joi, 31 octombrie 2013

Noi, huliganii, ei – trădătorii



(public acest text cu o întârziere destul de mare, din motive care nu ţin de voinţa mea...)


Noi, huliganii, ei – trădătorii

– Culoarea transpartinică a Puterii –

La Bucureşti, Cluj, Iaşi ori Timişoara, prin lentila Puterii România se vede ca o ţară de „huligani”, „derbedei”, „extremişti”, „neofascişti”. Dar la  Bucureşti, Cluj, Iaşi ori Timişoara, oriunde ai trăi, România este o ŢARĂ VÂNDUTĂ, o  ŢARĂ TRĂDATĂ, o ŢARĂ SĂRĂCITĂ, o ŢARĂ MINŢITĂ, o ŢARĂ SILUITĂ. Nu în „sensul” naţionaliştilor de carton şi de dosar (de Cadre, cu misiune de la Securitate), ci în sensul cel mai propriu cu putinţă.
Invitat în „Club A” din Bucureşti, joi, 17 oct. 2013, să vorbească despre starea culturii române, ministrul Daniel Barbu a primit „ovaţii” şi hârtii imprimate cu chipul său, sub formă de bancnote de aur, din partea unui grup de protestatari împotriva proiectului de la Roşia Montană. La ieşire, însoţit de aceleaşi „urări”, dar în limite normale (nu a fost lovit cu nimic altceva decât cu cuvântul!), cineva a tras probabil un pumn în geam, iar în momentul în care Barbu a urcat în maşină şi a trântit, surescitat, portiera, geamul s-a prăbuşit în interior, pe banchetă, după cum se observă într-o înregistrare. Nu a fost niciun atentat plănuit la siguranţa ori la viaţa ministrului Culturii. Mai mult, în timp ce vreo doi-trei manifestanţi, încadraţi de poliţişti, îi vorbesc ministrului, alţii se aud strigând: „Nu-l agresează nimeni! Nu-l agresaţi! Nu puneţi mâna pe el!” ceea ce arată că tinerii de acolo erau conştienţi de pericolul unei psihoze colective ce se poate activa pe nepusă masă în astfel de momente sau, şi mai verosimil, al unor provocări neavând legătură cu scopul prezenţei protestatarilor.
„Nu ne întoarcem la anii ’30 când îşi făceau legionarii de cap pe străzile Bucureştiului!”, spune Ponta (cu lipsa de cultură, responsabilitate şi credibilitate ce-l caracterizează) – ideea este că numai comuniştii şi neocomuniştii îşi pot face de cap în ţara noastră. „Patru picioare bine, două picioare rău,”, scria Orwell în Ferma animalelor. Rău = legionar, Bine = neocomunist mascat în democrat-eurointegrat, putem adapta azi la realitatea „post”-comunistă. Animale mai egale decât noi, cu mai multe „picioare” decât noi, ne dezumanizează de aproape două decenii şi jumătate. Ponta mulţumeşte „celor de la presă” (gramatica nu a fost măcar opţională în cadrul stagiului de plagiere la care s-a dedat fără ruşine), ne serveşte lecţii de civism şi de bună-purtare. A învăţat diplomaţia şi comportamentul în spaţii „deschise” de la Bunica politicii româneşti, celebra bunicuţă roşie care a trasat o modă nemuritoare în materie de discurs prezidenţial, cu neuitata replică: „Măi, animalule!”. Sunt animale printre animale... cum ar fi spus bunica mea analfabetă, dar foarte inteligentă, născută în urmă cu 105 ani. Poate că în următoarea sută de ani se vor ridica tot mai multe patrupede pe două picioare şi vor rupe blestemul acestui popor.
