joi, 27 februarie 2014

Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940





Un război diplomatic de 200 de ani: chestiunea Basarabiei
 
Alexandru-Murad Mironov, Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940, Cuvânt înainte de Constantin Bușe, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, 484 p., format 17/24 cm.

Teza de doctorat a lui Alexandru-Murad Mironov este mai mult decât un exercițiu de verificare a diverselor competențe pe care trebuie să le probeze un istoric în profesia sa. În dubla ipostază, de cercetător la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și de lector la Facultatea de Istorie a Universității din București, Mironov a reușit să îmbine în lucrarea de față acribia științifică – o  documentare aplicată și un simț analitic focalizat pe temele și subtemele fixate, cu o dimensiune didactică de invidiat. Suntem, astfel, în fața unui demers istoric având profunde valențe pedagogice, o lucrare așteptată asupra sinuoasei și, totodată, delicatei probleme a Basarabiei.
Argumentul, Structura, Metodologia, Stadiul cercetării, Anexele, bogatul aparat critic și o listă de izvoare documentare și bibliografice absolut impresionantă sunt argumente suplimentare.
Pentru o înțelegere adecvată a relațiilor diplomatice româno-sovietice din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, autorul ne propune în partea întâi a cărții un excurs asupra istoriei diplomatice a problemei începând cu 1918, mai bine spus, după unirea Moldovei din stânga Prutului cu Vechiul Regat al României. „La guerre d’un mot”: Basarabia este un titlu de capitol ce își onorează conținutul: Raporturi și contacte româno-sovietice între 1918 și 1934. Dimensiuni diplomatice. Un prim aspect ce trebuie menționat este capacitatea discursivă a lui Mironov de a transmite și contextualiza idei ce par simple în formă, dar al căror conținut este trudit pe o informație complexă și bogată.  Poate de aceea, paradoxal, sunt atât de greu de transpus în spațiul opiniei publice. Acolo, unde, știm bine, informațiile capătă adesea dimensiuni și interpretări străine de conținutul lor originar. În speță, este vorba aici despre distincția obligatorie ce trebuie să opereze în analiza istorică atunci când avem de a face cu domeniul diplomatic. Căci, evenimentele denumite îndeobște istorice nu constituie decât una dintre formele de exteriorizare ale muncii diplomatice, muncă ce se răsfrânge ca într-o oglindă cu fețe multiple în chiar istoria măruntă și mai puțin măruntă, fiindu-și consubstanțiale. Necunoscând detaliile diplomatice din spatele unui eveniment istoric nu vom înțelege cu adevărat cum au fost posibile momente ce poartă aura măreției, precum Unirea Basarabiei cu România. Vom rămâne, la nivelul opiniei publice, mai mult sau mai puțin titrate, captivi unor interpretări lejer pătimașe, avându-i în centrul atenției pe liderii politici de la Chișinău (Sfatul Țării), sau unor prejudecăți, devenite locuri comune, aşa cum este generalizarea cazurilor de comportament inadecvat al diverşilor funcţionari publici detaşaţi din Vechiul Regat după 1918 în stânga Prutului.
Ceea ce unii consideră azi ca fiind naivități ale diplomaţiei de la București, în special cu trimitere la activitatea lui Nicolae Titulescu, este deconstruit cu multă răbdare, chiar cu insistență profesorală, și foarte documentat de către Alexandru-Murad Mironov. Nodul gordian al relațiilor dintre România și Rusia – aflată în plin proces de imperializare comunistă –, după fixarea noilor frontiere de după Primul Război Mondial, se va numi Basarabia. Cu un bonus, adus tot de război – tezaurul României sechestrat la Moscova. „Autorităţile române au avut două teme majore în cadrul negocierilor cu partea sovietică: chestiunea Basarabiei şi problema tezaurului, exact cele două puncte importante din nota Sovnarkomului prin care se rupeau relaţiile diplomatice dintre cele două ţări. Aceste aspecte au revenit constant în atenţia celor două servicii diplomatice în următorul deceniu şi jumătate, până la reluarea relaţiilor oficiale în 1934, ba chiar şi după aceea şi, am putea adăuga, că până în zilele noastre şi-au păstrat aceeaşi actualitate.”
