marți, 20 septembrie 2016

Dai 2 euro și capeți atestat de solidar(izare)

Să repunem boii în fața carului și să ținem drumul corect

Nu mai suport psihoza Brâncuși, care a ajuns să fie una dintre cele mai plastice demonstrații ale zicalei Țara arde și baba se piaptănă, dar cu conotații apocaliptice. Dacă nu strângem cei 11 milioane de euro se scufundă cultura română, bașca mândria națională! Iar dacă, printr-o minune, s-ar strânge... Eh, ce-o să fie? Ni se vor rezolva automat toate problemele de memorie, conștiință, istorie, cultură, Brâncuși nu se va mai învârti sub lespedea grea din Montparnasse, Putin va pierde alegerile...
Știm toți, chiar dacă nu ne vine la îndemână să recunoaștem, că suntem un popor care mai mult rezistă-prin-cultură decât să o producă, un popor mai degrabă clevetitor pe marginea șanțului decât degrabă înlesnit la discernământ. Ce să mai, știm toți că e mult mai ușor să faci pe cultul decât să fii cult fără să-ți ridici poalele, este o nimica toată să fii bun-blând-ospitalier-altruist din gură, nu din faptă.
Nu am înțeles din prima (dar m-am limpezit pe parcurs) ce vrea să zică guvernul Cioloș prin „solidaritate”, pentru că departe de mine a fost gândul că un astfel de guvern, lăudat de toată lumea bună (pe alocuri chiar de mine, și mențin afirmația), bașca „tehnocrat”, ar fi în stare de vreo strategie populistă, chiar și în prezența unui vițel gras, cum se anunța a fi tema Cumințeniei brâncușiene. Nu e prima oară când constat că primul gând/ impuls/ sentiment este cel real.
Adăstarea calmă asupra contextului social-cultural, altfel spus: Raport asupra stării de spirit a populației (o speță nelipsită din metodologia serviciilor de informații, după cum denotă arhivele Securității), ne-ar ajuta pe toți să înțelegem mai bine lumea în care trăim. Dar pentru asta ar trebui să studiem mai aplicat, să o lăsăm mai moale cu reveriile.
Care e acesta, contextul? Unul pe care, iarăși (iată cât de redundantă pot fi!), îl știm: majoritatea populației trăiește la limita – să nu-i spunem, totuși, supraviețuirii – decenței. Iar decența, știm bine /sic/, poate avea atât de multe gradații. Există o parte a noastră care: 1. poate pune mâncare pe masă copiilor, își plătește cu greu (vai, cât de greu!) facturile, ratele etc., și care se relaxează seara privind „Las Fierbinți”/ „La Bloc”/„Bahar: viață furată” etc.; 2. ibidem, seara citește câteva pagini, vede un film de artă, merge la teatru etc; 3. care nu poate pune pe masă o mâncare decentă, pentru că nu deține deseori nici obiectul masă/ casă etc.; 4. un procent mic de populație care își permite cam de toate; 5. un procent și mai mic care își permite aproape totul.
Dintre aceștia, să vedem care categorie ar fi predispusă la „dai 2 euro și devii solidar”. Cel mai probabil, categoria nr. 2, poate 4, poate 5 (m-aș mira!). Mă tem că dacă pentru nr. 2 lozinca „2 euro nu înseamnă nimic” poate fi valabilă, în sensul că mulți s-au grăbit să îi doneze, pentru nr. 4 și 5 „2 euro chiar nu înseamnă nimic” și atunci nici nu se mai obosesc. Desigur, dintre aceștia există probabilitatea ca unii, puțini, să doneze 20 de euro, sau 200, poate mai mult.
Așadar, cam care e nivelul de cultură al categoriilor 1, 3, 4 și 5? O să se supere lume multă pe mine... E cam la fel, chiar dacă 4 și 5 (în general corporatiști, maneliști cu bani grei și oameni de afaceri – să îi cuprindem și pe politicieni aici) ar putea disimula ipostaze false (mă refer în continuare la cultură). Dar, dacă nr. 1 nu are cultură, iar nr. 3 nu are nici viață, de nici un fel, există posibilitatea ca nr. 4 și 5 să facă donații pentru prestigiu social sau din snobism (ceea ce poate fi același lucru). Desigur, există întotdeauna, în toate aceste categorii, și un procent real de cunoscători și „consumatori” de cultură.
Întrebare firească: Pe ce număr de români și pe ce „variabilă” anume a mizat guvernul când a cerut solidarizare națională pe tema Brâncuși? De câte milioane de români era nevoie pentru a dona câte 2 euro? Sigur, unii au dat mai mult, dar tot nu compensează lipsa de implicare a milioanelor care nu au marșat.
Cred că a mizat pe populism, bine ambalat în expresii deliberat simple, care să ajungă la inima românului atât de încercat de istorie, atât de nedreptățit de alții etc. etc. Solidarizare națională! Ce expresie generoasă, demnă de un film! Că noi nu suntem demni de ea. Consumatorii de „Las Fierbinți”/ „La Bloc”/ „Bahar: viață furată” s-au uitat la campania pentru Cumințenia pământului și nu au priceput ce se vrea de la viața lor abrutizată, pentru ce să dea ei 2 euro (10 pâini!) ca să ținem la muzeu o piatră. Atât îi duce cultura. Atât a putut face școala românească din ei. Că veni vorba, școala aia pentru a cărei însănătoșire nu se solidarizează nimeni... Cum adică (doar avem toți astfel de exemplare în vecinătate), nu au dat ei 10 lei pentru băiatul ăla frumos și talentat care a murit de cancer și să dea 2 euro pentru o proastă din piatră. Nu au dat ei un covrig de pomană bătrânei din vecini care nu poate să plătească mai nimic din pensie și să dea 2 euro pentru ceva de care n-au auzit în viața lor?
Păi, nu vezi frate ce nivel cultural avem, ce mentalitate, ce conștiință?
N-au dat ei – nr. 1-5 – doi bani chiori pe unul ca Paul Goma, care, cu viața lui pusă pe tavă, a vrut să-i învețe ce e SOLIDARIZAREA, și vreți să dea 2 euro pentru pietroiul lui Brâncuși? Hai că sunteți hazlii! Dar și mai hazliu – de-mi vine să urlu – este guvernul și la fel sunt toți înfocații partizani ai solidarizării de 2 euro. Nu zic că n-ar fi și partizani neînfocați /sic/, adică Ce vrei Frantz, 2 euro? Două beri, kkt!
Nu ar fi fost mai sănătos și mai pedagogic, ținând seama de amplul nostru context (post)comunist, dacă guvernul și-ar fi asumat integral cumpărarea acestei opere de Brâncuși (mai ales că se pare că sunt și niște ilegalități pe-acolo), că doar nu ne-a întrebat pe noi dacă e mult sau puțin 11 milioane de euro...
Nu s-a gândit chiar nimeni dacă nu avem cumva nevoie de alte proiecte care să ne implice pe toți și din care să învățăm, indiferent de nivelul nostru social și cultural, ce este SOLIDARIZAREA? Nu i-a şoptit nimeni prim-ministrului că solidarizarea e o „materie” grea, care nu se deprinde prin șoc, ci îndelung, în timp, că odată cu învățarea ei înveți, de fapt, să fii civilizat, înveți să te comporți cultural?
Înainte de a-i diaboliza pe cei care nu sunt de acord, în mod conștient și competent, să dea 2 euro pe apa sâmbetei, s-o fi gândit careva că poate nici noi, ăștia..., nu suntem chiar atât de lipsiți de inimă/ cultură (a solidarizării)? În timp ce 11 milioane de euro ar continua să hrănească o falsă, o bolnăvicioasă mândrie națională, avem o populație tot mai bolnavă, mai derutată, mai supusă abrutizării prin diversiune.
Când ai ieșit tabula rasa din comunism, cultură nu înseamnă să dai 11 milioane de euro pe o statuetă, fie ea și genială, ci să-i investești în Învățământ (majoritatea elevilor nu au primit manualele nici în a doua săptămână de școală), în Cultură, în Sănătate.

Evident că sună mai bine Guvernul Cioloș e ăla care l-a redat /sic/ pe Brâncuși culturii române decât Guvernul Cioloș e ăla care a asigurat manuale elevilor la începutul anului școlar. Unde mai pui că acesta din urmă e un detaliu care se uită repede, pe care Marea istorie nu îl consemnează. Dar este, totodată, acel gen de detalii care contribuie la însănătoșirea fizică, mentală și culturală a unui popor. Haideți să nu-i mai învățăm pe copiii noștri că 2 euro nu înseamnă nimic. Înseamnă mult atunci când sunt câștigați cinstit, atunci când un om poate muri de foame, de sete (de cultură!) pentru că nu îi are!

vineri, 26 august 2016

„Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză...?”

„Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa

de discernământ, absența nevoii de solidarizare”

interviu apărut în revista „POLEMICI”, nr. 7-8/ 2016


Daniela Sitar-Tăut: Dragă Flori, până în primăvara acestui an, ne-am întâlnit doar internetic, pe e-mail sau facebook, datorită preocupărilor comune. Am scris despre două dintre cărțile tale, ne-am intersectat în câteva circumstanțe, ți-am luat un interviu amplu acum 5 ani. Cine eşti tu, „uraganule Flori”, de ai curajul de-a te război mereu cu „rezistenții prin cultură”?

Flori Bălănescu: Văd că expresia asta a lui Paul Goma despre mine, pe care a emis-o într-un moment de exuberanță, riscă să facă școală... tocmai scrisesem un text critic, cred că un drept la replică, fulminant, adresat lui Nicolae Manolescu, prin 2006, sper să nu mă înșel asupra anului. De fapt, nu mă războiesc cu nimeni, pentru un război e nevoie de două tabere, iar eu sunt o ființă solitară și umilă. Lor nu le pasă de mine. Ei sunt mai mult decât o „tabără”, ei sunt o mentalitate, una care a acaparat toate puterile. Ca mine mai sunt și alții, soldați rezistând în pădurea posttotalitară. Pe care nu-i ia în serios nicio armată. Aș fi putut spune, „corect”: ei reprezintă o mentalitate. Însă, n-ar fi fost întocmai ce vreau să nuanțez.

Daniela Sitar-Tăut: Dar situația asta nu te afectează, profesional sau altfel? Nu ai nimic de pierdut?, ca să folosesc o expresie uzuală.

Flori Bălănescu: Am „pierdut” când m-am născut într-o țară spălată pe creier, ca un copil nedorit ce am fost (din cauza sărăciei și a existenței altor doi copii), ar fi trebuit să mulțumesc regimului că m-a născut cu forcepsul ideologic (chiar am fost extrasă cu forcepsul dintr-o mamă epuizată!), pe bază de Decretul 770/1966. Nu mulțumesc regimului comunist, ci îl blestem, le mulțumesc părinților mei că m-au iubit, deși nu mai voiau alți copii, că m-au crescut cum au putut ei mai bine, în condiții foarte grele, în ciuda politicii de partid și de stat. Și fraților mei mai mari, care m-au îngrijit cu dragoste, ei fiind încă la vârsta copilăriei. Așa am ales istoria, deși în adolescență eram configurată pentru literatură. Nu regret nicio clipă. Literatură poți face, dacă ai ce spune cu adevărat, și dacă îți câștigi existența ca tractorist. De altfel, când eram copil, întrebată ce vrei să te faci când crești mare, răspundeam invariabil: sudoriță! Aveam o verișoară îndepărtată, din alt sat, prietenă cu sora mea, și pe la 17-18 ani mi se arăta uimitor de frumoasă, încât, este evident, că trebuia să ajung sudoriță, ca ea...
Am fost crescută cu aparatul de radio scalat pe Europa Liberă, Vocea Americii și BBC, de către un tată vertical, care avea 2 clase, și cu povești despre lumea de altădată, despre regii și reginele României, despre război etc. de către o mamă cu 4 clase, care, dacă ar fi avut o șansă, ar fi ajuns o mare profesoară de geografie și istorie, fiind și o desenatoare autodidactă, o povestitoare nativă. Deci, sunt ceea ce sunt, atât cât „au permis condițiile”. Alții, care au avut părinți bine înfipți în Partid, în Securitate, sau intelectuali foarte ambițioși, au avut șanse la care eu nici nu credeam că pot visa în copilărie. Așa că, tot ce am reușit să fac, atât cât se vede, am făcut „crescând” singură, fără o bibliotecă a familiei, fără meditatori la română, matematică și limbi străine, plecând de acasă într-o lume absurdă, în condițiile în care până la 18 ani rareori trecusem pârleazul mai departe de Craiova, care-i la 14-15 km de satul meu. Craiova fusese axis mundi în universul unui copil sărman (sora mea, care-i cu 10 ani mai mare, tocmai îmi spunea ieri că a fost pentru prima oară la Craiova când avea cam 11 ani, că visase mult la acea „întâlnire”... a fost pentru ea o experiență cu valențe ritualice, impresionante; pentru fratele meu, mai mare cu aproape 14 ani, născut în ajunul Revoltei budapestane, distracțiile preadolescenței erau să se cațere pe tractoarele CAP-ului, să colinde pădurea și câmpurile). Cu toate acestea, trăind la țară, eram clienta fidelă a bibliotecii comunale, cu sediul în căminul cultural, eram prietena librăresei (în fapt, un magazin cu de toate, mai mult papetărie, unde se mai aduceau și cărți de la „centru”, din Craiova, atent triate), care-mi punea sub tejghea volumele pe care le alegeam, până strângeam din puținii bani de buzunar sumele de care aveam nevoie (am cumpărat prima carte pe la 8 ani, un volumaș de Elena Farago, în BPT, și am fost fericită, puneam bazele bibliotecii proprii). După cum vezi, regimul tuturor echităților era departe de a asigura egalitate de șanse... Scuză, dacă poți, acest ocol, e o meteahnă de istoric, vreau să fiu corect înțeleasă. În concluzie, aș răspunde cu o întrebare: Ce înseamnă să fii afectat profesional în România?
Daniela Sitar-Tăut: Nu știu, să nu poți promova, de exemplu.
Flori Bălănescu: Ah, asta... am considerat mereu că promovările cu orice preț (să zicem, doctorate plagiate, prostituție intelectuală etc.) nu au nicio legătură cu vocația. Să privim spre două domenii care sângeră la ora actuală: Învățământul și Sănătatea... Ai sentimentul că aceste două sisteme cu rol fundamental în soarta unei națiuni sunt populate de oameni de vocație? Nu, nu „pierd” nimic din ce „am”, ce am eu nu se poate pierde. Am munca mea, proiectele de cercetare, studiile și cărțile mele. Unele apărute, cele mai multe în stadii mai avansate sau incipiente de lucru. Și mai am toate cauzele în care mă arunc, uneori știind din start că voi suferi, că niciun bine nu rămâne nepedepsit... ceea ce numesc autoironic patriotismele mele. Muncă voluntară într-o țară populată masiv și condusă de ariviști, hoți, mincinoși. Dar nimeni nu poate rămâne „normal” și de folos comunității de unul singur. Am întâlnit oameni adevărați, de ispravă, cu o mare disponibilitate sufletească, am prieteni (nu le-am strâns mâna tuturor, pe viu) peste tot în lume, care pun de câte ori este posibil umărul. Fie pentru a da o mână de ajutor în diverse cauze, fie pentru a-mi sprijini capul și inima... Am prieteni și colegi minunați, pe care nu vreau să îi numesc aici, pentru că aș uita sigur pe cineva, dar mai ales pentru că nu vreau să mi-i murdărească nici un comentariu răutăcios. Este una din situațiile acelea în care Monica Lovinescu folosea expresia „grădinile secrete”.

Daniela Sitar-Tăut: Este asta lumea în care ai sperat să îl crești pe fiul tău? Recent, Pavel Ştefan a absolvit ciclul gimnazial şi a dat examenul de capacitate, pentru admiterea la liceu.... 

Flori Bălănescu: Este și nu este, nu există lume perfectă, și, spre surprinderea unora, nu este lumea pe care să vreau să o părăsesc pentru alta, mai bună. Da, băiatul meu, care poartă prenumele unor oameni speciali din viața noastră, Paul Goma și Ștefana Bianu, a intrat la Colegiul Economic „Kirițescu”. A crescut auzind în juru-i discuții despre comunism, totalitarism, pușcării politice, oameni condamnați și chinuiți fără vină, copii născuți în detenția politică etc. Știe mai multe despre acest domeniu decât mulți adulți, chiar decât mulți profesori de istorie. Este în stare, la 14 ani, să povestească despre reeducare, despre închisori, despre regimul de detenție și atunci când se întâmplă să fie în preajma unui fost deținut politic pune întrebări. Unele încuietoare. Seamănă, cumva, cu mama lui, mai ales la sensibilități, probabil că se transmit prin cordonul ombilical... Nu îi place să „tocească” (nu m-am împăcat niciodată cu aiureala din școala românească), dar, sigur că suferă de sindromul epocii în care trăim: computerul. La citit nu și-a moștenit părinții. Citește tot mai aleatoriu, mai puțin, deși are o înclinație naturală spre umanioare. Sunt sigură că se va limpezi în următorii 4 ani asupra a ce vrea să profeseze. A cochetat și cu Liceul Militar... Eu m-am născut în 1969, și am avut totul de descoperit și de înfruntat, singură. El în 2001, și a găsit totul așezat pe tavă. Fiecare este și produsul epocii sale. Este un truism, dar nu am o replică originală la îndemână.

