vineri, 30 ianuarie 2015

PAUL GOMA 80

text apărut în revista „Confesiuni”, ian. 2015
    
    

Paul Goma 80

Începuturile Mişcării pentru drepturile omului


Motto:
„Goma este interzis în România fiindcă a sfărâmat un tabu, acela de a «tăcea», de a nu vorbi de ceea ce s-a întâmplat în gulagul românesc, mai crud, mai sângeros, mai kafkian chiar − păstrând proporţiile − decât acela al lui Stalin şi care, din cauza acestui consemn al tăcerii, este puţin sau chiar deloc cunoscut în Occident.
     După ce a sfărâmat acest tabu în «Ostinato», Goma recidivează căci «Gherla», titlul noii sale cărţi, este tot numele unui lagăr dintr-un târg al Transilvaniei a cărui sinistră reputaţie este aşa de mare încât a intrat în vorbirea curentă cu sensul de închisoare... Goma încearcă să povestească gulagul românesc unei prietene... Dar prietena franceză, ca întregul Occident în general, orbită de gustul său pentru confort, nu-l înţelege, refuză să ştie, să afle adevărul... Or Goma furnizează formula chintesenţei întregii literaturi a gulagului”.
(Pol Mathil, Un grec, un francez şi un român: întâlnirea în infern, în Le soir nr. 17, 21 ianuarie 1977)

Paul Goma, 1978
Anul acesta Paul Goma împlineşte 80 de ani. În februarie 2015, vor fi 38 de ani de la Mişcarea pentru drepturile omului, cunoscută drept Mişcarea Goma. În noiembrie, se va încheia şi al 38-lea an de azil politic pentru Paul Goma şi familia sa. Nimic nu ne anunţă că va fi şi ultimul.

Emisiunea „Teze și antiteze la Paris”, difuzată de postul de radio Europa Liberă, transmitea în ultima zi a anului 1977 un interviu cu scriitorii Paul Goma și Virgil Tănase. La 31 decembrie 1977, Paul Goma era în cea de a 41-a zi la Paris, ca azilant politic. Transmiterea interviului a debutat cu un comentariu al redacției, urmat de răspunsurile scriitorului exilat:
    
     REDACŢIA. Pe data de 28 ianuarie [1977] PAUL GOMA a distribuit la mai mulţi diplomaţi din Bucureşti o scrisoare deschisă de adeziune la «Carta 77» − adresată lui PAVEL KOHOUT şi camarazilor săi.
     PAUL GOMA: Am avut de gând s-o fac mai de mult şi să nu fiu singurul semnatar al acestei scrisori. Probabil că dacă ar fi fost mai mulţi, destinatarul nu ar fi fost KOHOUT ci «Carta 77». Am făcut câteva încercări infructuoase de a cointeresa şi pe alţi scriitori care erau într-o situaţie asemănătoare cu a mea, să se solidarizeze cu mişcarea cehilor şi slovacilor. Nu am reuşit. În disperare de cauză şi nu cu conştiinţa că prin asta mi-am făcut datoria. Desigur că tot un gest disperat ar putea fi considerat şi scrisoarea mea către [spaţiu liber − citeşte: Ceauşescu]. Eu am avut un sentiment de înşelat în raporturile mele cu [spaţiu liber − acelaşi] pentru că [tot spaţiu liber; tot numele care nu se scrie pe o hârtie a Securităţii] a zis ce a zis şi a făcut ce a făcut în 1968 în august şi am vrut să-i amintesc cea mai frumoasă zi din viaţa lui, până atunci nu mai avusese asemenea gesturi şi nici de atunci nu a mai avut.” (Notă a Securității, citată în Paul Goma, Scrìsuri I. 1971-1989, Ed. Curtea Veche, 2010)
Scrisoarea de adeziune la „mișcarea” cehilor și slovacilor Charta 77, intitulată Către Pavel Kohout şi camarazii săi, a fost distribuită în ianuarie 1977. Este gestul unui scriitor, fost deţinut politic (1956-1963), urmărit şi hărţuit de Securitate, ale cărui manuscrise au fost amânate în eternitate de către editurile româneşti&cenzură, şi care avusese curajul/ normalitatea de a le trimite la edituri occidentale. Prin caracterul ei deschis, public, putem considera că această scrisoare, prin tot ce semnifică ea, constituie începuturile Mişcării pentru drepturile omului în România. O mişcare anunţată de toate deciziile şi exprimările public(istic)e ale lui Paul Goma de după 1968-1970 (a se citi volumul Scrìsuri I. 1971-1989).
                            
