de vreo strategie populistă, chiar și în prezența unui vițel gras, cum se anunța a fi tema Cumințeniei brâncușiene. Nu e prima oară când constat că primul gând/ impuls/ sentiment este cel real.
Adăstarea calmă asupra contextului social-cultural, altfel spus: Raport asupra stării de spirit a populației (o speță nelipsită din metodologia serviciilor de informații, după cum denotă arhivele Securității), ne-ar ajuta pe toți să înțelegem mai bine lumea în care trăim. Dar pentru asta ar trebui să studiem mai aplicat, să o lăsăm mai moale cu reveriile.
Care e acesta, contextul? Unul pe care, iarăși (iată cât de redundantă pot fi!), îl știm: majoritatea populației trăiește la limita – să nu-i spunem, totuși, supraviețuirii – decenței. Iar decența, știm bine /sic/, poate avea atât de multe gradații. Există o parte a noastră care: 1. poate pune mâncare pe masă copiilor, își plătește cu greu (vai, cât de greu!) facturile, ratele etc., și care se relaxează seara privind „Las Fierbinți”/ „La Bloc”/„Bahar: viață furată” etc.; 2. ibidem, seara citește câteva pagini, vede un film de artă, merge la teatru etc; 3. care nu poate pune pe masă o mâncare decentă, pentru că nu deține deseori nici obiectul masă/ casă etc.; 4. un procent mic de populație care își permite cam de toate; 5. un procent și mai mic care își permite aproape totul.
Dintre aceștia, să vedem care categorie ar fi predispusă la „dai 2 euro și devii solidar”. Cel mai probabil, categoria nr. 2, poate 4, poate 5 (m-aș mira!). Mă tem că dacă pentru nr. 2 lozinca „2 euro nu înseamnă nimic” poate fi valabilă, în sensul că mulți s-au grăbit să îi doneze, pentru nr. 4 și 5 „2 euro chiar nu înseamnă nimic” și atunci nici nu se mai obosesc. Desigur, dintre aceștia există probabilitatea ca unii, puțini, să doneze 20 de euro, sau 200, poate mai mult.
Așadar, cam care e nivelul de cultură al categoriilor 1, 3, 4 și 5? O să se supere lume multă pe mine... E cam la fel, chiar dacă 4 și 5 (în general corporatiști, maneliști cu bani grei și oameni de afaceri – să îi cuprindem și pe politicieni aici) ar putea disimula ipostaze false (mă refer în continuare la cultură). Dar, dacă nr. 1 nu are cultură, iar nr. 3 nu are nici viață, de nici un fel, există posibilitatea ca nr. 4 și 5 să facă donații pentru prestigiu social sau din snobism (ceea ce poate fi același lucru). Desigur, există întotdeauna, în toate aceste categorii, și un procent real de cunoscători și „consumatori” de cultură.
Întrebare firească: Pe ce număr de români și pe ce „variabilă” anume a mizat guvernul când a cerut solidarizare națională pe tema Brâncuși? De câte milioane de români era nevoie pentru a dona câte 2 euro? Sigur, unii au dat mai mult, dar tot nu compensează lipsa de implicare a milioanelor care nu au marșat.
Cred că a mizat pe populism, bine ambalat în expresii deliberat simple, care să ajungă la inima românului atât de încercat de istorie, atât de nedreptățit de alții etc. etc. Solidarizare națională! Ce expresie generoasă, demnă de un film! Că noi nu suntem demni de ea. Consumatorii de „Las Fierbinți”/ „La Bloc”/ „Bahar: viață furată” s-au uitat la campania pentru Cumințenia pământului și nu au priceput ce se vrea de la viața lor abrutizată, pentru ce să dea ei 2 euro (10 pâini!) ca să ținem la muzeu o piatră. Atât îi duce cultura. Atât a putut face școala românească din ei. Că veni vorba, școala aia pentru a cărei însănătoșire nu se solidarizează nimeni... Cum adică (doar avem toți astfel de exemplare în vecinătate), nu au dat ei 10 lei pentru băiatul ăla frumos și talentat care a murit de cancer și să dea 2 euro pentru o proastă din piatră. Nu au dat ei un covrig de pomană bătrânei din vecini care nu poate să plătească mai nimic din pensie și să dea 2 euro pentru ceva de care n-au auzit în viața lor?
Păi, nu vezi frate ce nivel cultural avem, ce mentalitate, ce conștiință?
N-au dat ei – nr. 1-5 – doi bani chiori pe unul ca Paul Goma, care, cu viața lui pusă pe tavă, a vrut să-i învețe ce e SOLIDARIZAREA, și vreți să dea 2 euro pentru pietroiul lui Brâncuși? Hai că sunteți hazlii! Dar și mai hazliu – de-mi vine să urlu – este guvernul și la fel sunt toți înfocații partizani ai solidarizării de 2 euro. Nu zic că n-ar fi și partizani neînfocați /sic/, adică Ce vrei Frantz, 2 euro? Două beri, kkt!
Nu ar fi fost mai sănătos și mai pedagogic, ținând seama de amplul nostru context (post)comunist, dacă guvernul și-ar fi asumat integral cumpărarea acestei opere de Brâncuși (mai ales că se pare că sunt și niște ilegalități pe-acolo), că doar nu ne-a întrebat pe noi dacă e mult sau puțin 11 milioane de euro...
Nu s-a gândit chiar nimeni dacă nu avem cumva nevoie de alte proiecte care să ne implice pe toți și din care să învățăm, indiferent de nivelul nostru social și cultural, ce este SOLIDARIZAREA? Nu i-a şoptit nimeni prim-ministrului că solidarizarea e o „materie” grea, care nu se deprinde prin șoc, ci îndelung, în timp, că odată cu învățarea ei înveți, de fapt, să fii civilizat, înveți să te comporți cultural?
Înainte de a-i diaboliza pe cei care nu sunt de acord, în mod conștient și competent, să dea 2 euro pe apa sâmbetei, s-o fi gândit careva că poate nici noi, ăștia..., nu suntem chiar atât de lipsiți de inimă/ cultură (a solidarizării)? În timp ce 11 milioane de euro ar continua să hrănească o falsă, o bolnăvicioasă mândrie națională, avem o populație tot mai bolnavă, mai derutată, mai supusă abrutizării prin diversiune.
Când ai ieșit tabula rasa din comunism, cultură nu înseamnă să dai 11 milioane de euro pe o statuetă, fie ea și genială, ci să-i investești în Învățământ (majoritatea elevilor nu au primit manualele nici în a doua săptămână de școală), în Cultură, în Sănătate.

Evident că sună mai bine Guvernul Cioloș e ăla care l-a redat /sic/ pe Brâncuși culturii române decât Guvernul Cioloș e ăla care a asigurat manuale elevilor la începutul anului școlar. Unde mai pui că acesta din urmă e un detaliu care se uită repede, pe care Marea istorie nu îl consemnează. Dar este, totodată, acel gen de detalii care contribuie la însănătoșirea fizică, mentală și culturală a unui popor. Haideți să nu-i mai învățăm pe copiii noștri că 2 euro nu înseamnă nimic. Înseamnă mult atunci când sunt câștigați cinstit, atunci când un om poate muri de foame, de sete (de cultură!) pentru că nu îi are!