Că e vorba de Ion Iliescu, de Traian Băsescu, de Victor Ponta sau de Daniel Barbu, nemulţumiţii României sunt de 24 de ani animale-extremişti-legionari-ţigănci-neonazişti. „Acei indivizi să fie prezentaţi opiniei publice!” se râzgâie ritos Ponta-cel-înfrăţit-cu-presa. Subscriem, să fie judecaţi în procese publice, cu uşile larg deschise, în Tribunale ale Poporului, ca în anii 1950, iar stimabila audienţă să strige în cor, cu ecou excitând conştiinţele de reeducaţi: „Moarte trădătorilor!” Un nou Brucan al democraţiei de tranziţie va reurca pe valul celebrităţii profeţind despre trecut, făcând tabula rasa din firava conştiinţă românească. Din cădere-n decădere, presa va zbiera şi ne va polua mental două săptămâni cu „scandalul neonaziştilor”, acoperind cu o perdea de pucioasă „Afacerea Roşia Montană!”. Cei implicaţi (în trădare, investiţii, profit şi comisioane) îşi vor vedea nestingheriţi de treburi, în ciuda acestei nefericite naţii de „extremişti”, „legionari” şi „neofascişti” care nu are dreptul la un mediu sănătos, la istorie, la cultură, la bunăstare.
Presa a stabilit deja că luneta maşinii lui Daniel Barbu a fost spartă de manifestanţii împotriva proiectului Roşia Montană Gold Corporation, care sunt, potrivit aceleiaşi prese, „huligani”. Ancheta s-a terminat înainte de a începe! Deci: proiectul RMGC este legal, legitim, salvator pentru România; cei ce se împotrivesc sunt, iată, în afara legii, au depăşit „linia roşie”, cum ne ameninţă la televizor, asmuţind presa şi poliţia, imberbul nostru premier.
Între timp, Preşedintele-jucător a aruncat pe piaţă scenariul complotului rus, împotriva eforturilor noastre seculare de deschidere europeană şi americană... Gazprom şi guvernul de la Moscova sunt cheia protestelor interminabile din România! (Cine o fi creat terenul propice pentru ruşi în România? Şi pe spezele cui?) Altfel, totul este în regulă, economia bubuie (legal), micile afaceri sunt înfloritoare, sistemul medical este competitiv, Învăţământul funcţionează la cele mai înalte cote, Cultura... păi, cultura este de invidiat, căci nu degeaba şi-a luat ministrul Barbu inima-n dinţi să vorbească despre ea (uitând, se pare, să atingă şi capitolul distrugerii Patrimoniului din Ţara Moţilor!). Toate relele (alea puţine, rămase nerezolvate de către eficienţii noştri guvernanţi) ni se trag de la Moscova! De-abia acum au aflat politrucii noştri, prinşi la mijloc, în menghina propriilor învârteli. Sigur că RĂUL cel mai rău ne-a venit de la Moscova, pe tancurile sovietice, în vara lui 1944, dar acest capitol a fost deja „rezolvat”, pus la naftalină, de către Cavalerul Luminii Băsescu, ajutat neprecupeţit de Raportul Tismăneanu.
Aruncă-i chiorului praf în ochi, împinge orbul în faţă... cam aşa s-ar traduce situaţia românilor. Potrivit înaltei viziuni cotrocenisto-palatovictorienisto-parlamentare, toţi studenţii, intelectualii, oamenii cinstiţi şi responsabili care stau de atâta amar de săptămâni pe străzi, mulţi cu copiii în cârcă, sunt neonazişti montaţi (plătiţi, manipulaţi) de Ruşi? Sunt antioccidentali, antiamericani? Dar vânzarea de ţară? Dar hoţia la adăpostul mandatului de parlamentar, preşedinte, ministru, judecător etc.? Astea sunt acceptabile? Sau legitime?
Crin Antonescu nu are deocamdată „elemente” să spună dacă „este vorba despre neofascişti sau despre fascişti vechi”, dumnealui este uşor ironic, uşor sarcastic, uşor istoric. O scaldă. Toţi spun că astfel de manifestări („extremiste”) sunt „inacceptabile”, de parcă violenţa ar fi acceptabilă pentru zoon politikon... Toţi fac declaraţii mizând pe creşterea popularităţii în perspectiva campaniei electorale. Toţi vor regreta, cred, într-o zi. Niciunul nu are junghiuri de conştiinţă, când pune capul pe pernă noaptea, din cauza nenorocirii şi nefericirii în care se zvârcolesc mult-clamatele milioane de români (că or fi 18, că or fi 20 de milioane).