Conținutul central al cărții, demonstrația anunțată de titlu, îl constituie partea a doua: Epoca încercărilor. Ignorarea dușmanului: relațiile româno-sovietice între 1934 și 1940.  Ipoteza de lucru a autorului este că anii 1930 ai României au fost marcați din punct de vedere politico-diplomatic de „o oarecare acomodare cu realităţile epocii. Dacă politica externă din primul deceniu de existenţă a României Mari a fost proiectată în exterior – fiind guvernată de insistenţe remarcabile privind recunoaşterea unirii, frontierelor, de confirmarea transformărilor prin care trecuse ţara, lipsind însă o adevărată conştientizare a modificării statutului său –, ceea ce a urmat a debutat cu o introspecţie, marcată de încercări de redefinire a rolului statului român în regiune şi s-a încheiat într-o adevărată degringoladă.” O politică externă lipsită de un proiect național – cu excepția, spune autorul, perioadei titulesciene – va conduce la prăbușirile politice, diplomatice și militare de după 1940. Privit azi, prin prisma rezultatelor și conform cu normele actuale, drept un „idealist” (sau cu o expresie mai colocvială – naiv), Nicolae Titulescu este perceput de istoricul Alexandru-Murad Mironov ca un diplomat care a încercat prin politica practicată „să scape de încercuirea locală prin găsirea unei soluţii generale.” Or, este clar azi, după eșecul sistemului Societății Națiunilor și după ce am fost noi înșine martorii unei Europe tăiate în două de greaua Cortină de Fier ideologică, consimțită – trebuie să o spunem – de ambele tabere, că România nu ar fi avut nicio șansă de a impune prin diplomația ei o bună și pașnică soluție generală.  De ce, ne explică autorul cărții, după ce a studiat, analizat și coroborat sute de studii de specialitate, de lucrări memorialistice, corespondență și periodice ale vremii, precum și documente provenind din 34 de fonduri ale Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Arhivei Diplomatice a Ministerului român al Afacerilor Externe, Bibliotecii Academiei Române – Cabinetul de manuscrise, Arhiva diplomatică a Ministerului francez al Afacerilor Externe şi Europene, dar și documente publicate într-un număr impresionant de volume.
În capitolul dedicat Concluziilor, Mironov își exprimă îndoiala în legătură cu stabilirea unor eventuale relații bilaterale normale între Moscova și București, în absența unei chestiuni a Basarabiei. Cu sau fără acest impas numit Basarabia, sovieticii ar fi reacționat la fel: „Dacă ţinem cont de faptul că Internaţionala a III-a Comunistă nu lupta numai pentru «eliberarea» provinciei dintre Prut şi Nistru, ci şi pentru revizuirea statului Transilvaniei, Bucovinei, Banatului sau al Dobrogei, deducem că teritoriul în litigiu era doar un pretext.” Cu excepția scurtului episod al implicării contelui Pavel Kiseleff în modernizarea Principatelor Române, „Istoric vorbind, relaţiile dintre cele două ţări au fost proaste, încă de la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, de fapt cam din momentul în care Ţările Române au început să dea semne de independenţă. Până atunci, ca parte a Imperiului Otoman, Moldova şi Ţara Românească beneficiaseră de sprijinul real al imperiului vecin. Experienţa ulterioară a arătat că orice fel de contact cu Rusia era periculos, că guvernul de la Petersburg nu îşi respecta angajamentele, iar atitudinea faţă de România rămăsese aceeaşi de pe vremea divanurilor ad-hoc, adică cea de protectorat.”
Dar cum neînţelegerile, ca şi marile, micile, fericitele sau nefericitele evenimente petrecute în istoria unei comunităţi naţionale se situează dintotdeauna la confluenţa adevărurilor ce scapă normelor uzuale, Mironov conchide tocmai în virtutea şi, totodată, în ciuda, percepţiilor comune pe care le localizăm în mentalul colectiv: „Deşi, în mentalul opiniei publice româneşti, în pragul Primului Război Mondial, proiectul naţional nu o conţinea – «sufletul românilor era cu Transilvania» [apud, Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 86 nota de subsol a autorului] –, soarta acestei nefericite provincii a devenit principala preocupare a politicii externe a României interbelice, după cum şi astăzi continuă să suscite un interes major.”
Cele 120 de pagini de Anexe documentare şi de studii dau profunzime și amploare unui demers analitic și didactic de excepție, de care nicio viitoare lucrare abordând tematica din cartea de faţă nu va putea face abstracţie.

