duminică, 20 februarie 2022

niște roluri ne joacă evitând să ne spună pe nume

 

cât de relevant este că trebuie să mai și murim

(în două acte virtuale)

 

viața s-a rătăcit printre pagini și plata facturilor

printre nevoile copilului perturbându-ți echilibrul

zi-noapte și repararea termocuplei de la cuptor

și încă o mie de prostii pentru care n-am luptat

nu-mi plac războaiele, nici falsa egalitate

e prea târziu să nu vreau să știu ce-i termocupla

dacă ne-am cupla hipersenzitivi cu hipercolerici lumea

s-ar îmblânzi ori cu pași cerți s-ar arunca în prăpastie

marea gâlceavă: noi nu mai trăim de mult în cupluri

niște roluri ne joacă evitând să ne spună pe nume

 

spusesem „dragostea nu cade niciodată”

lumina lascivă din ochii tăi nu era de acord

știai că nu suport ambiguitățile:

lasă-i timpului epistolele

nu vreau

decât să te ating

ai zis

nu-i decât o trufie și asta

ți-am răspuns

 

 

 

luni, 31 ianuarie 2022

noile sfârșituri ale realității

 

(fărâmă dintr-un jurnal fără zile)

 

ai vrea să mai crezi în manifeste, în spiritul pieței, să strigi „jos noua cenzură”, să dai foc la baricade. tot ce e efemer să fie fum, tot ce nu e adevărat scrum. îngropat sub o mie de lespezi, sub cenușa certitudinilor. o vreme ai crezut că așa se scrie istoria. nu vedeai cum sapă minciuna oricât de adânc, oricât de înalt pe fețele încrezătoare. ai început să te îndoiești de propriile îndoieli. pentru că toate astea sunt din secolul 20.

ai vrea să mai crezi că nimic nu se pierde, că orice lucrușor, emoție, privire, zbor crește și descrește ca valul, ca norul, ca noaptea urmând neîntrerupt luminii. când moare cineva verși o lacrimă, un gând, neapărat pios, imiți o cruce în care nu crezi. crezi că sărbătorești viața și asta este o oarecare minciună din secolul 21. un secol din care reținem pe brad pitt în războiul troiei și pandemia de covid 19, desigur ca antidot total pentru viață. nici în metafizică nu te mai poți ascunde, la ce bun. nici în metaistorie. fukuyama n-a prevăzut că supraviețuirea ne va ucide cu pași siguri în postideologie. poate ca o congestie melancolică a creierului eliberată de gânduri, nu cu lăsare de sânge.

„c-o moarte tot suntem datori” spunea poetul în timpul său. cui? oamenii nu mor singuri. oamenii sunt însingurați. îți asculți gândurile ca și cum nu le-ai avea, te uiți în jur și nu mai vezi decât trecutul. ai vrea să dispari și nu ai unde.






sâmbătă, 1 ianuarie 2022

 ecou

 

mă emoționează tălpile bărbaților desculți

forța imponderabilă numai a lor când ating

pământul, iarba, focul, aerul, apele

 

(chipul lor plâns fără lacrimi

lumina crepusculului în iriși –

culoarea pământului roditor

irigând spații nenumite)

 

palmele mari, încheieturile ferme

felul în care taie respirația 
Iarnă, februarie 2014, foto F.B.


miercuri, 29 decembrie 2021

sfârșit de an, nicăieri

 anotimp incert

 

la tine-i iarnă aspră,

toamnă uscată târzie?

 

niciun semn smintit aici

cerul leapădă vise de fum

peste zonele joase ale nopții

treptele ceței, alte păsări nu

mai țin sudul, nici nordul

 

amiază cu porumbei în cer

suflul pământului de acasă

din care ești, în care te întorci



joi, 23 aprilie 2020

Jurnal de Abandon

– fragment –

[31 martie 2020
E ziua mea. Împlinesc 51 de ani în vremea coronavirusului. Nu știu dacă nu visez sau aiurez. M-am deconectat de la facebook și de la tv. P. nu folosește decât Netflix pe televizorul lui. A lăsat și el fb-ul. Am dormit profund câteva ore, cred că este prima dată când mi se întâmplă în ultimii zece ani. M-am abandonat cu totul. Flacăra mea de veghe a suflat singură în ea și s-a stins. Mă simt odihnită. Este și asta o noutate. Mă simt vinovată că azi mă simt atât de odihnită. Să fie efectul ruperii de mediul virtual, de irealitatea pritocită obsesiv de canale...  P. încă doarme. Mi-a spus că nu se simte ca și când ar fi în „vacanță”. Se simte ca și când n-ar mai urma nimic.
Supraviețuim într-un nimic perpetuu. Zilele nu sunt diferite. Respirația o ia uneori la sănătoasa, înaintea ritmului inimii.