Daniela Sitar-Tăut: Chiar urma să te întreb care crezi că sunt carențele într-ale educației? Ai răbufnit deseori împotriva sistemului nostru de învățământ şi-a dascălilor. Mulți ani ai lucrat într-o echipă de redactare şi editare a manualelor alternative. 

Flori Bălănescu:  Da... păi, problema este una veche, de la Maiorescu, Eminescu, I.H. Rădulescu, Hasdeu și alții citire: forma fără fond. Ne tot îndeamnă Titu Maiorescu, de peste 100 de ani, să dăm de pământ cu orice formă fără fond, că este preferabil să nu facem o școală decât să fie una rea... iar noi tot ridicăm arhitecturi efemere. Am lucrat mulți ani la editura Sigma, în perioada marilor speranțe, se tot prefăcea curriculumul, apăreau programe noi pentru manualele ce aveau să educe generațiile viitorului românesc... bla-bla-bla! La Sigma am trăit războiul manualelor alternative din anul 1999, declanșat politic prin intermediul unui pion al dispozitivului comunist-securist din Parlament (care mult rău a făcut culturii române și minților oamenilor), Sergiu Nicolaescu. Atunci am înțeles pe viu ce este o cetate asediată. Am mereu de a face cu învățători, profesori, cu părinți, cu ziariști și constat că nici acum nu au înțeles, au fost infestați, și faptul că ei nu mai citesc nimic folositor după ce termină studiile (cu lucrări de licență/ masterat/ de grad în general copiate de pe unde se poate) nu le este (și nu ne este!) de niciun folos. Nu au vrut să priceapă că problema este una din structura sistemului: editurile respectă caietul tehnic impus de minister. Nu puteai să scrii pe două pagini despre Mihai Viteazul, de exemplu, pentru că toată programa (stufoasă) trebuia înghesuită în foarte puține pagini, în care trebuia să desfășori și partea strict didactică, de evaluare a competențelor etc., altfel prețul manualului creștea, pierzând orice șansă de a intra în licitație, chiar cel mai bun manual din univers de-ar fi fost. Pe de altă parte, de când și în ce colț al lumii civilizate, gospodinele, taximetriștii și regizorii de film le dau lecții istoricilor sau literaților despre cum trebuie scris un manual? De unde până unde au ei rol de formatori în domeniul istoriei și limbii române?
Revenind la teoria formelor fără fond: s-au importat niște criterii, câteva modele de curriculum din statele occidentale. Crede-mă, am văzut manual de istorie francez, am văzut german, am văzut britanic sau spaniol. Păi, ăla din Franța era armă albă, puteai năuci un taur cu el dacă îl loveai în cap! Nu mai vorbesc de calitatea hârtiei, a culorilor etc. Beneficiarul francez nu își face probleme de numărul de pagini/ cost. Îl interesează calitatea. Adică fondul!, nu forma! Și asta, desigur, are legătură cu mentalitatea curentă și cu mentalitatea la putere într-un anumit spațiu identitar, cu politica educațională, cu pedagogia națională etc.. Încă îi mai interesează istoria, pentru că au fost întotdeauna atenți cu memoria lor individuală și națională. Au dat semnalul, au stabilit trendul în materie de fond, nu și-au întemeiat viitorul pe formele nepotrivite ale altora. Așadar, câtă dreptate avea Maiorescu atunci când ne transmitea (da, de peste veacuri!) că o formă fără fond nu doar că se dovedește fără folos, dar, mai ales, provoacă stricăciuni grele, aș spune, iremediabile! Lipsă de fond la noi înseamnă și profesori (nu le-aș spune „dascăli”, este un termen care nu-i prinde deloc)... profesori seci, ei înșiși reflexul și produsul unei îndelungate practici a formelor fără fond. Să mă ierți, ești profesoară! Dar numai în basme primăverile cresc dintr-o singură floare sau dintr-un buchet, fie! Vorbeam de vocație mai devreme... Să închei aici, să nu ne întristăm de tot. 

Daniela Sitar-Tăut: Ok, să schimbăm... Pe pagina ta de start de pe Facebook, ai următorul motto: „Albă, ortodoxă prin naștere, nu din vocație, olteancă, heterosexuală. Şi nu mă dezic de Paul Goma!” Relatează-mi, te rog, circumstanțele apropierii de Paul Goma.

Flori Bălănescu: Inevitabila temă Goma!, altfel nu ne-am afla acum față în față. M-am apropiat de Goma, așa cum se apropie fiecare cititor de scriitorul care îi devine preferat. Ăsta a fost primul pas. Al doilea pas a fost cel al corespondenței, în primii ani și clasică/ poștală (cred că a debutat în 1996), apoi aproape numai electronică. Al treilea, a fost întâlnirea pe viu, prima, la sfârșitul anului 1999. Am trecut în anul 2000 fiind la Paris, și iar ne-am văzut. Atunci i-am cunoscut și pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, apoi, în 2001, i-am reîntâlnit pe Ana și Paul Goma, am cunoscut mai mulți membri ai exilului parizian, majoritatea foști deținuți politici sau urmași de pușcăriași politici. Între timp (au trecut deja mulți ani, nu mai știu acum exact câți), m-a rugat să mă ocup de treburile sale editoriale în România. Treaba asta a venit cumva firesc, cred că nu mai era nimeni la fel de nebun ca mine, între cunoscuții săi, care să-și dedice practic viața (fără exagerare, cred că așa se numește când prioritatea devine Paul Goma)... În fine... mă pot „lăuda” că am dormit pe pat ridicat din cărțile lui Goma, atunci când eram foarte strâmtorați cu spațiul locuibil și cu viața, în general. Nu pot să iert românilor apetența pentru amnezie, lipsa de discernământ, absența nevoii de solidarizare din gena noastră morală, felul în care l-au disprețuit și îl disprețuiesc pe Goma!

Daniela Sitar-Tăut: Ca o consolare, mă pregăteam să te întreb despre seria de autor... De anul trecut tânăra editură orădeană, Ratio et Revelatio, a inițiat o serie de autor Paul Goma, coordonată de tine cu note bogate, studii introductive, tabele cronologice. Ce dificultăți întâmpini?

Flori Bălănescu: Dacă munca grea nu este o dificultate în sine, ci doar un disconfort, atunci pot să-ți spun că ne învârtim în cerc: dificultatea majoră o constituie rezistența establishmentului cultural, în general, la tot ce înseamnă Goma! Soții Raluca Lazarovici Vereș și Otniel Vereș sunt adevărați pionieri, dar unii atipici, pentru că ei și-au propus să sfarme barierele pe un teren gata luat în stăpânire: cel editorial. Trebuie să ai vocație de martir ca să te apuci să editezi Goma, cu o editură mică și nouă, mică în sensul de debutantă, altfel, cred că are deja titluri pentru care este mult invidiată, din domeniile filosofiei, memorialisticii, analizei și, nu în ultimul rând, domeniul Goma. Să o spunem limpede, este o editură care crește din greu, dar prin eforturile ei: fără infrastructura, susținerea financiară și sprijinul logistic de care au beneficiat edituri considerate la noi „cele mai mari”. Au apărut în doi ani la R&R: Astra, Scrìsuri 3, Din calidor, Culoarea curcubeului, separat: Cod „Bărbosul”, Camera de alături, volumul de debut din 1968, de care sunt foarte mândră, Patimile după Pitești. A mai apărut Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, volumul meu, și o carte-studiu, tot a mea, care n-ar fi existat dacă nu avea legătură cu Goma: Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Recent au apărut două cărți de exegeză, semnate de Ramona Jitaru (Jurnalul la Paul Goma. Revanșa scriitorului) și Daniela Iederan (Configurații simbolice în opera lui Paul Goma). Cred că pentru o editură inimoasă ca R&R e mai mult decât își poate imagina orice editor fudul și extrem de „selectiv” când vine vorba de Goma! Nu lipsesc nici „prietenii”, binevoitori, cum altfel?, din lumea editorială, care-i întreabă părintește pe prietenii mei: Ce v-a venit fraților să vă legați la cap cu Goma, să vă dați foc la valiză, după ce l-a împins la colț toată lumea bună!? Îți sună cunoscut? Pregătim și o surpriză editorială Goma pentru Gaudeamus.