vineri, 21 februarie 2014

Alexandru Mihalcea, „Salcia, un lagăr al morţii”

A apărut


http://revistacultura.ro/nou/2014/02/memoria-comunismului-recurs-fara-urmari/






Memoria comunismului, recurs fără urmări

Alexandru Mihalcea, Salcia, un lagăr al morţii, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, 614 p.

De când am auzit că a apărut o carte despre colonia de muncă forțată Salcia, scrisă de Alexandru Mihalcea, am tot vrut să fac rost de ea. Oricât disconfort ar crea unora dintre noi expresii de genul „a face rost”, „a te descurca”, amintind de supraviețuirea umilitoare din timpul regimului comunist, mă tem că nu am scăpat de realitatea subîntinsă de ele, în această accepție.
Timp de un sfert de secol, comunitatea editorial-literară și culturală nu a avut un proiect pentru acest gen de (literatură) memorialistică. Popularizarea, cunoașterea tragediilor acestor oameni vinovați, în marea lor majoritate, de normalitate, s-a făcut în ciuda respingerilor de tot felul. Dorința unora dintre martori de a mărturisi, de a scrie, grefată nu de puține ori pe talent literar, se datorează în impresionantă măsură tocmai frustrării induse de firavul interes general manifestat față de trecutul recent. Neinstituirea unui proces al comunismului, a lustrației – pe baza unei legi adecvate și, mai ales, imediat după decembrie 1989, sporește neîncrederea și nesiguranța tot mai puținilor martori direcți ai terorii concentraționare.
Există râvnă editorială pentru câteva nume de foști deținuți politici, un indicator limpede și nefericit al lipsei de apetență a oamenilor de litere ce cârmuiesc edituri bine reprezentate în conștiința publică pentru un proiect național, totodată, indicatorul unei apetențe sporite pentru proiecte cu finalitate garantată financiar. În aceste condiții, cele mai multe volume de memorialistică a detenției politice în România au fost publicate pe spezele supraviețuitorilor, în ediții rareori bine îngrijite, în tiraje confidențiale și cvasinecunoscute publicului. Mă refer, în primul rând, la publicul țintă, interesat profesional. Este o prăpastie între discursul practicat de marii editori ai României și realitatea editării și promovării literaturii memorialistice de detenție. Rostul unor astfel de ediții nu este de a crea și impune câteva repere, „modele” – de altfel, destul de artificiale, pe fondul unei memorii difuze a detenției și, în plus, a uneia edite dar cvasinecunoscute –, ci de a hașura cât mai mult şi mai precis din istoria recentă, prin recuperarea memoriei sale traumatizate de ipostazierile ideologice.
Dacă n-aş fi avut norocul să fiu căutată în vara anului 2013 de Alexandru Mihalcea, nu aş fi putut vedea nici până acum ce conţine şi cum arată volumul Salcia, un lagăr al morţii. „Ne descurcăm” şi acum... foştii deţinuţi, respinşi, umiliţi de editori, strâng ban pe ban din indemnizațiile de victime ale represiunii comuniste pentru a suporta financiar plata câte unui „tiraj” de 100-200 de exemplare, dacă nu cumva sunt norocoşii părinţi ai unor copii care contribuie şi ei la propăşirea chinuită a demnităţii româneşti.