Conştiinţa civică, cultura opoziţiei, cultura dialogului au murit înainte de a se înfiripa. Deasupra lor se ridică mereu, ca o perdea de pucioasă, iresponsabilitatea, neprofesionalismul, cinismul oamenilor puterii şi, iată, mici pulsiuni nervoase ale păstoriţilor... Care extremisme, în nici un caz, nu ne caracterizează, pe noi, românii. Cu excepţia extremismului naivităţii şi al conformismului.
România, ţară negurvenată, nu neguvernabilă. Este o distanţă uriaşă, precum cea dintre nivelul de cultură al intelectualului Daniel Barbu şi politicile culturale practicate de ministrul Culturii, Daniel Barbu. (Distanţa dintre parlamentarul Ponta şi premierul Ponta este o găselniţă, o minciună, o pistă falsă, o fundătură). Precum distanţa dintre lozincile lui Băsescu şi activitatea lui (de primar, de ministru, de preşedinte). Asemeni prăpastiei dintre „meandrele concretului” şi „sinergia faptelor” din biografia şi cariera politică a lui Ion Iliescu. Toate aceste dedublări, confuzii, prăpăstii specifice Puterii sunt uşor depistabile în comportamentul Poporului (da, încă mai există popoare!).  Într-adevăr, „plătim factura minciunii”, dar nu cum spune Băsescu, încercând pentru a „n”-a oară să pozeze în salvator... Cetăţenii români plătesc factura pentru 24 de ani de minciuni-diversiuni-hoţie-cinism ale oamenilor Puterii, apucături fără culoare politică. Pentru gumilastul din şira spinării directorilor de conştiinţă şi de opinie, pentru nesimţirea multora dintre noi. Pentru că în materie de Corupţie, orice culoare partinică păleşte. Orice principiu se transformă în opusul lui.
Când protestatarii strigă: „Ruşine!”, „Trădătorule!”, „Roşia Montană nu e de pomană!”, iar un oficial le răspunde „Sunteţi nişte neofascişti!” ceva (structural) e putred în România. Astfel îşi dau mâna partidele noastre transpartinice, peste raţiunile doctrinare şi electorale, pentru a reduce, a minimaliza, a anihila o mişcare civică reală, născută din raţiuni legitime.
Ministrul Culturii, de la care ave(a)m alte aşteptări, în calitatea sa de intelectual, trebuie să-şi măsoare cuvintele, să nu uite că în ţara asta, a cărei imagine el însuşi o compromite numindu-şi concetăţenii „neonazişti”, încă mai supravieţuiesc nişte „animale sociale”, adică nişte fiinţe-pe-două-picioare care gândesc şi au discernământ.

marți, 29 octombrie 2013

Paradigme basarabene: Vladimir Beşleagă



PARADIGME BASARABENE




Timpul istoric vs timpul adevărului


Vladimir Beşleagă, Dialoguri literare, Alcătuire, îngrijire şi postfaţă de Alexandru Burlacu, f. e., Chişinău, 2006
Aşa cum aflăm încă din Argument, volumul cuprinde „dialogurile” pe care Vladimir Beşleagă le-a purtat timp de patru decenii, mai exact 38 de ani (1968-2006), cu diverşi conlocutori. Primul interviu îi este cerut scriitorului de revista „Moldova” în 1968, la o vârstă ce poate fi considerată a maturităţii literare (avea 37 de ani, publicase „Zbor frânt”, considerat până azi de o parte însemnată a criticii literare cel mai bun roman al său). Pe măsura parcurgerii volumului şi, deci, a etapelor biobibliografice şi istorice, descoperim un scriitor foarte conştient de lumea ideologică în care trăieşte, al cărui discurs asupra rostului scriitorului în lume se clarifică şi devine tot mai consistent odată cu trecerea timpului.
