joi, 15 decembrie 2016

a fi bucovinean...

A fi bucovinean, să plângi când auzi de Bucovina

Ştefan Ungurean, Mircea Ivănoiu, Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX, 2 vol., Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2015, 462 p.+458 p.

Cele peste 900 de pagini ale volumelor de faţă alcătuiesc un rezultat fericit, specific demersurilor de recuperare a istoriei orale, am putea spune, o „monografie” bucovineană povestită la temperatura amintirilor şi a istoriei. Între o prefață analitică (Ștefan Ungurean, Bucovina – spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică, vol. 1) și o postfață metodologico-afectivă (Mircea Ivănoiu, „Izgonirea din rai” reflectată de oglinda istoriei orale, vol. 2), putem citi 43 de interviuri ample, realizate de o echipă de tinere (Anca Moraru, Bianca Trif, Andreea Vântu, Mihaela Anghel, Valentina Preotu, Ana Sandu, Miruna Szilvasy, Anca Soare, Olivia Moldovan), alături de cei doi coordonatori-autori. Sub un titlu literar şi un subtitlu generos, interviurile povestesc viaţa bucovinenilor uniţi în 1918 cu ţara de origine, România, rupţi în iunie 1940 şi aruncaţi nu doar într-o altă lume (comunistă), ci, de atunci, într-un vis al revenirii, căruia, mulţi dintre ei i-au devenit captivi.
Prefaţa constituie un studiu introductiv necesar unui atare efort recuperator, fiind echilibrat şi bine informat asupra dinamiciii mentalităţii şi practicilor sociale şi culturale în interiorul grupului etnic românesc (bucovinean), dar şi în raport cu instituţiile oficiale şi cu celelalte comunităţi etnice, începând cu regimul stăpânirii austriece.
Atât bucovinenii, dar mai ales basarabenii se vor refugia masiv în România micșorată, în iunie 1940 și la începutul anului 1944, pe măsură ce Armata Roșie împingea frontul spre vest. Simt nevoia să fac această apropiere între cele două provincii românești, pentru a configura mai amplu trăsăturile unui tablou istoric din care cele două fac parte. Cu atât mai mult, cu cât Mircea Ivănoiu confesează în postfață că „ideea de start a fost aceea de a pregăti două pachete de interviuri paralele, unul pentru refugiații bucovineni și altul pentru refugiații basarabeni, dar puterile și rezervele de timp ale echipei au fost insuficiente pentru a dezvolta proiectul și pe direcția Basarabiei”.
Având ca puncte comune apartenența la același spațiu originar geoistoric, uniți prin limbă și tradiții, bucovinenii și basarabenii (îi numesc astfel pentru a sublinia o evoluție antropoistorică, dar și o consecvență aparte) au avut de suportat diferențe cultural-politice și traumatice, în funcție de stăpânirea sub care i-au aruncat deciziile diplomatico-militare de forță: primii, începând din 1774, în Imperiul Austriac (numit astfel din 1804), cei din urmă, din 1812, în Imperiul Țarist. Un alt numitor comun îl constituie unirea cu țara, în 1918, rămânând „uniți” și prin dezastrul politic, diplomatic și uman de după 28 iunie 1940. Românii basarabeni (inclusiv cei din județele sudice, cărora le datorăm, în realitate istorică, denominațiunea Basarabia/ basarabeni, aflate azi, ca și Bucovina de Nord sau Ținutul Herței, în componența Ucrainei, moștenitoare a Uniunii Sovietice) au avut parte de o deznaționalizare violentă, în comparație cu Bucovina sub austrieci. Studiul semnat de Ştefan Ungurean este binevenit și relevant în această speță delicată. Deznaționalizarea – autorul folosește termenul specios dezidentificare – operată de autoritățile imperiale de la Viena (de exemplu, prin „blocarea formării de profesori în limba română” și obligativitatea învățării limbii germane) s-a produs deodată cu forme de educare și culturalizare inerente mediului cosmopolit și calificat superior din întregul Imperiu, generând în timp nu doar modificări benefice comportamentale și de mentalitate, complementare, totuși, păstrării limbii materne în comunitățile compacte și în familie. În Basarabia, lucrurile au stat sensibil diferit, datorită viziunii țariste, ulterior sovietice, asupra stăpânirii popoarelor. Intrați și ei în malaxorul ideologic țaristo-sovietic, bucovinenii vor avea o altă formație, susține autorul prefeței, pe care au păstrat-o până în zilele noastre: „tocmai calitatea educației a mărit conștiința distinctivității bucovinenilor în raport cu moldovenii. Românii bucovineni se distingeau etnic și lingvistic de ucraineni, dar se distingeau în plan mental, cultural și civic de moldoveni”. Nu știm dacă autorul se referă strict la moldovenii din dreapta Prutului sau la cei din stânga (basarabeni), însă, distincția rămâne, oricum, valabilă. În fine, un alt punct comun, pe care și bucovinenii, și basarabenii îl datorează celei mai înaintate ideologii din toate timpurile, este „repatrierea” cetățenilor sovietici începând din toamna anului 1944, conform art. 5 al Convenției de Armistițiu. Vânarea lor pe teritoriul României, pentru a fi „repatriați” direct în Siberia sau în Kazahstan, a durat câțiva ani, majoritatea celor care au reușit să rămână fiind deportați în Bărăgan, unii ajungând în închisorile politice. Soarta bucovinenilor și basarabenilor a fost comună în multe momente istorice, mai ales în comunism. 