Cât fac o cafea, deschid tv pe digi24, unde rămăsese de acum două zile. M-am săturat de glumele proaste, dracu să-i ia! Pe monitor, de minute în șir, pe un fond lila care mă enervează:

Ultima Arcă a decolat la ora 10.45, ora Bucureștiului.
Supraviețuitorii sunt sfătuiți să nu părăsească perimetrul ghetoului.
Dumnezeu cu voi!

Ăștia au văzut mai multe filme cu teme apocaliptice decât mine. Mă uit instinctiv pe ecranul telefonului: ora 12.03. Râd în hohote: probabil că sunteți deja pe Marte, v-a întâmpinat Elon Musk cu capsule de pâine și sare! Râsul îmi îngheață repede. Gluma se îngroașă. Deschid computerul, accesez pagina de fb. Pe wall-ul principal, strigăte, îmbulzeli, lamentări, sfaturi grave, pițigăiate, înalt-fals-filosofice, toate vechi de câteva ore. Să fi dat năvală cu bagajul de mână spre una dintre navele-Arcă și n-a apucat niciunul să stingă lumina?
Îmi dau insistent cu apă rece pe față (bine că mai curge; de ce naiba am gândit asta?) Nu simt nicio urmă de teamă, doar surprindere. Mă râcâie oltenește un gând stupid. Îi sun pe ai mei. Soră-mea și cumnatul, închiși în casă, nu avuseseră mijloacele să ajungă la Craiova, să se îmbarce. Fratele și cumnata, nepoții, la fel. Asemenea lor, tot satul. Le simt frustrarea, spaimele, le spun automat totul va fi bine. Și doar pentru mine: de câte ori credeți că putem muri... Știu că n-ar fi avut nicio șansă. Locurile erau de mult rezervate, plătite cu viețile noastre, ale prostimii, ale pulimii, lua-v-ar dracu să vă ia, de proști ce suntem, trebuia să ieșim în stradă când ni se băga obsesiv în simțuri, pe toate canalele: #stămîncasă! #șitustaiîncasă!? Încă mă frec la ochi. Este sau nu o farsă. A fost sau nu coronavirus endemic. Este sau nu asta realitatea palpabilă. Gândul meu stupid nu fusese stupid.
Sun în continuare, în ordinea locului lor în viața mea retrasă. Cât de pretențios sună acum aceste două cuvinte: viața mea. (Ce-ați făcut nenorociților din ea?) Nu îmi mai răspunde nimeni. Poate că n-au fugit toți de spaima coronavirusului, poate că unii și-au uitat telefoanele pe „mute”, ca mine, ca P. Poate că au bateriile descărcate. Poate sunt în zone fără semnal. Poate au otrăvit fântânile, au ars câmpurile și s-au retras în inima muntelui despădurit. Să reziste. Cum să reziști fără codru, doborât la pământ de drujbele corupției. Corupția s-a mutat, sper din toată încordarea, pe Marte. A fugit de noi, ca de vreun virus, după ce ne-a supt de energii. Poate că noi am fost coronavirusul. Nu, noi suntem antidotul. Sau virusul care-și conține antivirusul. 
Ce popor rezistent suntem noi, când ni se termină drojdia. Simt că-mi vor exploda toate frustrările.
Suspect de liniște în cartier, într-o zi de marți, după ora prânzului. Ies pe balcon, nici țipenie afară. Florile și salata arată bine. Mai bine decât cele din casă. Așteptam să se mai încălzească până să le scot pe toate la aer. (Și la coronavirus? – dublura sarcastică.)
Până la urmă, nu pare glumă. Privesc spre monitor, același fond lila, cuvintele împietrite. Dau mai sus, pe Realitatea, apoi pe Antena 3. Același text. Nu mai emite niciun canal. Nimic.
La apeluri pierdute, doar trei din Ro: unul de la soră-mea, unul de la D. – ea, altul de la D. – el. Din Franța, șapte apeluri de la B. Ei, mândro, continui să glumesc, nu e de ici, de colo să faci cât zece apeluri pierdute. Târziu, mai intră câteva apeluri pierdute din Italia, de la nepoate și de la verișoara mea, unul din Germania, de la F.
Clipa e-n cumpănă, dar nu mi-a dispărut încrederea. Constat că respir mai bine. Deocamdată, nu vreau să știu ce e pe străzi, în case, în spitale. Dacă nu e un scenariu apocaliptic, marea minciună, minciuna cu M, minciuna perfectă, atunci poate chiar este o ultimă pregătire înainte de ofensiva finală cu toate rezervele strategice... Cred că mulți oameni s-au sinucis ori au fost omorâți în marea înghesuială din cadrul Marii Salvări Planetare. Salvarea speciei evoluate Hi-Tech. Neanderthalii post-postmoderni rămaseră pe loc. În așteptarea extratereștrilor. Să ne ia sânge de analize, să ne dea antivirus. Deși cred că îl pot inventa doar dacă ne scanează sumar. Sau ne injectează un cip cu un virus mult mai evoluat și permanent. Apoi ne transformă în sclavi.
Nu, nu am putut să cred, nu eram pregătită mental să cred... speram inconștient că ne vor salva americanii, ca în filmele lor în care o mână de eroi sau unul singur salvează Omenirea din diverse dezastre teroriste, naturale sau extraterestre. Credeam că trecând simbolic prin atâtea sfârșituri ale omenirii montate la Hollywood... ne-am imunizat cumva.
Am reușit să stau de vorbă cu mai mulți „supraviețuitori”, cu cei care nu au închis televizoarele. Și nici nu s-au îmbulzit spre inaccesibila New Frontier. Poate e mai bine că nu am asistat. Înainte de a părăsi planeta, șefii din comitetul de urgență sau cum dracu se numea au hotărât să îi eutanasieze pe toți bolnavii din spitale, pentru a crește șansele celor care, inevitabil, rămân pământeni. Populația a fost îndemnată la resemnare, pentru a conștientiza importanța sacrificiului de sine întru continuitatea speciei. Marele Salt pe Marte. Marele Bla.]