Vladimir Beşleagă este un spirit deschis, care nu se lasă amuţit de semnalele timpului. Dacă în 1968 nu era inhibat de viteza cu care se derulau noutăţile tehnice (azi, la 82 de ani, are pagină de facebook!), fie şi într-o lume sovietică, a rămas toată viaţa un „receptacul ultrasensibil” al vieţii, cu simţurile încordate la fiecare bruiaj al Istoriei. Întrebat în acest prim interviu din cariera sa literară care dintre preocupările romanului modern îi par de prim ordin: „conflictul etnic, moral, social”?, Vladimir Beşleagă ocoleşte fericit cenzura, dând un răspuns din afara dihotomiei ideologice: „corelaţia dintre omenesc şi neomenesc. (...) Exemplul pozitiv e un bun doar pentru copii, pentru cei care se află în stadiul imitaţiilor puerile, literatura mare nu se poate limita la ele”.
Tema războiului din „Zbor frânt” pare să fie numai un pretext pentru a da curs „într-un moment de mare durere sufletească” acelor resorturi ale „frumosului” ce se regăsesc nu în formele termenului „formosus”, ci mai ales în natura profundă a conţinutului, pe care practicienii estetismului de dragul esteticii îl ratează. Răspunsul la problematica eternei forme fără fond ce apasă îngrijorător asupra culturii române îl găsim în interviul acordat lui G. Doni pentru „Moldova Socialistă” în 1985 (solicitat, dar respins de la publicare!), astfel: „dacă e să vorbim adevărul adevărat (e o tautologie? Dar poporul ştie ce spune!), atunci cărţile pot fi împărţite nu numai în: talentate şi netalentate, ci şi în: cinstite sau necinstite; drepte sau mincinoase, dacă vreţi... Adică, după gradul de adevăr uman şi istoric pe care-l conţin...”. Nu există dubii asupra motivelor cenzurării totale a acestui interviu în 1985, când se pare că libertatea de expresie (chiar în limitele „deschiderii” gorbacioviste) începuse a fi acceptată în Uniunea Sovietică, dar numai pentru „dulăi”. „Transparenţa” anunţată de Mihail Gorbaciov, ca şi „reconstrucţia” (în fapt, o renovare de suprafaţă, un make-up de circumstanţă până trecea primejdia rea pentru Imperiul Roşu), se întâmpla controlat.
Vladimir Beşleagă va fi încercat marea-cu-degetul, dar măcar a strigat atunci (în pustii) pentru a se auzi azi, iată, ca urmare a acestei puneri laolaltă a interviurilor oferite unor publicaţii comuniste, trecute după 1989-1990 la regim de democraţie: „Mă gândesc că una din datoriile mele cele mai mari este să repun adevărul în drepturile lui... Iată, deci, ce i-aş cere unui scriitor eu, cititorul: să-mi scrii în cartea dumitale adevărul. Cât priveşte talentul, mai mult decât îl ai, n-ai să-l poţi avea. Adevărul, însă, eşti dator să ai curajul a-l spune. Altfel nu te recunosc de scriitor, nu te citesc”. Slabă consolare a găsit Beşleagă pentru încheierea interviului, în „spiritul vremii”, vrând să păcălească şi de data aceasta cenzura: „E tocmai ce ne cere Timpul astăzi. Este tocmai ceea ce ne cere partidul azi”. Însă, de data aceasta Cenzura n-a mai ţinut la glumă şi l-a respins! Beşleagă nu ridica doar problema raportului dintre adevăr şi scris, ci şi problema principiului moralităţii în viaţă şi în scris, convins că menirea scriitorului este aceea de a se exprima, în toate, pe sine. Scriitorul, mai întâi „sovietic”, apoi „moldovean” irită cenzura în acelaşi interzis interviu şi cu identitatea sa legitimă, de scriitor român, pe care o subliniază într-o frază cu caracter general: „Ceea ce este memoria pentru un individ, este istoria pentru un popor. Iar omul – ca parte a poporului – ce este fără cunoaşterea istoriei?”. De altfel, a abordat de multe ori şi tema romanului istoric – „factologia , fie şi de natură istorică, nu poate constitui o literatură” (cu Viorel Mihail, în „Tinerimea Moldovei”, 1981), deoarece istoria trebuie să te doară, să te atingă; motivaţia romanului istoric se regăseşte „în interesele mele, în structura mea intimă ca om, ca scriitor” (în Dialog radiofonic cu  Mihai Cimpoi, 1986).