Daniela Sitar-Tăut: Abia aștept! Înțeleg că nu am nicio șansă să ne spui...
Flori Bălănescu: Nț!
Daniela Sitar-Tăut: În acest volum recent, Paul Goma 80, editat anul trecut, când exilatul perpetuu al culturii române, cum l-ai numit într-un text, a împlinit opt decenii, afirmi: „De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă.” Te rog să detaliezi.

Flori Bălănescu: Mă vei scuza, sper, dacă îți răspund cu cuvintele lui Paul Goma, am venit blindată, cu bibliografia în sacoșă. Cred că vei fi de acord că următorul paragraf, pe care ți-l voi citi, dintr-o scrisoare a lui Goma către, pe vremuri, prietena sa Gabriela Adameșteanu este un text mai relevant decât orice aș răspunde eu la întrebarea ta:
„Dragă Gabriela,
Cei doi ani trecuți de la răsturnarea lui Ceauşescu ne-au arătat cu vârf şi îndesat că urmele comunismului, ale piteştismului, ale românismului-socialist sunt amețitor de adânci, înfricoşător de durabile. Suntem, nu un câmp de ruine (ca alte țări debarasate de comunism) ci o groapă. Imundă.
Iar voi, cei de acolo, cei de la «afaceri», voi, «conştiințele nației», voi «directori de opinie ai României», de parcă v-a luat Dumnezeu mințile, încercați să… reparați; să cârpiți; să cârpociți – ce să reparați, ce să cârpociți, oameni buni, la o groapă? Ar trebui ca măcar acum să înțelegeți, să acceptați că «rezistența prin cultură» a voastră a fost, nu doar demisie, ci – fiind voi şi scriitori – complicitate cu comunismul terorist. Înainte de a-i «certa» pe Occidentali (că nu vă înțeleg – pe voi, culturalii), pe exilați (că tot vând la România céea şi tot nu găsesc un cumpărător), mai bine v-ați uita în oglindă şi ați recunoaşte, creştineşte, ca la spovedanie, că, nefăcînd nimica, sub vremi, ați dat o zdravănă mână de ajutor comunismului la năruirea țării, la azvârlirea în deznădejde a celor peste douăzeci de milioane de oameni care n-au avut «şansa» de a fi scriitori; deci, de a «rezista» cum ați rezistat voi, de se vede de aici, din depărtare…”.
Scria asta pe 1 aprilie 1992 și nu e nicio păcăleală, găsești mai multe în volumul 2 din Scrìsuri... Mi se arată, după, iată, 24 de ani și 4 luni, de o actualitate destabilizatoare. Dar însemnătatea acestor spuse/ scrise nu este că au rămas actuale, ci că au fost rostite, fără spaime sau false pudori, cu atât de mult timp în urmă, pe când alții nici nu îndrăzneau să ridice ochii. Deși, tot cu o expresie gomiană, primiseră voie de la miliție să o facă! Iată piteștizarea noastră națională, iată, în plină desfășurare, hrănindu-se, veșnic hămesite, din prejudecăți și iluzii, din minciuna de sine, din furarea propriei pălării, formele fără fond. Ăsta ar trebui să fie brandul nostru național!

Daniela Sitar-Tăut: Iată și rațiunea pentru care, în momentul în care am decis să reînființăm revista „Polemici”, serie nouă (prima funcționând în perioada 1988-1991, la New York), te-am invitat să ne fii alături în colegiul de redacție. Ai demarat atunci serialul Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă, care nu e unul tocmai comod, fiindcă depune constant mărturie despre o epocă a obedienței vasalice şi a colaboraționismului.

Flori Bălănescu: Da... Este o rubrică de care vreau să mă achit onorabil, la care țin, la care trudesc, pentru că mă obligă să studiez dosarele lui Goma, să corelez multă informație. Este, dacă vrei (și este detaliul care m-a împins să răspund prezent), o repetiție pentru cartea pe care vreau să o dedic vieții lui Paul Goma și operei sale civice, statutului său în istorie.

Daniela Sitar-Tăut: De ce nu și operei literare? În discuțiile noastre numele tătucului postdecembrist al USR apare constant. Ce-i reproşezi sau, mai bine zis, ce nu-i reproşezi tu lui Nicolae Manolescu?

Flori Bălănescu: De literatură se ocupă specialiștii, eu nu am astfel de competențe. Este o evidență. Nu chiar toți românii se pricep la istorie, fotbal și... literatură. Ca să mai și glumim, că urmează un răspuns care nu-mi face plăcere.
N-aș vrea să acordăm prea multă atenție subiectului propus de tine, mă bucură să vorbesc despre Goma! Tot atât de mult pe cât mă întristează când trebuie să vorbesc despre el prin raportare la alții, din speța „rezistenților prin cultură”. În ultima vreme s-a scris atât de mult pe seama președintelui USR, a lipsei sale de discernământ, a modului ilegal și neelegant în care a acționat și s-a exprimat în diverse ocazii, împrejurări în care postura de președinte al Uniunii Scriitorilor i-ar fi impus mai multă reținere și chibzuință, încât îmi provoacă o stare de respingere, și aproape de milă să insist vorbind despre el. Paradoxal sau nu, poți să fii mic, umil, chiar neînsemnat, și să-ți fie milă de cineva cunoscut în țărișoara lui, de cineva care a trudit la șlefuirea propriei statui. Este un sentiment omenesc.

Daniela Sitar-Tăut: Am cam rămas fără replică... nu mă așteptam, recunosc, să nu vorbești despre... Deşi-i critici pe români sau poate tocmai de aceea, pari patrioată foarte. Te rog să faci o paralelă/ antiteză între românul de acum şi cel de sub comunism. Care sunt ofurile tale, Flori?