Dintr-o Notă internă din 10 februarie 1977, purtând indicativul „151” (ofițerul Victor Achim), aflăm că scrisoarea deschisă adresată de Paul Goma dramaturgului Pavel Kohout a fost transmisă la Europa Liberă în aceeași zi. Nota reproduce în transcriere textul Scrisorii şi comentariile informative ale ofiţerului: „Doi scriitori români care trăiesc la Paris VIRGIL TĂNASE și DUMITRU ȚEPENEAG, au declarat și ei că se solidarizează cu lupta intelectualilor din Cehoslovacia pentru drepturile omului”.
Datorită Notei ofițerului de Securitate Victor Achim aflăm în ce măsură a fost reflectată această Scrisoare de presa occidentală:
„Este evocată astăzi la loc de frunte de multe ziare din Germania Federală.
Ziarul «DIE WELT» a publicat pe prima pagină fotografia romancierului român sub titlul «Pentru prima oară un român sprijină pe criticii regimului de la Praga».
«DIE DEUT/S/CHE ZEITUNG» a apărut cu o relatare intitulată «Un scriitor român publică Carta 77».
«−−− /SÜDDEUTSCHE/ ZEITUNG» de la München relatează despre scrisoarea scriitorului român într-un articol intitulat «Blocul răsăritean. Militanții drepturilor omului devin și mai curajoși». Și ziarul münchenez publică cu litere de o șchioapă următorul pasaj din scrisoarea lui PAUL GOMA «... pretutindeni haos, sărăcie, demagogie și teroare».
«FRANKFURTEN −−− ZEITUNG» /«FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG»/ publică la rândul său pe prima pagină un lung reportaj sub titlul următor: «Nemulțumirea din Europa Răsăriteană ia aspecte tot mai curajoase». Subtitlul acestui reportaj este următorul: «Într-o scrisoare din București adresată lui KOHOUT se afirmă textual: noi trăim cu toții sub același jug/»/.
Tot acest ziar publică un editorial în legătură cu scrisoarea lui PAUL GOMA și recentul interviu al lui MILOVAN GILA /DJILAS/ despre drepturile omului în Jugoslavia. Iată câteva extrase din acest editorial:
«Faptul că mişcarea de protest din răsărit ţine puţin seama de diferenţele de nivel pe planul politic extern ar putea să surprindă pe unii din occident, să preţuiască calea politică proprie a României sau independenţa Jugoslaviei. Cu toate acestea, cei oprimaţi de Ceauşescu nu văd într-o lungă perspectivă nici un avantaj în faptul că conducerea încearcă să întărească ţara cu un leninism românesc, împotriva leninismului sovietic. Scriitorul GOMA vorbeşte în numele a sute de mii de concetăţeni atunci când se referă textual la ceea ce numeşte ′ocupaţia românească a României′. Şi GOMA nu este fiştecine. În 1956, când repercusiunile revoltei maghiare se îndreptau spre România, el a fost aruncat în închisoare. Cartea sa ′OSTINATO′ a iritat atât de mult partidul încât acesta a pus în scenă un scandal la Expoziţia cărţii de la Frankfurt din 1971 unde era prezentat acest roman în traducere germană. O lună mai târziu Ceauşescu a strâns chinga în domeniul politicii culturale. Dar nu numai GOMA ci întreaga Românie doreşte un socialism mai suportabil.»” (document din DUI Paul Goma, dosar nr. 2217, vol. 4, ff. 298-299 f-v)

Regăsim în această Scrisoare adresată lui Kohout inconfundabilul stil Goma:
Ciomag-Căluş-Corupţie − iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetăţenii, pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de ani îndărăt.
Iată, însă, s-a dovedit (şi se va dovedi, în continuare) că se poate lupta împotriva degradării programatice la care este supus omul, la noi, în «socialismul»-stalinist.
Cuvânt-Condei-Conştiinţă (coincidenţă în limba română: alţi trei C…) au tulburat digestia celor care, în numele nostru şi «pentru binele nostru», ne-au călcat în picioare, ne-au pus să înălţăm piramide, ne-au întemniţat, ne-au pus căluş (pe care nu ni l-au scos decât pentru a ne permite să strigăm cuvinte de mulţămită), ne-au ucis. Digestia le-a fost tulburată şi am convingerea că nu doar atât: ci întreruptă pentru totdeauna. Şi nu pentru că ţelul nostru, cauza noastră sunt drepte − atâtea alte cauze drepte au fost înfrânte −, ci pentru că arma noastră este Cuvântul, cel mai tăios decât sabia. Sabie rusească la voi, sabie românească (indigenă, daco-romană, la urma urmelor sabia fraţilor noştri) la noi, în România, asupra capului nostru, al românilor − sabia va fi obligată să intre la loc, în teacă.
Libertatea, în speță libertatea de expresie a fost ucisă, la cotele ei cele mai extravagante, zilele trecute de niște criminali fanatici la Paris, unde au murit cel puțin 12 oameni, caricaturiști și jurnaliști de la „Charlie Hebdo”. O atare libertate este susținută de Paul Goma în acest prim text întemeietor al Mişcării pentru drepturile omului − alături de cele ce au urmat în februarie 1977 −, un text de substanţă, în ciuda şi datorită expresiilor foarte reuşite din punct de vedere literar. De 38 de ani, iată, unul de-al nostru ne spune că libertatea trebuie să pornească din interior, din noi înșine, în primul rând. De 38 de ani, unul dintre noi ne repetă, chiar și după căderea regimurilor comuniste: „Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească − la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină.
Nimic mai adevărat. După 25 de ani de libertate oficială, continuăm să ne comportăm ca niște autoocupați. Incapabili mental de a face pasul firesc în libertatea lăuntrică, prin înfrângerea spaimelor inoculate de 45 de ani de reeducare comunistă. Altfel de ce l-am respinge pe Paul Goma, acum, în libertatea noastră oficializată.


duminică, 11 ianuarie 2015

Regimul comunist - O „cruzime calculată, rece, inumană!”