În 1988 lui Beşleagă i se permite să vorbească la Chişinău despre laşitatea intelectualităţii în deceniile de corupţie morală, politică şi socială, asociind frica unei „zbârciri a inimii omeneşti”, despre eşecul poeziei („poeţii, de exemplu, scriu ades despre poezie, despre misiunea poeziei, publică diferite crezuri poetice, ars poetica, în loc să facă poezie autentică (...) arta, literatura nu sunt un capriciu, o ocupaţie gratuită sau un hobby, sau ceva de genul acesta, ci sunt o necesitate foarte profundă a omului, a existenţei umane, o necesitate existenţială a umanităţii” – cu A. Gondiu, „Nistru”, iulie 1988).  Interlocutorul, de asemenea, nu este cenzurat când întreabă: „noi suntem (...) în măsura cuvenită categorici cu birocraţii, dar prea buni cu noi înşine. Unde am fost atunci, când îşi băteau joc de popor? Unde era poporul?”; o temă foarte actuală azi, de altfel, pe ambele maluri ale Prutului.
Una din notele predominante ale acestor dialoguri purtate de Vladimir Beşleagă, care se consideră un scriitor neprofesionist deoarece nu scrie decât dintr-un mare impuls interior, este critica la adresa scriitorilor şi a criticii literare din Basarabia. Începând cu literatura pentru copii, căreia consideră că-i lipsea „viziunea fantasticului”, continuând cu dramaturgia – „viaţa din jurul nostru este mult mai complexă, iar dramaturgii o văd doar într-un anumit şi unic fel” (1972), până la – „Este tocmai ceea ce lipseşte criticii noastre literare: discuţiile. În genere, discuţiile! Critica noastră abia reuşeşte să semnaleze apariţia unei cărţi. Alteori nici asta n-o face.”, obişnuită mai degrabă „să dăscălească, să povăţuiască, să pună note, să condamne”. (1985)  Chiar se întreabă în 1977 dacă n-ar fi bine să-şi facă singur critică, „o analiză a propriilor mele cărţi?”, determinându-l pe preopinent, A. Callo, să afirme: „Aveţi o atitudine cam drastică faţă de critica noastră literară”.