Postfaţa ne introduce în bucătăria demersului: semnificaţia domeniului, istoricul ideii (cele două volume sunt rezultatul unei cercetări în urma parteneriatului dintre Indiana University, Bloomington şi Universitatea „Transilvania” din Brașov, cu sprijinul Fundației ASPERA ProEdu Brașov, derulat între anii 2001-2003), managementul cercetării de istorie orală, pedagogie socială. În încheiere, Mircea Ivănoiu face și o impresionantă declarație subiectivă despre legăturile sale intime cu tema bucovineană, ceea ce nu distonează cu scopul demersului, dimpotrivă: „Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivității cu orice preț este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare și o scriere subiectivă atunci când citești unul sau altul dintre texte. Șansa la obiectivitate a cărții rezidă în lectura integrală a ei. Potențată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate și autenticitate relatării, transmite o substanță care asigură liantul social al comunității în cauză, transmite credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă”.
Proiectul de istorie orală coordonat de Ştefan Ungurean şi Mircea Ivănoiu este unul impresionant, atât sub aspectul conținutului celor peste 40 de interviuri, cât și ca volum editorial. Este o muncă de folos comunității istorice şi sociologice, precum și tuturor celor care vor să întrețină memoria unor timpuri nu foarte depărtate de prezent. Rostul pedagogic extins al unei astfel de lucrări este evident, iar încărcătura emoțională transmisă are o funcție disipativă.
În privința interviurilor, câte povești de viață atâtea istorii, piese din tabloul cu un număr infinit de lumini, umbre, nuanțe puse în evidență sau estompate în funcție de adevărurile fiecăruia dintre martori. Din toate aceste holograme vii, mărturisitoare, din corul vocilor istovite ori regenerate de moștenirea directă/ indirectă se țese un suport verosimil, remarcabil pentru înțelegerea trecutului și evitarea capcanelor prezentului, un organism autoimun, pe care îl numim, îndeobște: Istorie.  