marți, 14 aprilie 2020

Nicholas Dima: In memoriam Paul Goma

Ne-a părăsit Paul Goma


Evocare de Nicholas Dima


Confratele Paul Goma ne-a părăsit recent la Paris după o viaţă plină de zbucium şi de căutări. A fost un om direct, integru şi uneori incomod. Toată viaţa a căutat dreptatea, pe care însă nu a găsit-o. Şi nu a găsit-o pentru că nu a acceptat să facă compromisuri. Şi era greu să găseşti dreptate în lumea meschină în care a trăit generaţia lui. Paul Goma a fost primul şi poate singurul dizident genuin al ţării noastre. Atitudinea lui a şocat România aşa cum a şocat țara cutremurul din 1977. L-am întâlnit la Paris, unde fusese exilat, şi apoi în America, unde l-am invitat în 1978 în numele comitetului Adevărul despre România. La Washington, unde s-a întâlnit cu mai mulţi lideri Americani, a locuit în apartamentul meu de lângă Capitoliu. Părea mulţumit de întâlnirile zilnice pe care i le facilitasem, dar seara îşi destăinuia mâhnirea pentru că mărturiile lui nu aveau efectul politic dorit. La vremea respectivă eram redactor la postul de radio Vocea Americii şi îi trăiam amărăciunea. Personal, începusem să o simt zilnic. Şi totuşi, numai după marea înscenare din decembrie 1989 mi-am dat seama de amploarea tragediei pe care o trăiam: Pleac-ai noştri. Vin ai noştri! Paul Goma, marele nostru dizident, a intuit înaintea altora teatrul absurd pe care eram obligaţi să-l jucăm şi pe care el îl respingea.
Fratele Paul s-a purtat ca un erou şi a murit ca un martir! Şi prin viaţa şi activitatea sa şi-a câştigat o pagină de onoare în adevărata istorie a neamului nostru, istorie care va trebui scrisă. Altfel, nu ne vom redobândi niciodată onoarea.
Redau în continuare un moment al întâlnirii noastre de la Washington, inclus în cartea Mărturii Dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri, şi apărută la Bucureşti în 2018. Fotografia din ataşament a fost publicată în cartea Maratonul Vieţii, apărută anul acesta. Ambele cărţi au fost redactate de dna Flori Bălănescu, reprezentanta lui Paul Goma în ţară.
Nicholas Dima, SUA,
27 martie 2020.