(text apărut în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2014)

Intelectualul în comunism, un „pericol social” iminent

Dmitri Vitkovski, O viață în GULAG, trad. din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, București, 2013, 144 p.

„A trecut suficient timp de la evenimentele descrise încât să crească o nouă generație, care nu știe aproape nimic despre ororile stalinismului, mai ales că, în zilele noastre, în Rusia unii se aventurează să reabiliteze această perioadă. Este imposibil să-ți imaginezi că în Germania s-ar putea  vorbi serios despre Hitler ca despre un «bun manager» sau ca un om din Gestapo să se afle la putere. În timp ce în Rusia organizația responsabilă cu moartea a milioane de oameni și care a distrus viața altor milioane conduce în continuare țara, fără a a avea parte de condamnarea pe care o merită.”
(Ana Pilkington, fiica lui Dmitri Vitkovski)

Considerată de către sovietologul Nicolas Werth o carte ce „ar fi putut fi a doua mare operă a literaturii ruse despre universul concentraționar sovietic, după O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn”, cartea de față nu a putut fi publicată nici înainte de 1990 și nici în timpul vieții autorului ei. Autorul Arhipelagului Gulag spune despre Vitkovski că trebuia să fie corectorul cărții sale, însă a fost împiedicat de boală, deși a apucat să lectureze câteva capitole „care l-au convins și l-au asigurat că se va spune totul”.
Inginerul Dmitri Petrovici Vitkovski s-a născut în 1901 și a fost arestat pentru prima oară în 1926, la vârsta de 25 de ani, în urma unui denunț, pentru că în 1919 fusese mobilizat în armata amiralului Kolceak. Astfel, a devenit „un element social străin”, fiind încadrat la „pericol social”, pe baza unei rezoluții secrete a Comitetului Executiv Central al URSS, din 24 martie 1924. A executat pedeapsa cu deportare timp de trei ani într-un sat din Siberia, pe Enisei. Aflat în libertate un an, în 1931 este rearestat ca „speț burghez” (specialist burghez) și trimis pentru un an în Insulele Solovki, apoi la canalul Baltica-Marea Albă − Belomorkanal, unde devine „șef de șantier”. Ulterior, ajunge pe șantierul de pe râul Tuloma, dincolo de Cercul Polar, unde se construia o hidrocentrală. „Având în vedere zilele de muncă și ca urmare a încheierii pedepsei, sunt eliberat din detenție. Am făcut doar cinci ani. Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere în afară de pelerina din lagăr”. A poposit la Moscova numai trei zile, cât să-și dea seama că nu avea nicio șansă de a se stabili acolo, iar „după o lună de peregrinări obositoare și fără rezultat prin Asia Centrală și Siberia, mă angajez ca șef de secție la o fabrică chimică din Cimkent, iar peste încă un an mă mut în Vladimir”, la aproximativ 200 km de Mosvova. De unde va fi arestat pentru a treia oară în 1938, după numai un an de „libertate”. Din fericire pentru el, Vitkovski a fost arestat la câteva săptămâni după stoparea Marii Terori, motiv pentru care acuzația de „complot contrarevoluționar” conform celebrului articol 58 nu își va face efectul pe care îl avusese cu puțin timp înainte.
Sunt recognoscibile în povestea lui Vitkovski metodele de anchetare ale Securității după model sovietic. După ce l-au umilit, l-au amenințat cu execuția, adresându-i invective, unul dintre cei trei care se aflau în cameră i-a spus: „Acum du-te și adu-ți aminte de crimele tale. Noi știm tot și am notat tot aici, arătă el spre un dosar, dar trebuie să recunoști tu singur.” Va fi eliberat după doi ani, „din lipsă de probe” și fără să fi recunoscut ceea ce nu făcuse.
Condițiile de detenție și de anchetă erau similare celor din sistemul concentraționar românesc: mizerie, înfometare, anchete nocturne. Iar descrierea acestor condiții seamănă izbitor, din punct de vedere al conținutului și stilului, cu descrierile  unora dintre supraviețuitorii închisorilor politice din România. O dovadă în plus că ideologia comunistă, pusă în practică în zone socioculturale destul de diferite, a generat tipuri de realități similare, până la identificare pe anumite niveluri. Explicația rezidă în aceea că într-un astfel de regim ideologic metodele de inhibare a voinței ajung să se exercite asupra funcțiilor vitale proprii speciei: „Toate gândurile, ca și visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuțiile, ca și visele, revin la mâncare. Iar când treizeci-patruzeci de asemenea oameni flămânzi sunt adunați la un loc și nu pot să se împrăștie deloc, gândurile și vedeniile lor se accentuează reciproc și iau forma unei psihoze severe în masă.” Și pentru că anchetatorii erau instruiți în acest sens, în timpul anchetelor încercau să înfrângă rezistența unora dintre deținuți cu o farfurie de mâncare.
„Crezi că o să pățesc ceva dacă te împușc azi? N-o să primesc decât mulțumiri. Va fi o jigodie mai puțin.” îi spune anchetatorul Saharov într-o noapte, încercând să-l intimideze pentru a semna o declarație scrisă integral de anchetator. Nici bătaia până la sânge, nici statul în picioare două zile și două nopți nu l-au convins să semneze. Și poate n-ar fi reușit să reziste fără ajutorul celor doi soldați care l-au păzit, permițându-i pentru scurtă vreme să se rezeme de perete. Unul dintre ei a avut chiar curajul de a-i oferi un pahar cu apă în care și-a dizolvat rația zilnică de cuburi de zahăr.
După această detenție, Vitkovski trăiește în exil, în Caucazul de Nord, iar în timpul războiului este mobilizat într-o unitate specială, fostul deținut explicând astfel această ciudățenie: „împreună cu alți soldați răniți și care o terminaseră cu lupta, am fost trimiși − acestea sunt paradoxurile vieții noastre − la trupele cu destinație specială ale GPU, pentru «paza și protecția obiectivelor de stat și de importanță deosebită».” Din cauza stării precare a sănătății, părăsește războiul și se angajează cercetător într-un institut al Academiei de științe medicale. „Totul trece, dar multe se repetă”, consemnează Vitkovski în memoriile sale, cu trimitere la statutul de „pericol social” pe care un deținut politic nu îl pierde niciodată în timpul regimului comunist. După 6 ani de relativă normalitate, mai ales profesională, este îndepărtat din serviciu, pe motiv că a folosit în laborator, absolut regulamentar, cianură de potasiu. „Și așa, iar s-a ruinat tot! Familia, un serviciu bun, o anumită liniște, viitorul, speranțele. (...) Ce cruzime calculată, rece, inumană!” În 1951 a fost deportat la Priluki, apoi la Berezotocika, în Ucraina, primind permisiunea de a se întoarce la Moscova în 1954. A murit în somn, în dimineața zilei de 5 august 1966.
Formația științifică a lui Dmitri Vitkovski și-a lăsat amprenta și asupra amintirilor sale de O jumătate de viață (titlul ediției în limba rusă), dar nu într-o manieră seacă, ci cu reale accente poetice. Nu devine captiv entuziasmelor și patetismelor postfestum. Spre deosebire de Soljenițîn, care pare cuprins de febra sfârșitului lumii, motiv pentru care face descrieri amănunțite din punct de vedere istoric, Vitkovski stăruie asupra naturii înconjurătoare și umane. Deține deopotrivă „rețeta” prezentării contextului și pe cea a situării de sine în acest context.  