(text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 37/ 2016; dintr-o eroare a redacției, a apărut abia în decembrie, deși a fost trimis spre publicare în rubrica „Paradigme basarabene” în luna martie; încurcătura este explicabilă în contextul trecerii revistei, la începutul anului, de la o frecvență lunară la una trimestrială.)


luni, 12 decembrie 2016

prizonieri în visul de semitrezie al nației

istoria zilei în câteva puncte

1. Viitorul îl hotărăsc deopotrivă cei care votează și cei cărora le este mai aproape lenea minții și-a trupului, cei care nu votează. Să repetăm ca papagalii că viitorul ni-l hotărăsc bătrânii (nici măcar nu este adevărat, nu toți votanții PSD sunt în vârstă!, așa cum nu toți votanții celorlalți sunt tineri!) înseamnă să acceptăm că într-o societate contează numai o anumită parte a ei. Cine votează și reacționează mereu în scheme nu e cu nimic deasupra celui care ieri a preferat să stea în fața televizorului, să se dea cu schiurile, să se rupă-n figuri prin cluburi etc.
2. Cei care ne tot „amenință” cu plecarea din România – ca și când ar fi vreun titlu de glorie! – din cauza, chipurile, celor care au votat „prost” (pentru că, nu-i așa, sunt „proști”, proștii țării, ăia care-i trag de 27 de ani în jos pe deștepții țării etc.) sau n-au votat deloc nu le sunt cu nimic superiori acestora. Moralmente vorbind. Altfel, fiecare suntem așa cum se poate constata la o analiză mai atentă /sic/. Adică, noi, comunitate națională, noi, cetățeni români, n-am fost capabili să fim liberi atâta amar de vreme, dar dăm fuga la occidentali, că ei au primit democrația de-a gata, au primit un sistem funcțional nou și frumos ambalat, pe care-l întrețin marțienii, în timp ce occidentalii o duc bine și nici la bască nu-i doare... Pentru Libertate se luptă, individual, în fiecare zi. Și cea mai grea luptă e cea cu sine. Lucrezi asupra ta, în primul rând, în fiecare zi, ca să rămâi liber și să te comporți ca atare. O suna a platitudine, dar asta e.
3. Aud tineri plini de ei, care-au învățat limba de lemn afaceristă pe te miri unde, care spun că generația lor va schimba România. Nu, mulțumesc. Într-un conglomerat corporatist? Care spun că ei sunt bătăioși, că au ieșit în stradă. Pe bune? După accidentul nefericit de la „Colectiv”? Generația noastră (adică a părinților acestor tineri „bătăioși”) a ieșit cu miile și zecile de mii în stradă strigând „Jos comunismul” „Jos Iliescu!” „Jos cenzura!”. Într-o vreme în care nu ne făcuse nimeni educație democratică, eram născuți și crescuți în comunism de părinți conformi ideologic, unii mai speriați decât alții, poate, unii mai săraci decât alții, sigur, dar ne-am câștigat singuri discernământul, ne-am câștigat singuri libertatea-de-sine. Am făcut marile demonstrații din ianuarie, februarie 1990, Piața Universității, mineriadele, eram tineri și voiam să scăpăm de comunism, în vreme ce societatea se afunda confortabil în visul de semitrezie din somnul minții comuniste. Nimic nu este mai înșelător decât un vis de semitrezie pe care vrei să îl prelungești la nesfârșit, că-i plăcut și călduț și, mai ales, te ajută să evadezi din realitate. Lupta tinerilor de azi trebuia să fie aceeași. Din nefericire, ei nu ni se alătură pentru a înmulți rândurile ca să ne scuturăm de mentalitatea reeducată în care ne afundăm. Pentru că ei vor musai, acum, acum, acum, pe loc și fără drept de apel: condiții bune de trai, casă, mașină scumpă, slujbă plătită „ca afară”. Cam asta îi interesează pe ei și cam același lucru întreaga românime. Atâta vreme cât vom „lupta” numai pentru stomac și pentru acumulare materială (trăiască materialismul dialectic!) nu vom fi liberi. Vom continua să plasăm vina pe umerii bătrânilor de la țară (repet: nu toți sunt bătrâni și nu doar din mediul rural). Și, așa cum scria Felix Nicolau într-un comentariu: noi chiar citeam pe rupte, vedeam filme artistice în neștire, discutam între noi până la oboseală, nu despre ultimul telefon performant ci despre ce se întâmplă în țară, despre ce se alege de noi. Cultura înseamnă libertate.