În 1978, eram deja redactor la Vocea Americii, și împreună cu fostul diplomat Brutus Coste făceam lobby la Washington şi promovam cauza României. În acest scop, am adus în Statele Unite mai mulţi lideri din ţară şi din Basarabia, iar unii dintre ei au depus mărturii în Congres. Între aceştia a fost şi scriitorul Paul Goma, aflat în exil din noiembrie 1977, care la Washington a locuit în apartamentul meu. Ulterior, am scris un articol despre vizita lui, articol pe care îl redau în continuare...

Am stat cu Paul Goma în aceeaşi celulă, dar nu ne-am cunoscut. Da! Exact cum am afirmat. Era prin primăvara lui 1958. Am stat împreună circa două săptămâni în aceeaşi cameră de la parterul celularului din Gherla, dar, dacă ne-am întâlnit cumva, nu ne-am cunoscut. Şi nu ne-am cunoscut pentru că în acea cameră de tranzit şi de groază fuseserăm înghesuiţi peste o sută de deţinuţi şi era aproape imposibil să faci câţiva paşi fără să te loveşti de alte trupuri. Toată ziua era o hărmălaie de nedescris. În cameră aveam două tinete pentru necesităţi şi coada la ele era continuă. Noaptea încercam să ne întindem pe podea că să dormim, dar în pofida tuturor încercărilor, nu era niciodată suficient loc să se întindă tot omul la orizontală. Paroxismul a fost atins când uşa camerei s-a deschis şi prin ea ni s-au aruncat o sută şi ceva de saltele goale iar ceva mai târziu ni s-a împins prin aceeaşi ușă o claie de paie cu care să umplem saltelele. Cum puteai cunoaşte pe cineva în acel vacarm? Ne-am dat seama totuşi că am fost amândoi în aceeaşi cameră mulţi ani mai târziu, când Paul Goma m-a vizitat la Washington. Despre acea vizită am scris în cartea Călătorie spre libertate...
Am auzit prima oară de Paul Goma când a publicat în Occident romanul Ostinato, el fiind încă în ţară şi devenind astfel un bine cunoscut dizident. Goma a fost unul dintre puţinii dizidenţi pe care i-a avut România şi probabil primul dintre ei. Eu eram deja plecat şi mă aflam în Statele Unite. Aveam cunoștinţă de acuma de dizidenţii din Uniunea Sovietică. Personal, la început am fost sceptic despre fostul deţinut şi scriitor Goma. Nu puteam să cred că în România torturată de Securitate, răul cel mai mare al ţării, cum l-a numit el însuşi, putea să se afirme un dizident adevărat. Şi totuşi, istoria noastră a cunoscut un „moment Goma” şi prin el a intrat în conştiinţa Occidentului altfel decât voia să o prezinte regimul Ceauşescu.
La începutul anilor 1970, fostul diplomat Brutus Coste împreună cu mine şi cu alţi câţiva susţinători, am înfiinţat Comi­tetul Adevărul despre România. În numele acestui comitet l-am invitat şi l-am adus în Statele Unite pe scriitorul Paul Goma. Înainte de a veni în America, am avut prilejul să-l vizitez la Paris pe proaspătul scriitor exilat şi l-am găsit aşa cum reieşea din tot ceea ce scrisese: demn, onest, intransigent şi direct – brutal de direct. Poate că aceste mari calităţi au fost şi defecte. Alţii l-au găsit inflexibil, vulgar şi lipsit de tact. Oamenii trebuie luaţi însă aşa cum sunt. Eu l-am apreciat pentru curaj, probitate şi integritate. Cine altul a mai denunţat atât de ferm regimul Ceauşescu? Cine altul a reabilitat adevărul în legătură cu Basarabia, aşa cum a făcut-o el? Câţi dintre dizidenţi au refuzat categoric să se lase cumpăraţi? Judecat după avuţii materiale, Paul Goma trebuie să fie un om sărac. Sufleteşte însă, fratele Paul este foarte bogat. Adevărul şi demnitatea nu se măsoară în bani. Aşa l-am cunoscut pe Goma şi aşa este şi acum, când scriu aceste rânduri. Să revin însă la vizita sa la New York şi la Washington.
Paul Goma a sosit în America în octombrie 1978 şi din punctul nostru de vedere, al organizatorilor, vizita sa a constituit un mare succes. La New York comitetul iniţiator a organizat întruniri de sală la care au participat sute de români. La Washington, unde scriitorul a fost găzduit în apartamentul meu de lângă Capitoliu, am organizat întruniri şi audienţe cu mai mulţi lideri americani şi am fost primiţi personal de renumiţii senatori Jackson, Helms, Thurmond şi Bob Dole, acesta din urmă candidând ulterior la preşedinţia Americii. Deputatul Dante Fascell din Florida, care era preşedintele Comisiei Americane pentru Acordurile de la Helsinki, a organizat o sesiune specială de audieri cu Paul Goma, sesiune dedicată problemei drepturilor omului în România. Delegaţia noastră a fost primită și de George Meany, preşedintele marilor sindicate Americane AFL-CIO, de asemenea, și de alte personalităţi. Vizita scriitorului a avut mare ecou în presa românească din exil şi a fost menţionată în unele publicaţii americane. Nu se poate spune că vizita a avut consecinţe la nivel politic la Bucureşti sau la Washington, dar Paul Goma şi-a făcut datoria. Şi de fapt scriitorul îşi face neabătut datoria de câteva decenii.
Dumitru Danielopol,
Nicolae Dima, Paul Goma, Sasha
Stoianoivici şi Brutus Coste, Washington, 1978.
  

