sâmbătă, 28 aprilie 2012

alt fel de tablou




copiii nu ştiu ce e durerea
unora le cresc aripi mult prea
devreme
atât de ample cât să mărturisească
tristeţea
cei mulţi pier după un timp
suspendat în filosofii
cu toate candorile
pe care îmbătrâniţii din insule
în mod fals le numesc
fericire

vineri, 27 aprilie 2012

mic fragment de roman abandonat


(...) De câteva zile, însă, era sâcâit de altceva… Unul dintre copiii de-a XII-a căutase pe Internet şi găsise rezolvarea temei pentru acasă. Singurul din clasă, dar, uite că merită să-ţi baţi capul cu ei, chiar şi aici, la ţară, îşi zisese, cuprins de un soi de satisfacţie profesională, pe care, ciudat sau nu, în buricul capitalei n-o resimţise: dom’ profesor, chiar 66? Dar, ştiţi ceva? E mişto! Era tare Shakespeare ăsta, era cool! Şi cre’ că ni se cam potriveşte ce spunea el acu’ enşpe secole… Sau, cum se zice: istoria se repetă… Băiatul alesese chiar şi una dintre numeroasele traduceri: am luat-o pe-asta, a unui ciumeg, nu ştiu cum îi zice, mi s-a părut mie mai aşea, parcă se asortează mai bine cu vremurili apuse… Armand (aşa îl alintase maică-sa, mare devoratoare de telenovele, numele naşului – Ion – având asupră-i un efect ciudat, de jenă amestecată cu obidă, chiar dacă pe 7 ianuarie sfârâiau grătarele în mijlocul bătăturii până se lăsa negura, iar manelele date la maxim crăpau varul de pe casă…) începu să recite teatral, trezit în scena balconului:
"Tired with all these, from these would I be gone,
Save that to die I leave my love alone…"
"Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,
Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea".
Şi căzu epuizat pe spate, în bancă, în aplauzele şi hăhăielile clasei, iar Angelina se ridică molatec, cabrându-se uşor, în timp ce îşi săltă mâinile cât mai sus pentru a arunca pletele oxigenate pe spate, vizând ca prin această mişcare gândită să i se ridice bluziţa – oarecum inexistentă – în slăvi, deasupra buricului. De unde străluci o pietricică roşie sub formă de, bineînţeles, inimă, prinsă în mijlocul unui cercel. Moment în care Costel-cel-mic-şi-oacheş declanşă ca un arc: Of, Anhelina, mi amoooor! Toată clasa, excitată, fu dintr-o dată la geamuri, călare pe pervazuri. Să-mi bag... se auzi unul dintre băieţi, dacă nu-i de belea la orele de engleză, nu te plictiseşti. Cultură, tatăăăă, cât cuprinde! Ia uite-l şi pe Salin-cucui mânca-ţi-aş, ce gălăgie-mi face. Ia te uită dom’ profesor ce mândreţe de societate sănătoasă mintal suntem...
Bleg, am bani, bleg la Zdrazbur, am 950 de euro, bleg, nu mai poci!
Te rătăceşti, bre... îi zise o femeie, doar aşa, fiindu-i milă că prea îl luau toţi în batjocură. Săracu’, ce vină are el că le-au luat comuniştii lu’ ta-so şi lu’ mă-sa tot ce-au avut şi au ajuns din oameni de neam ce-au fost şi ei vreodată neoameni... îl căina Tanţa lu’ Buzatu, cu un dram de discernământ, bazat pe amintirile din copilărie...
Numele lui de botez era Tită, dar lumea îi spunea Sàlin – de pe urma pronunţării numelui celui mai mare, mai iubit şi mai slăvit, veşnic nemuritor fiu al poporului comunist de pretutindeni: Stalin. Pe care Tită îl înjura şi în culcare şi în sculare. Doar că revolta lui avea mereu un aer tragicomic, din cauza pronunţiei, care, vrând, nevrând muta centrul de greutate al supărării, transformând-o în caricatură.
Nu mă rădăgesc bre, că ştiu unde ie nordu’ şi sudu’, cine pe cine are vecin, suprafaţa, bobulaţia... dar, aruncându-şi ochii la ciorchinii de copii din ferestrele liceului, deveni brusc nervos şi începu să înjure: ete, bula, cine e mă bubulaţia, sunteţi voi? Criminalii, criminalii m-au lăsat fără familie, şi acum nu au coraj să vină la mine decât mai mulţi, înhăitaţi, cu măşti be ochi, să vie, îi aştept, da’ io tot bleg, bleg, că am bani, mă duc io la Zdrazbur, să vadă ei... Fudu-i în gât, be gâtul lor de criminali... Beau, niminea nu ştie de viaţa mea...
Hai, traversează pe-aci, că uite, a-ncetinat maşina aia... şi, ridicând ochii spre liceu: ce faceţi mă, fir-aţi ai dreacu’ să fiţi cu ăla care nu are grije de voi, păi de-aia vă trimetem noi mă la şicoală, ca să vă călăriţi pe păreţi? Las’ că viu io acu la director să-i spui, nu vă’ mă ruşâne?
Potoliţi, loviţi de un soi de paralizie, coborâră şi îşi reluă fiecare locul. Andrei, distrat şi distras, calm, le zise: data viitoare vreau nişte variante de traducere şi interpretare la cele două versuri. Hai, lăsaţi hlizeala, puteţi să luaţi ce s-a întâmplat ca pe o lecţie deschisă de antropologie socială. Uite, vă dau şi un eseu liber, veţi primi a doua notă pe el: Sonetul 66 de W. Shakespeare cu aplicabilitate directă la o situaţie de inadaptare socială a zilelor noastre. Să vă văd!