Flori Bălănescu: Mă bucur că nu sunt chiar atât de previzibilă cum cred unii /sic/!
Păi, românii în comunism aveau mai multe în comun, decât au românii de azi, în ciuda evidenței că mulți dintre ei sunt aceiași, fizicamente vorbind. În primul rând, majoritatea (azi ce este o majoritate?) trăiau și visau alb-negru (pentru că alimentele cartelate, electricitatea, carburantul, transmisiile televizate  raționalizate, cenzura etc. nu emanau calorii pentru trup, minte și suflet). Majoritatea știau cine este dușmanul comun, supraviețuiau fără să reziste activ la îndoctrinare, se lăsau conformizați/ deformați/ reeducați pentru viitorime. Și aici ajungem la singurul numitor comun (căci e cel mai evident, cel care contează în perspectiva la care mă refer) dintre românii de dinainte și de după loviluție. Când eșalonul comunisto-securist care a preluat conducerea în decembrie 1989, preluare pregătită, premeditată, a schimbat cipul din mașinăria propagandistică, dând-o pe limbajul „democratic” însăilat cu gogorițe din arsenalul gândirii/ limbii de lemn, nu a picat pe un ogor netocmit, necunoscut, ci pe unul cultivat decenii în șir, îngrășat cu virusul reeducării, piteștizării, cum spune Goma. Așa a prins marea manipulare fesenistă. Așa am ajuns unde suntem.
Și suntem goi pe dinăuntru, sunt revoltată, din ce în ce mai revoltată. Zilele astea am avut discuții cu unii dintre consătenii mei, inclusiv cu primarul, pe tema îmbolnăvirii mediului cu gunoaiele menajere. Suntem campioni la a produce rahat și la a-l ambala în staniol. Mulți oameni din sat plătesc pe cei care au căruțe să le ducă gunoaiele din curte. Toată lumea știe. Toată lumea închide ochii. Nu mai poți intra în pădure, nu mai poți pune talpa în liziera drumului național, câmpurile sunt garnisite cu mormane de gunoaie: scutece de copii, materiale plastice de toate formele și culorile, geamuri, moloz, fiare, sticle, azbociment, tot, tot, tot! În țara asta nu-și mai face nimeni datoria!? Nici poliția, nici consiliile locale, nici protecția mediului! Nicio instituție! Asta e situația de la București până la Craiova, pe traseul CFR, via Roșiori. Îmi spun cunoscuții că așa este în toate zonele. Asta nu mai e o chestiune de excepție, este Marea Infestare Națională. Dacă avem comportament murdar, iresponsabil, așa avem și mințile: îmbâcsite, reeducate. Mă întreabă o comentatoare de pe pagina de facebook a comunei mele: „ce treaba au parintii si copii in discutia dv.”. Bine, îți spun eu că e o întrebare, într-o aproximativă gramatică a limbii române, chiar dacă nu pare... Educația de acasă/ de la școală și comportamentul nostru în lume, dictat de mentalitatea care ne stăpânește, părintele care își trimite copilul să ducă gunoiul vecinilor, contra cost, în pădure, or fi având vreo legătură între ele?
Ne mai unesc pe noi, românii de dinainte și românii de după 1989, dragă Daniela, superficialitatea, lipsa de responsabilitate (prezente la case mari, la oameni cu pretenții, titrați, cunoscuți, profesori, scriitori etc.), lasă-mă să te las, treci și tu cu vederea că e și el amărât, are doi copii, nevasta oloagă, ce câștigă încălcând legea bea la prăvălia din colț... ba, mai primește și ajutor social! Care sunt ofurile mele? După cum vezi, pot fi rezumate în două-trei idei, pe care, însă, le pot argumenta, în neștire, deși scriu greu o carte, pentru că încerc să fiu responsabilă, spre deosebire de hoții și criminalii fizici și morali ai poporului român care scriu „cărți științifice” în pușcăriile lor de 2-3 ani, deseori suspendate... Unii dintre noi trăim navigând împotriva scuipaților și mucilor pe care îi suflă-n spațiul nostru vital corupții și papagalii. Oful meu e că românii își iau drept modele „morale”, „etice”, „estetice” cele mai perverse producte ale reeducării extinse. Și nu oameni ca Goma, I.D. Sîrbu, Steinhardt, Doina Cornea, Vasile Paraschiv și atâția alții. Oful meu este consubstanțial răfuielii cu intelectualitatea, cu „elitele” noastre, care nu și-au făcut datoria de câini de pază ai cetății, nici înainte, nici după decembrie 1989.
Daniela Sitar-Tăut: La final, ar fi urmat să aduc în discuție și satul tău natal, Coşoveni, unde îți instalezi cartierul general în fiecare vară... 
Flori Bălănescu: Unde eram când am vorbit prima oară la telefon, noi două, în vara anului 2010...
Daniela Sitar-Tăut: Așa este, discutam colaborarea la volumul îngrijit de tine, dedicat lui Paul Goma, la 75 de ani! Parcă a trecut o viață de atunci... dacă nu mă înșel, ai lucrat în niște condiții nu tocmai potrivite.
Flori Bălănescu: Ești drăguță că folosești un eufemism... condițiile erau nasoale de tot, era caniculă ca și acum, iar noi (eu, familia mea, adică sora și cumnatul) reconstruiam casa părinților noștri, pe care am moștenit-o noi, fetele. Ca urmare, pentru că trebuia să „locuim” undeva, ne-am improvizat fiecare câte un adăpost. Al meu a fost chiar improvizația totală, adică: patru lemne înfipte în pământ, înfășurate în uși vechi de la casă și celofane, acoperișul fiind din tot felul de strânsuri. Acolo a tras șeful echipei de muncitori un fir electric, să am sursă pentru computer, telefonul fix (de la care țineam în mare parte legătura cu lumea civilizată și care permitea accesul la internet). În timpul zilei soarele îmi încingea coverca (termen oltenesc) în asemenea hal, încât nu mai puteam respira deloc, cred că erau 60 de grade, afară, direct sub soare, erau peste 40. Mai aveam și tot felul de alte îndatoriri, la care se adăugau zgomotele și praful șantierului, disconfortul total provocat de vară. Dar lucrurile astea nu se vedeau din țară, de la Paris, Chișinău, Viena sau New York, nu-i așa? De pe unde erau colaboratorii mei, cei care au răspuns afirmativ și au trimis materiale. Au fost și refuzuri, tăceri, nemulțumiri... O doamnă foarte respectabilă mi-a reproșat absența sa din volum, în ciuda faptului că îi trimisesem invitația, așa cum am trimis tuturor. Da, dar trebuia să mă sunați, mi-a spus dumneaei... că eu nu sunt fitecine, cam ăsta era sensul reproșului. Inclusiv Paul Goma mi-a reproșat, în jurnal, în corespondența privată, absența doamnei din volum. Dar nu eu am împiedicat-o, dimpotrivă, am invitat-o, ci orgoliul său nemăsurat, aș zice unul pe măsura staturii științifice și profesionale, Dumnezeu s-o ierte! La câțiva ani după apariție, altcineva, de altfel prezent în volum, mi-a reproșat cu o ardoare suspectă că am adus între copertele cărții tot felul de indivizi și nu pe cine trebuia. Așa e-n istorie, nu se vede întotdeauna la timp tot ce ar trebui să conteze. Dar era proiectul meu, personal, un cadou pentru Goma, la 75 de ani, nu era o lucrare a Academiei Române sau Raportul Tismăneanu! Când a apărut cartea, m-am dezmeticit, abia atunci, și m-am întrebat cum naiba de am fost în stare să o duc la bun sfârșit, în condițiile în care am lucrat. Cred că atunci când avem voință uităm și ce este somnul! Știu că vrei detalii biografice... așa că îți mai dau unul haios (acum, că atunci...). În coverca aia s-a năspustit asupra mea o furtună uraganică, cu vijelie incredibilă, cu apa până la genunchi, în mai puțin de două minute, cât le-a luat alor mei să răzbată ca să mă salveze, printre crengi doborâte, prin fluviul care se formase... a căzut „tavanul” de improvizație peste mine, care eram disperată pentru că nu puteam să-mi protejez computerul... a luat fiecare câte o bucată, cu cablurile târâș, și am reușit să ne adăpostim sub placa de beton proaspăt turnată... atunci mi s-a stricat computerul, cred că placa de bază, din fericire nu am pierdut fișierele, hardul nu a fost afectat.
Revenind la Coșoveni... aici sunt părinții mei, frații mei, rudele mele. Aici sunt eu. Pentru că aici m-am născut și de aici am plecat în lume. Aici este sursa mea de energie. Nu am posibilități pentru a cutreiera lumea, nici măcar România, așa că în concediu mă găsești acolo.

Daniela Sitar-Tăut: Așa fac, îți mulțumesc.


marți, 12 iulie 2016

fără voia voastră, Paul Goma!

text apărut în revista „POLEMICI”, nr. 5-6/ 2016


Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. III.


Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin «sabotarea istoriei»; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor.”
(Paul Goma, 1995)