În calitate de geograf specializat în studii europene, precum şi ca jurnalist care de mai multe decenii se loveşte de mutilarea adevărului, îl admir pe Paul Goma în special pentru modul în care a abordat problema Basarabiei. Puţini scriitori au avut curajul să spună lucrurilor pe nume în ce priveşte suferinţele românilor basarabeni. Paul Goma a făcut-o!
Şi ca să revin la prima idee. Soarta a făcut să trecem unul pe lângă altul în 1958, dar ne-am cunoscut de-abia în 1978. Într-una din seri, după o zi de lobby pe la birourile senatorilor americani, ne-am înapoiat împreună în apartamentul meu şi am început să ne depănăm unele amintiri. La un moment dat, ne-am amintit amândoi de o cameră de groază din Gherla unde un deţinut care îşi pierduse minţile în abominabila experienţă de la Piteşti repeta periodic cu o voce tare şi spartă ca venită din iad: Criminalii din NKVD şi din Securitate care ne-au schingiuit şi omorât la Piteşti, la Canal şi în alte închisori, vor fi traşi la răspundere şi îşi vor primi pedeapsa... Cornel Grosu repeta periodic zguduitoarea lui declaraţie, timp în care în cameră se făcea o linişte mormântală şi toată lumea îl asculta. Goma şi cu mine fuseserăm în aceeaşi cameră!
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu nefericitul Grosu, care vorbea din disperare. Ştiu însă că Paul Goma vorbeşte raţional şi limpede şi că aceia care ar trebui să-l asculte se fac că nu-l aud. Am scris aceste rânduri când Paul Goma împlinea 75 de ani...





joi, 9 august 2018

„lipsa de oxigen atrofiază conștiința”





Posted: 08 Jul 2018 12:32 PM PDT

„Un dușman al poporului”
sau despre cum să ieșim din propria încercuire, pentru că
„lipsa de oxigen atrofiază conștiința”

„Un dușman al poporului”, după H. Ibsen
Teatrul „Anton Pann”
Premiera: 1 iulie 2018