miercuri, 25 aprilie 2012

scriitori şi delatori


Nota informatorului „St. Bărbulescu” dată lui Victor Achim la 23 nov. 1977
       Pe 21 nov. informatorul s-a întâlnit la Restaurantul Casei Scriitorilor cu Fănuş Neagu, Dragoş Vicol, Stelian Gruia şi N. Nasta. Tot ce este redat cu litere îngroşate este conform cu originalul din dosar. Vorbind despre alegerile de la USR, Nasta a întrebat:
„- Paul Goma cu cine oare o fi votat?
-          Ieri a plecat în Franţa! A răspuns îndată Fănuş Neagu. Şi-a luat jidanca română, el fiind jidan ucrainian, şi-acum o să scrie la Paris. Şi i-a tras o înjurătură.
-          Bine că i  s-a dat drumul şi proşti ar fi ăia care l-ar primi înapoi! A continuat Dragoş Vicol. Asta-i scriitor! I-am cetit Ostinato în limba franceză – o porcărie sinistră, nici urmă de talent. Aberaţii.
-          De vină-i Eugen Barbu, intervine şi Nasta – că el a contribuit în bună măsură la încurajarea lui Goma, să se considere genial.
Întrebându-l ce legătură este între Barbu şi Goma, mi-a răspuns că Eugen Barbu, pe când era redactor-şef la „Luceafărul” i-a dat un premiu, pentru debut.
Stelian  Gruia, deasemeni, spunea că a ascultat la radio o parte din scrierile lui Goma şi că, în afară de viaţa din puşcărie, şi aia prost descrisă şi plină de minciuni şi exagerări, nu este în stare să scrie măcar o schiţă, şi cu atât mai puţin un roman.
-          Scriitor n-o să ajungă niciodată, mai ales acum, când nu mai este un scriitor de scandal – odată plecat din ţară, dar de foame n-o să moară, nici o grijă, a intervenit Fănuş Neagu. Comunitatea evreiască o să-şi facă şi de data aceasta datoria şi-o să-i dea cât să nu crape de foame.
Şi aşa a [sic] continuat discuţiile încă multă vreme, nimeni neregretând plecarea lui Goma – mai apoi a intervenit în discuţie şi Mircea Dinescu şi Petre Stoica  - ca să se încheie cu „episodul Ben Corlaciu” [?] – cel mai contrariat de rămânerea în Franţa a acestuia fiind Dragoş Vicol, care spunea că în ruptul capului nu poate pricepe ce l-a determinat să facă o asemenea prostie.
Careva – Fănuş Neagu – a replicat: - A presimţit cutremurul!
Apoi s-a discutat despre probabila sa moarte, şi a familiei lui Corlaciu, dacă erau surprinşi de cutremur în apartamentul în care locuiau în Bucureşti, prăbuşit la cutremur.
Mai departe s-a discutat despre moartea lui Ivasiuc şi ce ghinion a avut acesta ca să moară la Scala.
22.XI.1977        ss indescifr
N.B. Sursa a avut sarcina să urmărească comentariile ce se fac în rândul scriitorilor referitor la plecarea lui Paul Goma.
A fost instruit ca la o nouă discuţie de asemenea amploare să lanseze versiunea cuprinsă în planul de măsuri cu privire la compromiterea susnumitului.
ss indescifr
m. Achim”