Cartea lui Dmitri Vitkovski emană o liniște în totală contradicție cu ororile prezentate în ea. Este adevărat că autorul este stăpânit în permanență de grija de a nu fi ostentativ în relație cu suferințele sale. Parcă ar transmite că nu este decât unul din milioanele de deținuți din GULAG, dar unul care a avut posibilitatea să lase o mărturie. Conștient „că totul trece în lumea asta, așa cum trece viața însăși. Nu e deloc precaut să uiți regula asta”.    

duminică, 4 ianuarie 2015

PAUL GOMA, scriitorul, opozantul anticomunist, azilantul politic


PAUL GOMA, scriitorul, opozantul anticomunist, azilantul politic
─ azi, 4 ianuarie 2015 ─

În textul de față, am actualizat texte mai vechi, am adus la zi lucruri pe care le-am mai scris. Pe care le-am constatat din propriile mele lecturi, documentări, demersuri, experiențe directe cu și pentru Paul Goma. Este un text în nume propriu, adresat tuturor celor care sunt interesați de soarta scriitorului Paul Goma, inclusiv Președintelui României, Domnului Klaus Iohannis.


„Né(e) le 02-10-35 à: MANA
Pays: ROUMANIE
Nationalité: REFUGIE ROUMAIN
Sexe: M
Date d’entrée en France: 00-11-77
Ce document est délivré pour les pays suivants:
Tous pays sauf ROUMANIE


În toamna anului 1977, scriitorul Paul Goma, soția, fiul lor de numai 2 ani au fost nevoiți de presiunile regimului de la București, exercitate prin Securitate, să accepte invitația PEN Clubului Internațional de a face o călătorie în Occident. Pe 19 noiembrie scriitorul fusese amenințat/ avertizat de generalul de Securitate Nicolae Pleșiță că „Revoluția are mână lungă, te atinge oriunde ai fi. Ca să nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primești un semn din partea noastră”. Ajunși la Paris pe 20 noiembrie 1977, soții Goma află că pe 18 noiembrie Monica Lovinescu fusese bătută în plină stradă, în fața casei sale din Paris, de doi teroriști (dovediți ulterior mercenari în slujba Securității). Scopul fusese de a-i închide gura, la propriu, ca să nu se mai poată adresa niciodată românilor de la microfonul Europei Libere. Paul Goma cere imediat azil politic. De atunci, cei trei membri ai familiei Goma nu mai au niciun act românesc doveditor al identităţii române, deoarece în momentul în care au cerut azil politic statului francez şi-au depus, conform protocolului, toate actele la OFPRA – Oficiul Francez pentru Refugiaţi şi Apatrizi. Tot de atunci sunt apatrizi, pentru că Paul Goma, vrând să-şi onoreze destinul de român care atrage în permanenţă atenţia asupra fărădelegilor din ţara lui, a refuzat cetăţenia franceză, oferită cu deosebită bunăvoinţă şi cu respect de către statul francez. Faptul că din 2013 Paul Goma (dar nu și ceilalți doi membri ai familiei sale) a primit cetățenia moldoveană, prin eforturile cu multe obstacole, din toate părțile, ale literatului Andrei Țurcanu, nu rezolvă cu nimic situația familiei de români, refugiați politici, Goma.
1. Paul Goma a presupus că încă înainte de a cere azil politic, regimul Ceaușescu îi retrăsese cetățenia. Motiv pentru care și noi am crezut multă vreme că este așa. Dl Valerian Stan a căutat cu ani în urmă Decretul de retragere, care se pare că nu există în Monitorul Oficial. Dar regimurile totalitare practică mai ales falsa legalitate și secretul. Paul Goma avea toată legitimitatea să presupună că i-a fost furată cetățenia română, poate chiar i s-a vânturat ciorna de Decret prin fața ochilor, în anchetă, la Rahova, în perioada 1 aprilie-6 mai 1977. Draftul de Decret l-am găsit în dosarul de urmărire informativă, pregătit de Securitate pentru a-i fi trimis preşedintelui RSR, redactat cu litere de-o şchioapă, fără semnătura olografă; ofiţerii de Securitate au făcut de mai multe ori propunerea de retragere a cetăţeniei. 