Decor minimalist. O canapea, o masă cu trei scaune, un cărucior în care se presupune că este un copil, un stativ pe care se află o schiță. Doi tineri și două tinere. Apoi intră unul-altul, ies unii-alții. Totul se petrece în casa Dr. Thomas Stockmann, apoi în redacție, apoi în „piața publică”. N-am de gând să povestesc acțiunea, nici să discut despre jocul actorilor etc. (pentru că nu sunt de meserie). Pe scurt, doctorul oficial al Băilor din localitate a prelevat probe din apa termală, rezultatele de laborator spunând că este infestată. Și se hotărăște să facă public acest lucru, convins că gestul lui nu este doar corect, ci și binevenit. Soția și prietenii lui de la ziarul local sunt de acord, aparent foarte înflăcărați. Apoi, intră în scenă primarul, care-i fratele doctorului, socrul lui – un magnat local și treaba se împute, era să scriu „românește”. Și nu e un act ratat, pentru că exact așa se împut toate la noi, dacă socotim doar de la anul 1 al democrației originale, luând ca reper „Revoluția”. Așa am trăit tot spectacolul, de la cap la coadă, ca pe o vâslire contra curentului prin „sinergia faptelor și meandrele concretului” trasate de tovarășul Ion Iliescu în decembrie 1989, în acord deplin cu eșalonul de rezervă al Partidului-Securitate. Partid cu firma schimbată, care ne face felul de 30 de ani, schimbându-și țoalele din când în când, în pas cu moda globalizării minții. Așa cum unul dintre ziariști (Hovstad) e principial nevoie-mare doar cât vrea să-i facă „felul”, direct pe birou, nevestei doctorului. Cam așa e cu principialitatea pe meleagurile noastre, pentru că, adaptată, piesa are legătură cu noi, românii anului 2018, nu neapărat cu realitățile care-l vor fi inspirat pe Ibsen. Să fim principiali/democrați/empatici/corecți/drepți etc. – să fim!, „dar cu măsură”, „autoritățile nu trebuie să fie jignite” (Aslaksen).
Doctorul este singurul din piesă care nu-și pierde candorile și înflăcărările principiale, sfârșind izolat și „nebun”, în deplina înțelegere a rostului său în lume – ceea ce nu-i folosește la nimic, în ciuda oceanului de fals și neînțelegere din jur.
De ce-am vrea să citim piesa lui Ibsen? Poate pentru a înțelege cum vedea el lumea în care a trăit. De ce-am vrea să vedem spectacolul după Ibsen al lui Adrian Roman? Poate pentru a vedea cum a ajuns lumea în care trăim, cum poți deveni „dușman al poporului”, indiferent de timpul și regimul în care te nimerești.
De ce spectatorii au votat cu „dușmanul poporului”, în ciuda „binelui comunității”, a „păcii sociale”? Poate pentru că în realitatea noastră cea mai intimă, cea care nu transpare în scenetele cotidiene în care suntem mai mult sau mai puțin actanți, suntem dușmanii în sine, nu ai realității destul de abstracte – „popor”, ci fiecare este propriul său dușman, când se desparte de spiritul umanității. Acea umanitate care spune că dacă un singur om s-a îmbolnăvit de la apa infestată, atunci afacerea trebuie oprită. Așa arătăm că umanitatea (ca și crima) începe de la unu. Dar intervin legile sociale care spun că X, Y, Z se pot îmbogăți în continuare pe seama celor care au încredere în reclame și în autoritate (orice ar însemna asta). Pentru că, nu-i așa, tot ce contează, e „binele comunității”, un bine învăluit în secole de filosoficării despre drepturi și libertăți, despre garantarea acestora și statul de drept. Și „binele comunității” (la fel de abstract, precum „poporul”) spune că turismul trebuie să bubuie, să aducă bunăstare (care nu prea ajunge în buzunarele „poporului”).
Pornind de la acceptarea condiției de zoon politikon omul a învățat să se autocenzureze, adică să facă diferența între umanitatea și animalitatea care-l stăpânesc, așa cum un hermafrodit este și bărbat și femeie, dar alege ce vrea să fie ori să se știe că este. Și se tot autocenzurează, pe măsură ce este cobaiul presiunilor de tot felul și al diversiunilor. Personajul adaptat de Adrian Roman zilelor noastre își strigă libertatea (cu care poate muri de gât! să aruncăm un ochi spre Piața Victoriei, la București!), reamintindu-ne că pentru a fi liber (pe cât poate fiecare) trebuie să parcurgi drumul invers: de la (auto)cenzură la firesc, că nu există „bine social” fără binele tuturor indivizilor care alcătuiesc societatea. Sună puțin a propagandă comunistă, nu-i așa? Poate! Deocamdată, comunismul pragmatic nu ne-a învățat decât cum să stăm în banca noastră – cu gura închisă – sau pe burtă, în conformitate cu „cerințele celei mai înaintate societăți multilateral dezvoltate și bla-bla”, deschizând gura doar pentru a minți și manevra oameni lipsiți de putere. Până una-alta, în această democrație a noastră, oricât de formală ar părea, încă putem striga. 