duminică, 22 aprilie 2012

spicuiri din dosarele Securităţii despre "duşmanul" Goma


PAUL GOMA, cod "BĂRBOSUL", Arhiva FOND INFORMATIV, dosar 2217 – vol. 4 

Fila 224: Nota-raport din 25 august 1976 în care este refuzată acordarea vizei pentru plecarea lui Paul Goma, la invitaţia Fundaţiei pentru întrajutorare intelectuală europeană
„(...) 
3. O dată cu depunerea de către PAUL GOMA a documentelor necesare pentru paşaport, vom întocmi şi prezenta propuneri pentru obţinerea aprobării de ridicare a cetăţeniei cu precizarea ca actul să fie dat publicităţii imediat după primele declaraţii duşmănoase pe care le va face în străinătate susnumitul. (...) 

5. Vom pune la dispoziţia redactorului şef al revistei «Săptămîna» scrisoarea lui PAUL GOMA către DUMITRU ŢEPENEAG pentru a pregăti şi publica un nou material prin care să demaşte încă o dată poziţia duşmănoasă şi atitudinea provocatoare a acestui element”.

La punctul 6 este propusă compromiterea lui Ettienne Dussart
„7. După apariţia în presă a acestor date, prin sursa «N», ziarist, a U.M. 0920 va fi «informat» ambasadorul Belgiei la Bucureşti că diplomatul la care se face referire în articol se pare că ar fi Dussart Ettienne”.