MAI Nr. 00389919 din 19 ianuarie 1978
STRICT SECRET
Exemplar 1
RAPORT
La 20 noiembrie 1977 fostul scriitor[1] PAUL GOMA...
(...)
a)     În ultimii ani, manifestările sale duşmănoase au cunoscut o continuă evoluţie, încercând să incite la acţiuni ostile şi pe unii scriitori din ţară;
b)     Activitatea lui PAUL GOMA, cetăţean român cu paşaport legal emis de autorităţile româneşti, de ponegrire şi denigrare a ţării prin intermediul posturilor de radio străine, în care un loc de frunte îl ocupă «Europa Liberă», cât şi a revistelor şi ziarelor care prin orientarea şi programul lor acţionează împotriva unor ţări socialiste din Europa, ar putea crea nedumerire şi chiar unele implicaţii pe planul relaţiilor noastre externe cu ţările în cauză.
Faţă de cele de mai sus propunem:
Să i se ridice cetăţenia română lui PAUL GOMA în conformitate cu legea 24/1971, art. 19, litera a.
MINISTRU
Teodor Coman

PREŞEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

D E C R E T
P R E Z I D E N Ţ I A L
PRIVIND RETRAGEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE
UNEI PERSOANE
PREŞEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
decretează:
            ARTICOL UNIC. Se retrage cetăţenia română în baza articolului 19, alineatul 2 litera a din legea nr. 24/1971 numitului PAUL GOMA, născut la 2 octombrie 1935 în comuna Mana-R.S.S.Moldovenească fiul lui Eufimie şi Maria.

                        NICOLAE CEAUŞESCU
PREŞEDINTELE
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
/ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 2217, vol. 14, ff. 24-27 r-v/

2. Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe artizanii represiunii de la Bucureşti de plăcerea de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de „trădare”, căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean, un apatrid. În ciuda unei satisfacţii de moment, pe care ar fi stimulat-o o atare decizie, după cum dovedesc numeroasele note şi rapoarte interne. Un raport detaliat din 24 ianuarie 1978, asupra versiunilor care circulau despre Paul Goma şi despre efectele măsurilor luate de Securitate, se încheie cu: „Măsura cea mai potrivită pentru discreditarea şi neutralizarea lui PAUL GOMA ar fi retragerea cetăţeniei române, acţiune care l-ar proiecta în masa anonimilor neputincioşi, de genul celor ce s-au perindat pe la tribuna infamiei”. (ibidem, ff. 36-40)

3. Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent critic şi opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului; în schimb, Securitatea nu a încetat să construiască planuri secrete pentru compromiterea şi anihilarea acestei voci care nu a putut fi cenzurată, sperând că Goma va putea fi eliminat (sau măcar transformat în legumă, aşa cum s-a încercat pe 18 nov. 1977 chiar cu Monica Lovinescu), la un moment dat, prin „moarte naturală” – provocată fie cu colet-bombă, a se vedea povestea anului 1981, salvată de Paul Goma în Soldatul câinelui, fie prin otrăvirea cu aconitină, a se vedea anul 1982, „afacerea Tănase-Goma”, cunoscută opiniei publice internaţionale din chiar anul punerii ei în scenă şi foarte documentată recent de Liviu Tofan în A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj; speranţele regimului Ceauşescu de a face manevre teroriste în Europa (vezi şi episodul atentatului asupra postului de radio Europa Liberă, de asemenea, cu o amplă documentare în Liviu Tofan, Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc) erau îndreptăţite de ascendentul politico-diplomatic pe care reuşise să-l stabilească datorită minciunii numite independenţa faţă de Moscova.
4. Pe termen mediu şi lung, cacialmaua „retragerea cetăţeniei” (din motive similare nu i-a fost retrasă nici lui Vasile Paraschiv! A se vedea aici numitorul comun: greutatea/ pericolul real reprezentat de cei doi pentru stabilitatea regimului comunist) şi-a atins scopul; ofiţerii politici şi anchetatorii din puşcării aveau o vorbă: O să povestiţi afară ce vă facem noi aici şi n-o să vă creadă nimeni! Cu acelaşi tip de logică avem de a face şi în problema cetăţeniei: dacă i-a fost sau nu retrasă oficial nu mai contează, azi, 2015, când România – fostul stat totalitar, actual de drept, din care s-a refugiat politic Paul Goma, şi Franţa – statul de drept de atunci şi de azi în care scriitorul a primit azil politic, sunt membre ale Uniunii Europene; România, stat de drept, membru al UE, are în Franţa la ora actuală (a mai fost şi fostul deţinut politic Remus Radina, dar a decedat între timp, sigur au mai fost şi alţii) cel puţin trei „cetăţeni” cu statut de azilanţi politici, fără niciun act românesc doveditor al identităţii române; scriitorul liber Paul Goma, vrând să-şi onoreze destinul de român care atrage în permanenţă atenţia asupra fărădelegilor din ţara lui, a refuzat cetăţenia franceză, oferită cu deosebită bunăvoinţă şi cu respect de către instituţiile franceze. Retragerea cetăţeniei nu s-a dovedit a fi fost o pedeapsă prea aspră pentru aceia care au considerat că şi-au încheiat socotelile cu regimul de la Bucureşti, deoarece majoritatea „retraşilor” au acţionat imediat pentru obţinerea altei cetăţenii. După 1989, mulţi au făcut cerere de redobândire a cetăţeniei române. Unii, cunosc cazuri (chiar aderenţi ai Mişcării pentru drepturile omului din 1977 - Mişcarea Goma!), au întâmpinat piedici din partea instituţiilor române de resort şi, în cele din urmă, au renunţat.
În septembrie 2006, Valerian Stan, publicist – Bucureşti, Dan Culcer, publicist şi scriitor – Franţa, O. Nimigean, scriitor – Iaşi, Flori Stănescu (Bălănescu), istoric – Bucureşti, Mircea Stănescu, istoric – Bucureşti au avut inițiativa redactării și popularizării unui Apel pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. S-au strâns peste 600 de semnături, din cele mai diverse zone ale societății românești și ale românilor din afara țării. Apelul a fost trimis sub formă de petiție instituțiilor reprezentative ale statului. Ministerul Justiţiei, sub semnătura dnei Monica Macovei, a răspuns că Paul Goma este cetăţean român în scriptele Evidenţei populaţiei, conform informării Ministerului de Interne. Am aflat aseară, 3 ianuarie 2015, stând de vorbă cu un avocat, că şi apatrizii pot beneficia de pensie din partea statului în raport cu care au devenit azilanţi politici! Ceea ce nu am ştiut în momentul (2012) în care am reuşit, cu împuternicire, să îi fac dosarele de pensionare şi pentru indemnizaţie de fost deţinut politic lui Paul Goma, dar m-am bazat pe informaţia oficială că scriitorul este cetăţean român; l-am bătut la cap, pe româneşte, să îmi dea voie să mă ocup de acest aspect atât de prozaic al existenţei, dar nu sunt sigură că am reuşit să îl conving că pensia de vechime, pensia de la USR – pe care o primeşte orice membru când se pensionează din „câmpul muncii” – şi indemnizaţia de fost deţinut politic sunt drepturi, nu privilegii, drepturi de care a fost furat atâta vreme, pentru că ele nu acţionează retroactiv, ci doar din momentul înregistrării dosarelor!
Dl Varujan Vosganian şi-a pus în joc întreaga capacitate empatică şi persuasivă pentru a convinge Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România să voteze acordarea indemnizaţiei de merit şi lui Paul Goma. Chiar dacă prin acest gest, USR nu îşi spală păcatele faţă de scriitorul pe care l-a exclus când era otrăvit în condiţii de claustrare la Securitatea din Rahova (1 aprilie-6 mai 1977), pe care l-a umilit zeci de ani, care a colportat etichetele şi batjocurile Securităţii pe seama scriitorului marginalizat şi minimalizat de ai lui, unii cobreslaşi conlucrând productiv cu instituţia Răului Absolut, cum a numit-o Paul Goma. Mulţi se întreabă: De ce se crede domnule Goma superior altora, de ce aşteaptă el tratament preferenţial şi nu se supune regulilor şi legilor ca toţi cetăţenii simpli şi normali? Un răspuns neretoric: a. Goma este reperul normalităţii, nu turma noastră de conformişti şi uniformizaţi mental; b. Goma nu poate veni în România, chiar dacă doreşte, din motivul exact şi clar menţionat în original, în şapoul acestui text; c. Goma nu are toate drepturile constituţionale de care beneficiază cetăţenii români; d. Goma a luptat pentru drepturile şi libertăţile românilor, pe vremea când aceştia tremurau de frică; e. nu în ultimul rând, în „cazul Goma”, instituțiile statului aveau obligația morală să se autosesizeze în urmă cu 25 de ani!
5. Concluzie: Paul, Ana Maria şi Filip Ieronim Goma trebuie repuşi în toate drepturile lor de cetăţeni români, prin anularea şi repararea de către instituţiile democratice ale statului de drept actual a abuzurilor şi fărădelegilor statului totalitar comunist, stat guvernat de un regim ideologic condamnat oficial în 2006 (anul în care noi făceam demersuri în sprijinul familiei Goma), „drept ilegitim și criminal”. Fără stingerea acestor efecte, nu putem considera că s-a făcut dreptate. Ceea ce scriu azi nu se contrazice cu ce scriam în urmă cu două zile, ca un fel de concluzie a unui text dedicat decorării Preşedintelui AFDPR de către Preşedintele României:
„Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.”, text ce poate fi citit integral aici: http://flori-balanescu.blogspot.ro/2015/01/my-account-login-remote-rescue-service.html
Nu făceam decât să-mi exprim, în textul meu, pe blogul meu, în numele meu, îndoiala. Și dacă urmărim reacțiile negative față de decorarea dlui Bjoza, cred că îndoiala mea este legitimă în privința tratamentului de care vor avea parte atât Președintele României, cât și Paul Goma (care este obișnuit să fie pus la zid de „ai lui”, de peste 38 de ani), dacă Președintele Iohannis va interveni pentru repararea unei nedreptăți cât secolul criminal din care s-a ivit.