În campania neoficială pentru recentele alegeri locale, spaţiul Facebook a fost curentat din loc în loc de postări avându-l ca subiect exemplar pe Ion Raţiu, cel mai bun preşedinte pe care românii nu au avut minte să îl voteze, fiindu-i citate cu frustrare tardivă cuvintele ce exprimă esența democrației: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Rațiu le-a rostit în anul morții noastre morale și civice. Alegerile din Duminica Orbului, 20 mai 1990, au reînmormântat România, după ce, în decembrie 1989 mâna destinului ridicase puțin capacul de pe sicriu. O manevră de resuscitare întreruptă, care nu le-a crescut brusc românilor organul pentru democrație, ale cărui rădăcini fuseseră smulse și locul lor cauterizat în 45 de ani de comunism. Mânat de dorința de a democratiza poporul din care se trăgea, Rațiu a revenit în țară împins de cele mai bune și dezinteresate gânduri. Era bogat, era cult, stăpânea mecanismele democratice.
Dar ceea ce nu am știut noi, alegătorii cu mintea trează, în mai 1990 era că „partidele istorice” își dăduseră obștescul sfârșit în timpul prigoanei dejist-staliniste. Ce mai rămăsese din ele a reeducat cu rezultate neaşteptate regimul Ceauşescu. Am avut nevoie de 27 de ani pentru această constatare. După lagărul democrației cu intrare liberă din Piața Universității (22 aprilie-15 iunie 1990), Mineriada din Iunie avea să fie pecetea criminală care a „promulgat” regimul neocomunist instalat în România, prin Ion Iliescu și FSN. Intelectualitatea noastră marcantă (ieșită pe scuturi din antedecembrism și înfiptă pe piloni rezistenți în postdecembrism) poartă responsabilitatea majoră a stadiului de incultură politică și civică în care se află poporul român. Fie printr-o rezistență foarte tolerantă la conformism înainte de 1989, fie prin/ sau și printr-o implicare suspect de nereținută în politică după 1989. Dacă înainte această intelectualitate nu a pus umărul la înfiriparea unei societăți civile, capabile să preia fluxul social și să-l îndrepte spre o reală democrație, după 1990 s-a trezit rezistentă-prin-cultură/ disidentă/ opozantă/ legitimată să se implice în politică și în afaceri în numele unei democrații pentru care luptaseră alții, un pumn de oameni, deveniți repede indezirabili și în noul regim al tuturor făgăduințelor.
Oricât s-ar lamenta azi cu talent intelectualii noștri marcanți, care au strâns grijulii toată crema de pe prăjituri, ei știu că se știe: nu au fost nici rezistenți, nici disidenți, nici opozanți față de regimul comunist. Au fost numai conformiști, fiecare după talentul său. Descurcăreți. Într-un asemenea peisaj nu este greu de decelat cum şi de ce Paul Goma a fost şi este respins ca un corp străin, ca o boală. Deşi, boala organismului românesc se numeşte corupţie, de la cea morală până la cea politică şi financiară. Goma este, în realitate, antidotul.
Dacă Raţiu a fost extirpat rapid în 1990, fiind perceput ca o ciudăţenie cu papion, eventual bun de stors bani, Goma avea să fie respins de toată suflarea (inclusiv de cea peneţistă, xiloferată de Securitate) în 1995, când propunea un program politic de președinte. Se putea intui de atunci, dar se știe azi că Paul Goma nu avea cum să participe, în mod real, la campania electorală din România și la alegeri. Sâcâit de impotența morală a bărbaților nației, a dorit să ofere un program amplu din care să se inspire alți candidați, în speță, cel mai intelectual dintre ei: Nicolae Manolescu. Cunoaştem felul lamentabil şi, aş zice, deloc surprinzător, în care s-a sfârșit epopeea politică a cunoscutului critic literar. Dar așa cum remarca Alexandru Pecican în 2012: „Paul Goma a fost și este un vizionar, vorbele sale din 1995 erau valabile atunci și sunt adevărate sentințe azi.”
Românii par a fi un popor din a cărui coloană lipsesc niște vertebre, un popor care clădește între sentințe (ceea ce nu au surpat peste noapte legendele și miturile). Sentințe date de alții sau pentru care a ridicat bucuros ambele mâini. Uitarea nu a fost și, cu atât mai puțin azi, nu este o soluție. Dacă ne-am prefăcut gata europeni și civilizați după 1990, indiferent de trecutul fiecăruia dintre noi, de deciziile noastre greșite, de adevăratele acte de trădare față de semenii noștri pe care le-au semnat „aleșii”, „reprezentanții” unei majorități abulice și amnezice, azi trebuie să facem pași înapoi în istorie, în memorie, să le recuperăm și să le asumăm. Securitatea nu poate ascunde la nesfârșit tot ceea ce a făcut împotriva ființei noastre fizice, morale și culturale. Românii cu conștiință ai vremii au apreciat atitudinea și gestul lui Paul Goma, un scriitor „necunoscut”, „netalentat”, după calapoadele ideologice ale regimului și nerușinate ale breslei. Un scriitor care a reușit, în condiții represive, să atragă după sine câteva nume cunoscute (și apreciate inclusiv de cei care l-au marginalizat pe Goma) și câteva sute de „anonimi” dornici să-și libereze conștiințele, să se scuture de oportunism ideologic și să-și manifeste demnitatea umană.

La data de 03.04.1977, Unitatea specială «S» a interceptat și reținut din circuit o telegramă expediată de ION RAȚIU din Anglia, Londra, către PAUL GOMA din București, Aleea Compozitorilor nr. 10, în care îi face cunoscut destinatarului că a trimis telegrame pe adresa președintelui S.U.A., primului ministru al Marii Britanii, președintelui Comunității Economice Europene și Comisiei drepturilor omului a O.N.U., cu următorul conținut:
«...Românii liberi din toată lumea, întruniți la Londra pentru alcătuirea unui memorandum care să fie prezentat la deschiderea conferinței europene de la Belgrad din 15 iunie, vă roagă să interveniți pe lângă autoritățile din București, ca să înceteze prigonirea autorilor, semnatarilor și familiilor lor – printre care: cunoscutul scriitor PAUL GOMA, IOAN VIANU și ION NEGOIȚESCU – ai scrisorii adresată [sic] conferinței de la Belgrad, relevând nerespectarea în România a clauzelor Acordului de la Helsinki cu privire la drepturile omului și chemând la deplina lor aplicare.
Ultimul act al acestei prigoane este arestarea la 30 martie 1977 și deținerea ilegală pentru 48 de ore a următorilor: ION LADEA, ENRIK BECESCU, TUFOI, DASALAU, DÂMBOVICEANU, ȘERBAN ȘTEFĂNESCU și logodnica sa.
Ne adresăm dv. pentru a insista ca aceste intimidări, amenințări și recurgeri la forță, folosite de organele securității de stat împotriva a aproape 200 de persoane care au semnat această scrisoare, să înceteze de îndată.
În numele adunării,
ION RAȚIU»
Cu aspectele de mai sus au fost informate Direcția I, Unitatea Militară 0920 și Centrul de informatică și documentare. Unitatea specială «S» a luat măsuri ca astfel de materiale să nu ajungă la destinație.1
Prezentăm, spre documentare, telegrama în original”2. Semnează șeful comandantului pentru Tehnica Operativă și Transmisiuni, grl.mr. Ovidiu Diaconescu și comandantul Unității Speciale „S”, grl.mr. Bucur Nicolae.
Apostilă cu creion roșu: „Tov. Borșan împreună cu tov. Moga și ? analiză și măsuri la mine pt. neutralizarea lui Rațiu”. Semnătura pare să fie a lui Nicolae Pleșiță, la data aceea prim-adjunct al ministrului de Interne. Grl.mr. Dumitru Borșan era șeful Direcției I a Securității (informații interne). Se ştie că Pleșiță era specialist în neutralizări, în interiorul și în afara granițelor României comuniste. Virusul neutralizărilor i-a atins recent și pe unii literați, altfel „rezistenți prin cultură” înainte de 1989, formatori de opinie și de conștiință [sic] după, când exprimarea eliberată din menghina autocenzurii nu mai presupunea nici un risc.
În 1995, Alexandru Pecican, cu un grup de prieteni, a încercat să cucerească lumea, cucerit, la rândul său, de „ideile politice, economice, morale și spirituale” din Programul Goma. „Am multiplicat în sute de exemplare textul și am bătut, în lung și în lat, străzile Clujului pentru a vorbi cu oamenii, a le prezenta proiectul și a le cere semnăturile necesare participării” lui Paul Goma la alegeri. Pecican și prietenii săi au sperat că este posibilă, în sfârșit, și la noi „instalarea în scaunul de președinte a unui scriitor dizident și patriot, precum Vaclav Havel în Republica Cehă. Ne-am dezmeticit repede când am văzut reacțiile cetățenilor. Era ca în parabola omului bolnav care, deși suferind, preferă frecțiile cu apă rece și promisiunile deșarte din partea unor vraci în detrimentul medicului care îi spune că e necesară amputarea picioarelor pentru a scăpa cu viață.”3
Am putea considera ca reper cronologic anul 1995 pentru momentul „istoric” în care intelectualitatea a decis că nu avem și noi un Havel. Ce să facem, nu-i așa, dacă nu-l avem... Acesta a fost și a rămas dezideratul intelectualității române: Să nu aibă un Havel! Pentru ca, tot pronunțând numele lui, să se șteargă din memoria noastră, și așa fragilă, adevărul imbatabil, în ciuda tuturor mistificărilor: Avem un Goma! Să ne minţim că suntem buni şi drepţi, şi curajoşi, şi foarte principiali chiar şi aplicând dubla măsură şi sferturile de adevăr, pentru că, este stabilit, amputările dor, ne privează de plăceri, mai mult decât vinovate. Amputat de patrie, cu ajutorul Securităţii şi al sprinţarei bresle scriitoriceşti, Goma s-a refugiat în limba română, demonstrând că există un Dumnezeu pentru fiecare ciumat din lumea largă. Un Dumnezeu care loveşte popoarele hrăpăreţe, exact când se aşteaptă mai puţin, plătindu-le mentalitatea superficială croită după chipul şi asemănarea statuilor de lut din fruntea bucatelor.
De 27 de ani, intelectualitatea română pică proba solidarității, captivă paradigmei egocentriste a devenirii de figură marcantă şi obligatoriu singulară. România suferă de multe boli, între care și aceea a elitismului, într-o ţară în care elitele nu există.
1 Subliniere cu roșu, linie terminată în săgeată, în vârful căreia scrie „f.b.”: foarte bine.
2 DUI 2217, vol. 8, f. 63 r-v.