joi, 19 aprilie 2012

Bărbatul gol în bătaia soarelui


proză scurtă



Bărbatul gol în bătaia soarelui

Se săturase să-i fie milă. Se săturase şi de scârba pe care o trăia pentru toată lumea din jurul lui, o senzaţie greţoasă de om superior. Nimeni nu poate dărui totul fără să primească nimic. Marea indulgenţă faţă de omenire a micului om care se crede dumnezeu. Gânduri amestecate, tăiate ca maioneza, îl tot frământau de când deschisese ochii, rupt de oboseală.
Cam după-amiază, simţi că trebuie să scape de zăpuşeala sufocantă din creier. Se ridică în picioare, deschise uşa, geamurile. Deasupra aerul tot fierbinte. Pink Floyd nu făcea decât să-i reteze creierii.
  Văzută din afară scena părea desprinsă de la spitalul de nebuni. Izbucni în hohote de râs nervoase, cu pufnituri puternice, dând în horcăituri. Desfăcu încet nasturele, apoi trase fermoarul în ritmul muzicii şi pantalonii scurţi căzură pe podea ca frunză murată. Zgomot înăbuşit şi greu. O răcoare bună pătrundea acum prin toţi porii. Ieşi prin uşa deschisă în micul hol dintre birou şi dormitor, apoi trecu în vestibul şi de acolo afară.
În soarele puternic al după-amiezei de iulie trupul bronzat părea că lipsise până atunci din peisaj. Îşi cerea locul înapoi. Mai puţin partea dintre buric şi coapse, mult mai deschisă la culoare, aproape albă. Aşa cum erau pantalonii scurţi, rămaşi în birou, piele uscată de şarpe strălucind în mijlocul pădurii.
Vecina de alături, ţaica Măria, femeie văduvă şi cu frica lui Dumnezeu, prezentă ca de obicei la postul de observaţie din dosul gardului care-i despărţea, îşi făcu repede trei cruci mari, în timp ce intonă mărunt din buze Doamne-dumnezăule şi Maică Precistă a înnebunit lumea asta de tot! Că de-aia nu mai plouă Dumnezău! Doamne fereşte ce trăii să văd! Dacă s-ar scula mă-sa (Dumnezău s-o ierte pe unde-o fi, că n-a murit bine!) şi ta-so din morţi să-l vadă ar mai muri o dată (Deh, că nici ăla n-a fost sămânţă bună!). Ar crăpa săraci de ruşine, s-ar despica pământul iar supt ei. Doamne-dumnezăule, pupa-ţ-aş tălpile, fi-re-ai al dracu de bolnav că mă spurcaşi, fomeie bătrână şi văduvă de 30 de ani...
Şi iar făcu trei cruci mari şi se feri din calea vederii lui, continuând să se uite printre blănile gardului, cu ruşine de ruşinea lui şi cu ochii căscaţi cât cepele.
Bărbatul îşi puse cu multă grijă bascheţii, deoarece avea oroare de praf şi ţărână, şi se îndreptă fără strop de sfială către poartă. Traversă curtea cu un aer de – cel puţin – mareşal al casei regale, dacă nu cumva de prinţ moştenitor. Îşi trecu mâna dreaptă prin păr, îşi mângâie barba, preocupat (cred că era cazul să o tund), şi apăsă clanţa cu hotărâre.
Cu totul ciudat, deşi la ora aceea vecinii ieşeau ciopor pe la porţi ca să se ascundă la umbră din calea vipiei şi, mai ales, pentru a pune ţara la cale, de data aceasta nu era nimeni. Păşi agale pe asfalt. Se simţea confortabil în bascheţi, asfaltul încins nu îl ardea, soarele se izbea voluptos de piele, trupul se înfioră de o plăcere pe care nu o cunoştea. (chiar mă simt stăpân în clipa asta: eu, strada şi soarele! numai noi! nici măcar o boare fierbinte de vânt nu adie.
În prima intersecţie, legenda Olimpului fu întreruptă brusc şi neplăcut de apariţia unei vecine. Diana ţinea contabilitatea pentru o duzină de acareturi, aşa-zise societăţi comerciale, de la piaţă. Dar până să-i fixeze reacţia, întoarse brusc capul şi privi în urma lui: pe la porţi, vecinii se buluciseră alertaţi de ţaica Măria şi se uitau lung în lungul străzii după el.
Diana făcu o faţă destul de mirată dar vru să arate stăpânire de sine, să pară dezinhibată în faţa vecinului ei, care trecea drept intelectual şi, pe deasupra scriitor, şi, pe alocuri, chiar pictor. Se gândi într-o fracţiune de secundă că n-ar fi rău să dea bine în faţa lui, mai mult, să-l uimească prin reacţia ei calmă, la care el, desigur, nu se aştepta. Însă, femeia reuşi să fie atât de firească, precum imaginea unui vas de croazieră în băltoaca din şanţul de la poartă... În câteva secunde pe faţa ei se schimbară curcubee de nuanţe, inima bătea să spargă pieptul în alt trup, în nici un caz acolo unde creierul se încăpăţâna să bolborosească: trebuia să fiu nepăsătoare, să nu-l văd, trebuia...
Tot ce mai putu contabila blondă şi altfel ascuţită la limbă fu să se aşeze pe bancă, sub corcoduşul de la poarta ţaicii Măria.
Ştiu maică, ştiu, că io sunt bătrână şi tot mă spurcă ghiavolul ăsta, ştiu... Pfiu, lovi-l-ar damblaua, că poate arunca blestemul pe o muiere tinără, maică...
Posesorul bascheţilor albi îşi văzu nestingherit de drum şi când ajunse la capătul străzii făcu stânga-mprejur. De data asta avu parte de spectacol cu casele închise. Nu mai era niciun loc sub umbrarele de la porţi. Copiii, ameninţaţi de părinţi şi bunici să rămână în curte, se uitau din dosul gardurilor, îndrăzneţii se făcuseră ciorchini prin pomii bătrâni din curţi.
Adulţii îl fixau ostentativ, aşa, ca să-i dea ei o lecţie... Bărbaţii, mai ales, tăceau mâlc, doar câte-o femeie mai scăpa din când în când: Doamne apără şi păzeşte!
Când ajunse în dreptul casei lui, se îndreptă cu faţa către ţaica Măria şi copiii ei: Ei, bine, v-aţi săturat? Şi începu să se mişte agale, cu linii circulare, ca pe scenă, la prezentarea modei. Vedeţi? Nu e nicio şmecherie să fii tare prin părţile moi sau invers! De-acu-nainte să mă scutiţi de obrăznicia voastră, să nu mă mai pândiţi printre uluci, nu vă dau vouă socoteală de ce fac şi cum trăiesc! V-am arătat în bătaia soarelui că nu am nimic de ascuns, nimic din ce v-ar putea interesa pe voi.
Şi intră în curte. Imediat, murmurul străzii ţâşni ca din pământ şi suflarea urbei redeveni normală.
Trecând pragul uşii, zise încet, de nu se auzi nici el: Dacă eraţi normali v-aţi fi prefăcut că nu mă vedeţi. În definitiv, nu vreau să împărtăşesc nimic cu voi.


duminică, 15 aprilie 2012

cioburi




de nimicul devine fiinţă
în loc ce vei pune
trup de resturi în care putrezesc amintiri
despre eroi nebuni solitari ai adevărului
cu tot cu lumea lor asasinată
bălegarul gras al iluziilor
hrănind plecăciuni îndelung exersate
liniştea sufocată deasupra creştetului
teama de viitorul imberb din trecut
ce plantezi acolo unde n-a mai rămas
decât urma stearpă a intelectului
întrebarea pentru acest prezent
ce nu-şi ajunge trecutul din urmă