4. Nu în (pen)ultimul rând, chestiunea „victoriei”. Nu se putea formula mai bine și mai artistic decât a făcut-o Cristian Fulaș în dimineața asta:
Senzația că învinșii nu sunt de tot învinși iar câștigătorii nu sunt mai deloc câștigători e una oarecum hazlie.
Haide, unii au dovedit că pot face din tastaturi bici, ceilalți au tot timpul să facă din bici alt rahat, poate și mai mare decât cel dinainte.
În realitate cine, ce, cum și cât a câștigat în ultimii aproape 27 de ani? Țăranii, talpa țării, „prostimea”? Cumva muncitorii frustrați de prin toate cotloanele țării? Cumva intelectualii cei mulți și fără nume răsunător? Cumva cercetarea românească din toate domeniile? Cumva: Învățământul, Cultura, Sănătatea, Infrastructura? Cine, cum, cât? Să tragem linie, să vedem ce iese. Poate afaceriștii și corupții transpartinici? Poate marcanții membri de partid, care se înjură pentru distracția votanților și se pupă în culise?
5. Așa ajung la acest provizoriu ultim punct: USR.
Cum scriam aseară pe facebook: Tragedia noastră națională e că USR a luat voturi de la PNL (care a ajuns o rușine de partid) și de la câțiva indeciși, nu de la PSD! Avem o problemă grea, pe care o ascundem în discursuri lemnoase și în așa-zise analize, ne comportăm ca o democrație în care sunt ȘI probleme. În realitate, suntem o democrație de formă, cu un fond mental sclerozat de reeducarea comunistă.
Am ajuns să îl felicităm pe penalul Dragnea pentru capacitatea lui de om politic. Am ajuns să premiem minciuna, șiretenia, viclenia, să le considerăm valori.
Asta ce ne spune? Păi, să recitim ce am zis mai sus...
Tot aseară, scriam, tot pe facebook:
Așa, și? Iar avem un popor de „proști”, iar noi cei care ne dăm cu părerea pe-aci suntem spuma inteligenței? Ce au făcut intelectualii (ăia care contează ca imagine publică), ce au făcut elitele culturale în acești aproape 27 de ani? Au jucat alba-neagra cu Puterea, au făcut compromisuri zâmbind și argumentându-și artistic adeziunile, i-au pus mereu pe oamenii care se uitau cu nădejde în ochii lor să aleagă „răul cel mic”. N-au vrut niciodată să rupă pisica-n două, să aleagă grâul de neghină! Nu! Pentru că și-ar fi tăiat craca de sub ei, ar fi pierdut privilegiile, ȘI-AR FI NEGAT TOT TRECUTUL! Or, ce-ar mai însemna ei, simbolic vorbind, fără trecutul lor cosmetizat? Un trecut conform ideologic, un trecut pe burtă ș.a.m.d.
De-a lungul timpului, unii „prieteni” virtuali (se/ mă) întrebau care-i legătura dintre o afirmație și alta... Nu e? Păi, să ne deschidem sertărașele din creier, să le lăsăm să se aerisească, să circule informația din unul în altul. Să lăsăm libertatea interioară să se-nfiripe.
Revenind la USR (cu care eu am votat ieri). Aștept liniștită să confirme că este forța „salvatoare” a nației, că nu se va dispersa în parlament, fie în „independenți”, fie la PNL sau cine știe pe unde. Că nu va lua rapid culoarea corupției mentale conducătoare în România. Și, ca o nuanță, ca o „pată de culoare”: Clotilde să încerce să mai țină gura închisă când o năvălesc penseurile (comparația dintre alegerile de pe vremea lui Ceaușescu și cele de ieri este... anecdotică, arătând cât de afaceristă e ea în toate, inclusiv în discursurile de adolescentă rebelă și mânioasă care nu pricepe mai nimic din istorie.).
Nu, să nu iubim nicicând oamenii politici, să nu le facem declarații, nici chip cioplit în timpul vieții. Este primul pas spre pierderea libertății (pentru cei care au apucat să o cunoască).