3 https://alexandrupecican.wordpress.com/2012/06/04/scrisoare-catre-paul-goma/ (accesat la 14 iunie 2016)


duminică, 26 iunie 2016

dintr-o carte, ca multele cărți, care nu interesează pe nimeni


GRUP CANAL 77. „Paraziții sociali” și MIȘCAREA GOMA pentru drepturile omului



(...) Practicînd un stalinism după Stalin, la 12 ani după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul Nicolae Ceauşescu afişa discursul dreptăţii şi echităţii socialiste. Propaganda oficială nu a reuşit însă împiedicarea aflării adevărului despre controlul centralizat. Cei cinci tineri neconformi cu morala, cu normele eticii şi echităţii socialiste, au fost duşi imediat după pronunţarea sentinţei la Canal şi repartizaţi astfel: Radu Negrescu-Suţu în comuna Basarabi, doi la Medgidia şi doi la Cernavodă.
A doua zi, pe 6 iulie, a fost adus inginerul Vasile Constantinescu. O lună mai tîrziu, pe 6 august, şi Dragoş Neamţu, desenator tehnic, student, în vîrstă de 21 de ani. Un detaliu amuzant, spune Radu Negrescu-Suțu, este acela că „Dragos Neamțu a fost repartizat în comuna Basarabi, în aceeași baracă cu mine. Mai mult, în același pat. Așa că atunci cînd ne întîlneam amîndoi acolo, unul dintre noi dormea pe rînd pe jos, patul fiind prea îngust pentru doi. 
În baracă mai erau cazați niște muncitori, care fuseseră instigați de Securitate să ne provoace. Noaptea, se îmbătau și începeau să arunce cu cuțite în pereții de lemn ai barăcii, chiar deasupra patului în care dormeam eu. Nu am răspuns la această provocare, preferînd să ies afară din baracă. O ceartă putea degenera repede și a doua zi aș fi putut fi găsit înjunghiat. Dragoș Neamțu mi-a povestit că a fost supus și el aceleiași provocări. 
Niță și Păunescu au fost și ei agresați de niște muncitori instigați de Securitate (dintre care unul era chiar ciung), și bătuți pentru că «erau niște trădători». Aceasta se petrecea într-un parc din Medgidia, sub ochii trecătorilor”[1]
Memoriile adresate de către cei 5 procurorului general al RSR Gheorghe Bobocea în vederea recursului extraordinar nu au avut sorţi de izbîndă. Eliminînd şi această ultimă formă legală de acţiune, tinerii au adresat memorii oficialilor străini şi unor organizaţii internaţionale. Prin Memoriul către senatorul american Henry Jackson şi organizaţia Amnesty International ei menționau „Folosirea legii civile nr. 25 din 1976 împotriva disidenţilor, mai ales că cinci dintre noi sîntem semnatari ai apelului lui Goma, ne îndreptăţeşte să ne considerăm deţinuţi politici, pedepsiţi pentru delict de opinie”. Anunţau că vor intra în greva foamei începînd cu 1 septembrie dacă regimul de la Bucureşti nu le va da voie să emigreze. În realitate, au vrut să o înceapă în data – încărcată de simbolistică pentru comuniști – de 23 august.
Pe 21 august 1977, însă, „The Observer” dedică celor 7 români, un articol intitulat Gulag on the Danube. Citînd din scrisoarea lor, ajunsă la redacție, este prezentată pe scurt situaţia la zi a celor 7 români aflaţi în conflict cu autorităţile române. În încheiere, anunță hotărîrea lor de a intra în greva foamei. Totodată, sînt publicate numele și vîrsta acestora, evident, pentru că așa impun regulile jurnalismului, dar, în context, mai ales pentru a le oferi o pojghiță de protecție față de regimul represiv de la București: „SEVEN Romanians have written to Amnesty International saying that Romania has «set up its own Gulag prison camp system» on the Danube - Black Sea canal, writes Andrew Wilson. (...) The seven say that on 1 September wherever they may be they will go on hunger strike and maintain it «to the end»”[2]. Nu este, deci, întîmplător că „pe parcursul sărbătorii de 23 August, timp de trei zile am fost ținuți în Medgidia cu domiciliu forțat”, după cum îi scria Niță lui Ceaușescu în februarie 1979.
Tînărul Dragoş Neamţu i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, la 7 august 1977: „Bazîndu-mă pe rezultatele Conferinţei de la Helsinki şi pe legile enunţate de Carta Naţiunilor Unite, legi ratificate de d-stră înşivă privind libera emigrare, am informat autorităţile în drept de intenţia mea de a părăsi România. Văzînd că nu primesc nici un rezultat am scris postului de radio Europa Liberă pentru a arăta şi dovedi autorităţilor române hotărîrea pe care am luat-o, considerîndu-mă semnatar al scrisorii lui Paul Goma. Hotărîrea mea de a emigra am luat-o şi o voi menţine cu orice sacrificii”[3].
După 5 iulie 1977, Radu Negrescu-Suţu a continuat să trimită scrisori şi memorii, precum şi actele doveditoare ale situaţiei juridice în care se aflau. Adresîndu-se Europei Libere, cerea: „Să se difuzeze situaţia noastră actuală din care nu întrezărim vreo scăpare în viitorul apropiat, ci din contră, ne aşteptăm la represalii înăsprite. Încercăm în zadar să luăm legătura cu Dl Paul Goma şi sîntem informaţi de acelaşi lucru din partea sa”[4].
Paul Goma fusese arestat la 1 aprilie şi eliberat la 6 mai după un scenariu demn de Hollywood, numele său încă mai putea forţa nişte uşi către lumea liberă. Hipnoza ideologică fusese zguduită de încăpăţînarea unui scriitor, fost deţinut politic, de a arăta lumii democratice şi românilor că şi ei au drepturi. Românii din emigraţie şi opinia publică occidentală erau cu timpanul încordat către România, acolo unde părea că nimic nu indispune de ani buni regimul totalitar. Atitudinea Grupului Goma a fost motivul pentru care Europa Liberă a devenit portavocea acestei mişcări – numită poetic şi „Primăvara lui Goma”. Şansa de a supravieţui şi de a emigra, în sute de cazuri, a fost spargerea consemnului tăcerii şi al secretului, publicarea şi mediatizarea numelor.
Deturnarea caracterului politic al diverselor gesturi individuale sau colective îndreptate împotriva regimului comunist a fost una din grijile prioritare ale aparatului represiv. Orice încercare ce ar fi pus în pericol siguranța partidului-stat a fost depistată rapid şi împotriva ei s-a declanşat un întreg dispozitiv al Securităţii. Scenariul reeducării prin muncă forţată în urma unui simulacru de proces sub acuzaţia falsă de „parazitism” a eşuat numai în urma aflării adevărului în afara ţării. Autorităţile comuniste au fost nevoite să dea paşapoarte celor şapte protestatari. Într-un stat cu constituţie şi instituţii democratice, în care funcţionează în practică separarea puterilor în stat, faptul că un cetăţean nu poate deţine paşaport sau, în cazul în care îl obţine la un moment dat, nu se poate folosi de el, este inacceptabil.
Sub presiunea opiniei internaţionale, prin implicarea Amnesty International, în noiembrie 1977 Procuratura generală a RSR „a descoperit că instanţa greşise[5] cînd ne condamnase, aşa că a introdus recurs extraordinar împotriva sentinţei pronunţate în 5 iulie”[6]. Pe 21 decembrie 1977, „Die Weltwoche” publica, sub titlul Auszug aus Ceausescus Paradies. Rumänische Dissidenten in Wien/ Von (Plecarea din paradisul lui Ceauşescu. Disidenţii români la Viena), un rezumat al epopeii celor cinci, exprimîndu-şi mirarea că unul dintre regimurile comuniste din Europa cu o politică internă dintre cele mai dure i-a lăsat pe protestatari să plece, cu atît mai mult, cu cît: „deşi aparţineau cercului de dizidenţi din anturajul scriitorului Paul Goma nu erau nume proeminente şi nu aveau niciun sprijin internaţional. Nici PEN Clubul, nici o oarecare Academie de ştiinţă nu mai putea ţine o mînă protectoare deasupra lor...”[7]. Ceea ce doar încearcă să sugereze publicaţia elveţiană este o problemă de pragmatism politic şi diplomatic internaţional. În ciuda întîlnirilor la nivel înalt din cadrul Conferinţei pentru cooperare şi securitate în Europa de la Belgrad, încălcările drepturilor omului în România erau semnalate în primul rînd prin intermediul REL, finanţat de CIA, apoi, din 1972, de Congresul Statelor Unite. Schimbarea finanţatorului a determinat şi modificarea nuanţată a comentariilor politice.