Pentru Beşleagă sună fals o afirmaţie precum „cutare scriitor are cărţi bune, interesante, iar ca om este o puşlama, un derbedeu, un carierist, un amoral”. În viziunea sa, „autorul şi omul constituie un întreg indivizibil şi, de regulă, numai un om adevărat poate realiza opere de valoare”. (I. Nechit, „Sfatul Ţării”, sept. 1992) Imperativul moral – transpus de Paul Goma în militantismul său public şi în crezul auctorial („să nu uit”, „să nu tac”) pentru rostirea adevărului şi exersarea memoriei unui popor adus în stare amorfă de către ideologic – este pregnant la Beşleagă, care alege să facă politică, în calitate de deputat în Parlamentul care a votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova la 27 august 1991. Opţiunea lui este clară, în context istoric şi moral: „Aici, în Moldova, facem politică pentru a ne apăra, pentru a supravieţui”, cu ochii şi inima îndreptate spre Bucureşti. În 1994, scriitorului şi militantului pentru reîntregirea spiritualităţii româneşti îi este clar că România nu doreşte  să-şi atârne de picior o piatră de moară (de care, de altfel, este responsabilă moral). Când se referă la Transnistria, scriitorul conchide că oamenii de stat români, în frunte cu Ion Iliescu, greşesc atunci când o tratează în termenii unei diplomaţii depăşite, cu atât mai mult cu cât aspectele de ordin etnic şi cultural din zona de tampon dintre spaţiul rus/ ţarist şi cel românesc au fost mereu lăsate de partea românească la îndemâna ruşilor, apoi a sovieticilor: „Transnistria s-a aflat în cadrul Ţării între 1941-1944. Noi am avut doar trei ani [de statalitate românească], dar am putut să ne dăm seama ce e cultura română. Atunci au înţeles mulţi transnistreni că sunt români (...) În lumea modernă frontierele sunt o formalitate, important e să existe libertate, oamenii să se poată dezvolta nestingherit în propria limbă, cultură. (...) Sunt frontiere etnice, unde populaţia se simte ataşată la poporul ei. Aşa este şi cazul Transnistriei”. (cu I. Lupan, „Literatura şi arta”, nr. 3, ian. 1994)
După 1989 (primul interviu de după căderea comunismului în spaţiul românesc îl oferă revistei „Jurnalul literar”, martie 1990) devine preocupat fără reţineri de ordin ideologic de integrarea în spiritualitatea românească, considerând „limba moldovenească” o teză falsă, „o aberaţie, o idioţenie” şi vede drept scop comun „să ne refacem legăturile rupte”. Beşleagă rămâne fidel până azi principiului potrivit căruia „a rezista şi a refuza e ceva ce ţine, de asemenea, de vocaţie, de cultură; ţine de probitatea etică şi de dramul de har”, întrebându-se cu uimire revoltată, ca şi Paul Goma, de ce sertarele scriitorilor sunt goale. „Unde sunt cărţile generaţiilor de scriitori mai în vârstă despre foamete, despre deportări? Unde sunt? De ce în alte părţi au fost? Dacă nu s-au publicat la timpul respectiv, ele au aşteptat şansa istorică, şi această şansă a venit. (...) Dar în privinţa elogierii sistemului nefast, oh!, stăm bine, chiar foarte bine!”
Deşi a avut o circulaţie redusă, volumul de interviuri luate lui Vladimir Beşleagă este foarte important din perspectiva clarificărilor pe care le proiectează nu doar asupra vieţii unui scriitor consecvent cu principiile sale, ci şi asupra unei epoci de coerciţie a conştiinţelor, cu reflexe rareori asumate de către o contemporaneitate rănită nu doar de atrocităţile fizice, istorice şi morale la care a fost supusă de un regim ideologic, ci şi de propriile-i laşităţi:
„Dacă ar fi fost o rezistenţă adevărată, astăzi erau sertarele pline cu cărţi de valoare. Şi chiar numărul lichelelor trădătoare ar fi fost mai mic...”.
Dacă omul este adeseori sub vremuri, strivit de Istorie, dacă individul şi comunităţile sunt prea des obligate la compromisuri şi laşităţi, totuşi, există întotdeauna un timp al adevărului. Sunt învăţăminte ale unei vieţi şi cariere literare petrecute sub semnul aspiraţiei către normalitate, într-o lume controlată ideologic, bântuită apoi de tarele totalitarismului într-un regim de tranziţie la democraţie. Octogenarul scriitor de peste Prut nu a traversat doar secolul celor mai mari şi neverosimile crime din istoria omenirii, ci destinul i-a fost sfâşiat „între două maluri de ape, între două forţe”. Aici, între Prut şi Nistru, încearcă să-şi justifice existenţa Vladimir Beşleagă, prin romanele sale, între care „Zbor frânt” (1966), „Acasă” (1976), „Viaţa şi moartea sărmanului Filimon. Poem tragic” (1988, scris între 1969-1970!) sunt cele mai reprezentative.