[1] Sublinierea mea, F.B. Un act ratat mai mult decât relevant!

vineri, 2 ianuarie 2015

Gânduri de început de an

Gânduri de început de an
(sau despre cum să vânăm antisemiţi imaginari, militând împotriva fascismului, la pas cu comunismul recurent)

Pe măsură ce trec anii, se adeverește că Paul Goma, acest scriitor ucis ritual, zilnic, după propria-i expresie (folosită în Dialogul pe care l-am realizat împreună şi publicat în 2008), a avut și are dreptate. A fost de ajuns să citesc ultimele ziceri pe subiectul premierii președintelui AFDPR de către președintele României ca să-mi resuscit memoria. Jocuri de putere între grupurile vânătorilor de antisemiți (care au ceva de împărțit între ele), soldate cu lovituri fără șir aplicate memoriei celor care au supraviețuit ideologiei comuniste în anii ei cei mai glorioși de „preluare a puterii”, de „construire a noii societăți” și a „omului nou”. Dl Vladimir Tismăneanu consideră că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică. Nimeni nu poate interzice cuiva să prețuiască pe cine are chef. Dar un stat democratic nu legitimează, prin cea mai inaltă distincție a sa, asemenea opțiuni.”. Adevărat. Doar că adevărul nu are măsuri diferite. Dl Tismăneanu nu face decât să inducă subliminal că dl Bjoza, președintele AFDPR, este membru al Mișcării Legionare (care nu mai există de foarte multă vreme), adică al unei mișcări fasciste. Ceea ce nu este adevărat. În logica aceasta, ar mai rămâne să se spună şi că preşedintele României, dl Klaus Iohannis, este nazist, pe motiv că se trage dintr-o familie de saşi...
Câte ilegalități a comis, oare, ca să luăm un singur exemplu, fostul președinte al statului român de drept, Ion Iliescu, un comunist sadea, care în 1956 vâna studenți pentru a-i trimite în închisoare, tovarăș de nădejde care a făcut parte dintr-o „mișcare terorist-demonică”, pe numele ei: comunism, până în 1989? Când a preluat el însuși puterea, prin lovitură de stat. Și pe care Dl Tismăneanu l-a nemurit într-un volum de dialoguri? 
De ce memoria (istoria și Istoria) dlui Tismăneanu este „mai” adevărată decât a altora? Și de ce crede dumnealui că este legitim să amestece într-o frază numele lui Dorin Tudoran cu al lui Eugen Barbu? Orice părere am avea despre Dorin Tudoran, privind prestațiile sale publice de după 1989, pe care și le-a asumat (eu însămi având o neînțelegere cu Dsa, consumată în spațiul virtual privat), să nu uităm un detaliu biografic esențial, atât pentru memoria noastră comunitară, deci și pentru istorie, cât și pentru construirea unui discurs civic sănătos: Dorin Tudoran s-a luat la harță cu cenzura și cu sistemul, a făcut greva foamei, în vreme ce Vladimir Tismăneanu a fost un privilegiat al sistemului, născut din doi părinţi care au hrănit şi consolidat o „mișcare terorist-demonică”. Vorbesc de același sistem ideologic, impus de o „mișcare terorist-demonică”.
De ce elitele comuniste și urmașii lor au dreptul, nestingherit, la cuvânt, chiar să facă rating diverselor posturi de televiziune, unde îşi mai anchetează-umilesc-omoară încă o dată victimele, iar prăpădiții supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste și urmașii lor au numai drepturi cenzurate de corectitudinea politică impusă de ordonanțe, impuse la rândul lor, de comuniștii antedecembriști, transformați după noaptea dintre 1989 și 1990 în formatori în ale democrației?
Să opunem, în oglindă, expresiei dlui Tismăneanu: „antisemitii trecuti, prezenti si viitori”, o expresie pe măsură: antifasciștii trecuți, prezenți și viitori. Și să-i amintim că după invadarea teritoriului românesc de către tancurile sovietice, vânătoarea de fascişti a devenit o preocupăre de căpătâi a serviciilor şi instituţiilor româneşti, al căror control a fost preluat de comunişti şi de consilierii sovietici în următorii ani. Nu doar legionarii - recunoscuţi ca atare sau inventaţi - au devenit „fascişti”, ci şi alţi indezirabilii politici. Maniu, de exemplu. Am pus termenul între ghilimele, deoarece după 1945 fascismul (fascistul) este transformat de discursul oficial românesc în categorie a limbii de lemn, adică într-un „produs” ideologic.   