Am avut o discuție pe drumul de întoarcere de la Rm. Vâlcea, spre București, după premieră. Nu, nu sunt de acord că spectatorii au votat cu „dușmanul poporului” în ciuda evidenței că nu avea dreptate. Varianta de interpretare este următoarea: doctorul susținea închiderea băilor până la rezolvarea problemei cu apa, în ciuda intereselor localității, care făcea bani din aceste „băi”. Că rezultatul analizelor de laborator trebuia confirmat de alte analize, că nu e de ajuns că se raportaseră cazuri de îmbolnăviri etc. Le cerem spectatorilor să fie corecți politic, adică să aplaude autoritatea, doar pentru că nu s-au îmbolnăvit mai mulți? Sau poate pentru că analizele unui singur laborator nu sunt de ajuns? Că un primar știe mai bine decât un medic să interpreteze datele medicale? Spectacolul nu ne lasă deloc să înțelegem că „autoritatea” era dispusă să ceară alte analize, ci doar să mușamalizeze totul. Pentru că, nu-i așa, „autoritatea”/Puterea știe întotdeauna ce e mai bine pentru noi.

Pe măsură ce se derulează, spectacolul devoalează tot felul de forme și metode de manipulare și disimulare. Ziariștii sunt liberi și profesioniști doar în discuții private, și nici atunci până la capăt, de vreme ce unul dintre ei îi făcea pe plac nevestei „dușmanului” doar pentru a se culca cu ea, primarul este garantul drepturilor cetățenilor doar dacă nu afectează afacerile în care sunt implicați oameni puternici (cum e Morten Kiil, socrul doctorului), tipograful (dar care, ce coincidență, tocmai fusese numitPreședinte al Camerei de Comerț și Industrie din localitate, era, cum s-ar spune azi: șeful patronatului!) e de acord cu libertățile de orice fel „dar cu măsură”, adică tocmai „măsura” aceea care anulează orice presupusă gestică a normalității. Deși verosimil, personajul Tomas Stockmann, așa cum e jucat în spectacolul de la „Anton Pann”, nu este posibil în realitate, unde ar fi omorât cu pietre. Ar fi înhățat atât de stânga extremă, cât și dreapta deșănțată. În spectacol nu reușește să manipuleze, să atragă de partea sa, pe nimeni, dar în realitatea din oglinda scenei este ovaționat de public. Am răspuns mai sus la întrebarea: de ce? Să nu uităm că „publicul” este într-o sală de spectacol, unde totul devine posibil, inclusiv să ne manifestăm liber.
Da, în democrație „minoritatea are dreptate”, cum spune Stockmann. E doar aparent un paradox.Știm bine că în totalitarism, de care atât de greu ne despărțim, o minoritate și-a făcut de cap, o minoritate venită pe tancuri. Însă, minoritățile pot avea un rol benefic în viața majorităților. Dacă sunt inteligente și interesate de soarta aproapelui. Minoritățile pot pune la treabă majorități care să construiască frumos și trainic ori să le manipuleze pentru a-și săpa singure mormântul.
„Oameni buni, nu puteți asculta adevărul o singură dată?”
Cred că putem, după care să ne întoarcem la amnezia noastră cea de toate zilele, ambalată în minciuna „mai binelui”.
Spectacolul de la „Anton Pann” trebuie să plece-n turneu, neapărat, e nedrept să rămână îngropat la Rm. Vâlcea.
Felicitări regizorului Adrian Roman și tinerilor actori (cred că nici n-aș putea să văd piesa asta jucată de „bătrâni”, n-aș avea încredere în manierismele lor), tuturor celor care și-au dat silința ca premiera să fie de excepție!
Până la următorul spectacol regizat de Adrian Roman:
„Domnul Hovstad și Curierul Poporului fac o greșeală gravă atunci când spun zi de zi că majoritatea deține monopolul moralității, în timp ce corupția și viciul sunt rezultatul culturii. Nu, nu cultura îl degradează pe individ, ci ignoranța și indiferența! Citiți, ascultați muzică, mergeți la teatru, aerisiți-vă casele, oameni buni, aerisiți-vă casele, lipsa de oxigen atrofiază conștiința și se pare că e foarte mare lipsă de oxigen în multe din casele orașului nostru...”.
Dan Pughineanu în rolul lui Tomas, Andrei Cătălin – Peter, Nicole Burlacu– Katrine, Andrei Brădean – Hovstad, Ana Șușca – Billing, Tavi Costin – Morten Kiil și Alexandru Beteringhe în rolul lui Aslaksen.