La sfîrşitul anilor 1970 redactorii de limba română ai postului de radio nu aveau libertatea de a pune oricum sub lupă regimul de la Bucureşti, mai ales persoana președintelui Ceaușescu, Statele Unite urmărindu-şi interesele geostrategice în jocul sferelor de influenţă cu Uniunea Sovietică. Pretinsa politică externă independentă a Bucureștiului faţă de Moscova trecea pe primul loc în preocupările analiştilor oficiali americani, natura internă totalitară a regimului comunist nefiind pe agenda lor de priorități. Cu toate acestea, angajaţii şi colaboratorii români ai REL au reuşit, uneori asumînd riscul de a nu o mai putea face, să ţină trează o conştiinţă a solidarităţii externe cu românii aflaţi în interiorul graniţelor ideologice. Mişcarea Goma fusese prea mult pentru relaţiile româno-americane. Regimul comunist încercase prin desfăşurarea unui dispozitiv de război să muşamalizeze „afacerea Goma”. În iunie acelaşi an (parcă prevestind greva minerilor ce avea să urmeze) răzbat încă voci de nemulţumire, preşedintele american Jimmy Carter primea scrisori de la românii ale căror drepturi erau violent încălcate. Salvarea lor nu a venit nici de la „campioana democraţiei”, nici de la alt stat occidental, neexistând o voință politică declarată de a înfrunta lagărul socialist. Ci de la încăpăţînarea protestatarilor care au reuşit să ţină în priză interesul unor organizaţii nonguvernamentale, precum Amnesty International: „Au făcut greva foamei, au refuzat să lucreze, au trimis scrisori pe ascuns la Amnesty International şi în străinătate. Pe scurt, au arătat în toate modurile posibile că nu sînt dispuşi să capituleze. La aceasta i-a ajutat cu siguranţă şi faptul că erau cinci şi că în lagăr [Medgidia] au mai găsit alţi doi condamnaţi – un inginer de 33 de ani şi un student de 21 de ani, care ispăşeau aceleaşi condamnări pentru aceleaşi motive. Niciunul nu trebuia să lupte singur”[8].
Un al doilea Apel a fost publicat tot în „Die Weltwoche”, pe 7 septembrie 1977, după ce li s-a încălcat dreptul de a protesta prin greva foamei. În ciuda semnalelor de ajutorare, protestatarii erau îngrijoraţi:
„BĂTUȚI ȘI CONDAMNAȚI LA MUNCĂ FORȚATĂ
Cinci luptători români pentru Drepturile Omului cer pentru a doua oară ajutor
Mișcarea română pentru Drepturile Omului, începută cu un neobișnuit optimism și risc, pare a fi redusă la tăcere.
Noi, cei cinci semnatari ai Apelului pentru respectarea Drepturilor și Libertăților elementare ale Omului în România, apel care a apărut la sfîrșitul lunii iunie 1977 în ziarul elvețian «Die Weltwoche», vrem să vă informăm despre ceea ce a trebuit să îndurăm ca urmare a publicării lui.
Pe 1 iulie 1977 am fost arestați și interogați timp de cinci zile. Interogatoriile au fost însoțite de presiuni morale și fizice, și am fost constrînși să dăm diverse declarații și retractări, pe care le declarăm aici nule și neavenite.
Pe 5 iulie am fost conduși separat, sub paza poliției [miliției], în fața unei instanțe judecătorești, unde după cîteva minute, fără avocat și fără martori, am fost condamnați la un an de muncă forțată la canalul Dunăre-Marea Neagră, la 200 km depărtare de București. Condamnarea a fost pronunțată în baza legii nr. 25/ 1976, lege ce se aplică persoanelor care refuză sistematic să lucreze și care duc o viață parazitară. Faptul că noi toți lucrăm, făcea să nu putem fi introduși în această categorie.
Prin acest apel vrem să facem cunoscut pe plan internaţional că prin tratamentul ce ni s-a aplicat de către autorităţile (Poliţie [Miliţie], Securitate) din București, Cernavodă, Medgidia și Basarabi – unde ne aflăm în acest moment au fost violate în mod flagrant Drepturile și Libertățile cele mai elementare ale Omului.
Declarăm aici condamnarea la care am fost supuși ca nelegală și neîntemeiată și faptul că ni s-a furat libertatea – chiar dacă «oficial» ni se asigură o libertate relativă.
Vrem să vă comunicăm că ne temem pentru securitatea persoanelor noastre și că în cazul unei alte anchete după publicarea acestei scrisori – în cazul unei izolări, unei alte condamnări și chiar în cazul unei morți «accidentale», facem răspunzătoare autoritățile polițienești și de securitate.
Vrem să facem cunoscut faptul că vom declara cu toții greva foamei pe 01.09.1977 și că o vom duce pînă la sfîrșit, întrucît condițiile în care trăim și muncim sînt neomenești și întrucît nu avem nici cea mai mică speranță să ni se schimbe sentința pînă cînd nu vom căpăta vizele pentru părăsirea definitivă a României.
Vrem să vă facem de asemenea cunoscut faptul că dacă vom mai fi acuzați de încălcarea vreunei legi sau de alte infracțiuni, acuzațiile vor fi numai pretexte și infracțiunile inventate.
Dacă vor apărea documente cu semnătura noastră, înseamnă că acestea au fost obținute cu forța.
Încă o dată vrem să subliniem că prin apelul nostru din 26.05.1977 nu vrem să atacăm în niciun caz suveranitatea statului socialist. Dorim numai ca Drepturile și Libertățile elementare ale Omului care există în Constituția R.S.R. și în tratatele internaționale pe care țara noastră le-a semnat și ratificat – să fie respectate.
Pentru că ne găsim într-o situaţie disperată, pentru că am fost torturaţi, pentru că am fost condamnaţi pe nedrept, pentru că sîntem izolaţi – şi aceasta numai pentru că am cerut aplicarea Drepturilor Omului în ţara noastră, pentru că viaţa ne este în pericol, pentru că am fost condamnaţi pentru delict de opinie, lansăm un apel deschis tuturor celor care luptă pentru respectarea Drepturilor Omului, D-lui J. Carter – Preşedintele S.U.A. şi astfel facem public acest al doilea apel disperat, pentru salvarea vieţilor şi libertăţilor noastre.
Semnează, în ordine alfabetică:
Ion Marinescu – 31 ani
Iosif Niță – 26 ani
Radu Negrescu – 27 ani
Raymond Păunescu – 26 ani
Nicolae Windisch – 28 ani
La apelul nostru au aderat fără rezerve: Vasile Constantinescu – care a fost închis, de asemenea, ca semnatar al Apelului lui Paul Goma – interogat, bătut şi condamnat la muncă silnică la Canal, şi Dragoş Neamţu – care a trimis două scrisori la Radio Europa Liberă şi care a fost interceptat, urmărit şi acum constrîns să fugă de acasă şi să trăiască ascuns”[9].
Reportajul este ilustrat cu o imagine în care apare Ceauşescu la microfon, în faţa unei mulţimi. Legenda: Nicolae Ceausescu: liberale Aussenpolitik, starre Innenpolitik (Nicolae Ceauşescu: politică externă liberală, politică internă rigidă).
Acest al doilea Apel al GC 77 este limpede inspirat din Testamentul[10] lui Paul Goma, care cunoștea Securitatea pe dinăuntru (cum atît de inspirat se exprimă însuşi prozatorul, cu experienţă de detenţie dejistă, și ceaușistă, şi de domiciliu obligatoriu), motiv pentru care, încă din 1976 redactase un text cu veleităţi testamentare, al cărui martor a fost scriitorul Dumitru Ţepeneag. În timpul detenţiei de la Rahova, din 1977, publicarea acestui text a stopat practic planul lichidării lui Paul Goma. „Desecretizarea” metodelor şi tehnicilor de terorizare a avut mereu ca efect fie stoparea (cel mai concludent caz este al încetării reeducării de tip Piteşti după ce opinia publică internaţională a aflat de experimentul diabolic din sistemul concentraţionar românesc), fie relaxarea mecanismelor represive sau cosmetizarea acestora. Scriitorul știa acest lucru și, spre norocul lor, cei 7 tineri au putut profita de precedentul Goma.




[1] E-mail de la Dl Negrescu-Suțu, 2 oct. 2015.
[2] Gulag on the Danube, în „The Observer”, 21 august 1977, p. 21.
[3] Av. Cornel Dumitrescu, loc. cit.
[4] Ibidem.
[5] Sublinierea mea.
[6] Ibidem.
[7] „Die Weltwoche”, 21 decembrie 1977.
[8] Ibidem.
[9] Geschlagen und zu Zwangsarbeit verurteilt. Fünf rumänische Menschenrechtler rufen zum zweitenmal um Hilfe, în „Die Weltwoche”, 07.09.1977.
[10] Publicat în Paul Goma, Scrìsuri I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, București, 2010 și în Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, București, 2015.