Ni se va spune că nu sunt vinovaţi copiii de isprăvile părinţilor lor. Adevărat. Dar copiii aceia au o „moştenire”, pe care o asumă fiecare în felul său. Nimeni nu rămâne pur, neatins, de istoria&memoria familiei sale. Este firesc. La fel de firesc este să nu ţipăm mai tare decât cei care au suferit pe nedrept (şi din cauza alor noştri), doar ca să distragem atenţia de la vina-(răspunderea) pe care noi înşine o avem.
În discursul istoriografic şi politologic lucrurile sunt mai aşezate, mai scuturate de emoţie, chiar mai neutre, adică „obiective”, acesta fiind rostul cercetării şi al existenţei cercetătorilor&analiştilor pe pământ. Pentru ca omenirea să nu o ia razna, cu totul, să ajungă să se înţeleagă pe sine, în toată complexitatea. Dar omul rămâne un hăţiş al propriilor emoţii, sentimente, memorii, istorii, un hăţiş pe care îl descâlceşte dacă are capacitatea de a primi informaţie din exterior, de a capta stimuli din mai multe zone. De aceea, nu ne poate rămâne indiferent că foştii membri (în tinereţea lor de acum 60-70 de ani) ori simpatizanţi, ori pe nedrept arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi, ai unei mişcări politice inexistente azi, sunt consideraţi criminali, fără să fi comis crime, ci în numele apartenenţei (reale sau atribuite forţat) la o „mișcare terorist-demonică”, aflată la putere pentru câteva luni de zile, în numele căreia câţiva membri au comis, e adevărat, crime, şi au fost, e adevărat, împotriva evreilor; în timp ce criminalii adevăraţi din regimul comunist (45 de ani!), atât cei de la manete (elitele...), cât şi bătăuşii, cei care au apăsat pe trăgaci ori au omorât cu parul, la ordin, nu au fost atinşi măcar cu o floare. 
Dl Vladimir Tismăneanu a condamnat în 2006 comunismul, cu ajutorul preşedintelui Traian Băsescu (un personaj care n-ar fi avut ce să caute în fruntea statului român de drept, la fel ca şi Ion Iliescu, la fel ca trei sferturi, probabil, dintre cei care ne conduc azi, dacă am fi avut o lege a lustraţiei!) şi poate îşi imaginează că ţine în mâini talerele balanţei, în echilibru perfect. A condus o comisie prezidenţială din care i-a făcut vânt lui Paul Goma, dinainte ca scriitorul opozant să fi ajuns să facă parte! Azi are un statut care-i permite să-şi folosească frustrările pe post de adevăruri imuabile: „Mi-e scârbă de josnicia in care va complaceți, de penuria, chiar abulia voastra morală, de incultura voastră istorică, de incapacitatea de a ințelege ce-a fost secolul XX si de ce nu e bine să ne jucăm cu focul cand vine vorba de totalitarisme.
Abulie morală? Incultură istorică? Incapacitate de a înţelege totalitarismele? Expresii ce pot fi puse pe seama oricui, indiferent de tabără. Căci, indiferent de luările de poziţie foarte vocale ale formatorilor de specialişti în corectitudine politică, adevărul „obiectiv” are câteva coordonate clare: Dl Bjoza nu este membru al ML /nu a fost și nu este! am intervenit ulterior în text pentru a sublinia acest lucru! a se citi http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440 /, nu a comis crime, nu a îndemnat la crime, domnul Bjoza are dreptul la propria-i memorie, în conformitate cu propria-i biografie, nu prelucrată în conformitate cu preceptele politice, preşedintele României are toată legitimitatea de a-l decora pe preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici; în ce-l priveşte pe Dl Tismăneanu, Dsa se contrazice: în ciuda afirmaţiei că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică.”, se pare că nu este relevant să fi fost membru (marcant sau ordinar) al PCR, este imoral-ilegal-abuziv şi chiar incult (sic!) să fi fost membru (simpatizant sau doar prieten cu vreunul dintre aceştia) al ML. Şi asta în vreme ce PCR a devenit FSN (apoi şi-a creat sateliţi, care de care mai la derută, unul fiind România Mare!), preluând astfel... democraţia! 
De-aia zic, Paul Goma a avut mereu dreptate: criticându-i pe toţi (pe toţi cei care au vreo relevanţă în câmpul public, al moralei, al conştiinţei înţelese ca pedagogie naţională), păstrând distanţa faţă de toţi! Singur împotriva Lor! Singur este şi astăzi, chiar dacă are câţiva prieteni statornici şi o masă de cititori fideli. Şi va rămâne singular în istoria opoziţiei româneşti la comunism, dar şi în istoria literaturii!
Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.

Mă disociez din start de toţi cei care vor prelua abuziv textul meu, de orice limbaj pamfletar, vulgar sau extremist care va însoţi o potenţială preluare.