În primele 269 de pagini ale cărţii, Alexandru Mihalcea ne propune un studiu aplicat începând cu înfiinţarea coloniei de muncă forţată Salcia, descrierea condiţiilor de detenţie şi de muncă, până la detalii legate de pseudoprocesul intentat „lotului Salcia” numărând 35 de membri: 9 ofiţeri, 7 subofiţeri, 5 miliţieni de escortă şi 14 brigadieri deţinuţi, acuzaţi de „fapte de omor”. Spun pseudoproces, deoarece acțiunea a fost una de manipulare. Artizanii acestei scenete și-au propus a transmite opiniei publice, în special celei occidentale, că faptele rele, oricine le-ar săvârși, nu rămân nepedepsite. Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, a semnat în februarie 1954 Ordinul nr. 07168, prin care intervenea pe lângă „unii tovarăşi din conducerea de partid şi de stat” pentru a obţine clemenţă. Pe baza Adresei nr. 0147232/ 5 iunie 1957 a fost emis Decretul de graţiere nr. 403/ 22 august 1957, în urma căruia cei 21 de ofiţeri şi subofiţeri care fuseseră judecaţi şi condamnaţi pentru abuz în serviciu şi crime au fost reîncadraţi în MAI. Doi ani mai târziu, printr-un decret al Prezidiului MAN din 30 aprilie 1959, aceştia au fost răsplătiţi pentru comportamentul lor prin acordarea vechimii neîntrerupte în MAI pe toată durata detenţiei, cu o primă echivalentă cu salariul pe 3 luni şi cu o lună de concediu la casele de odihnă ale MAI „pentru refacerea stării fizice”. 
A doua parte a cărţii este rezervată Anexelor. În 338 de pagini, Alexandru Mihalcea completează propria-i muncă de documentare cu fragmente de mărturii și de documente din arhivele CNSAS. Fragmentele memorialistice aparţin altor supravieţuitori, trecuţi, ca şi autorul cărţii, pe la Salcia, și însuși autorului: Petre Neagu – membru al Asociației Foștilor deținuți Politici Constanța, cu un fragment de însemnări inedite; Iancu Saul – fragment din volumul (de care aud pentru prima oară, datorită motivelor expuse mai sus) Manual pentru victime, Editura Cucuteni, București, 1996; Ion Ioanid – fragment din Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. 5, Editura Albatros, București, 1996; Aurel Sergiu Marinescu – fragment din Prizonier în propria țară, vol. 2, Editura Du Style, București, 1996; Alexandru Mihalcea – fragmente din Uranus-Gherla via Salcia, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005 și din câteva texte apărute în revista „Memoria”; Doru Novacovici – fragment din volumul În România după gratii, Fundația pentru tineret Buzău, f.a.; Ion Pală – fragment din volumul Din Veria și livezile Olimpului, pe meleagurile dobrogene, în regia autorului..., 2006; Florin Constantin Pavlovici – fragment din volumul Tortura pe înțelesul tuturor, Editura Cartier, Chișinău, 2001; D. Phillip – fragment din volumul Din țara lui Cain – Memoria Golgotei personale, Editura Cuvântul românesc, Canada, 1996; Emil Căpraru și Miltiade Ionescu – fragmente din interviurile realizate de Flori Stănescu (Bălănescu) și Mircea Stănescu, în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 2/ 1995; Florin Alexandru Stănescu – text apărut în revista „Memoria”, nr. 2-3/2004; Virgiliu Toma – textul unei conferințe apărute în „Analele Sighet”, iulie 2008; Constantin Trifan fragment din volumul Lumină în întuneric, Editura Europolis, Constanța, 1996. Numitorul comun al acestor foști deținuți politici îl constituie detenția lor la Salcia.
Autorul volumului de față reușește să adune laolaltă mărturii asupra unor perioade diferite de claustrare și muncă forțată în colonia/ lagărul Salcia, după ce realizează o consistentă sinteză – cu instrumentele ziaristului literat – a perioadei cât a funcționat cu deținuți „contrarevoluționari” și nu numai: 1952-1964.
Dacă azi puținii foști comandanți de locuri de detenție depistați, ajunși prea târziu în ipostaza de „pârâți”, se apără uzând de scuza de a se fi aflat sub ordin, la locul de muncă, în urmă cu 60 de ani, instituțiile represive ale statului comunist încercau să mușamalizeze crimele comise de administrația coloniei Salcia sub motivația întrebuințării unor metode chipurile străine de practica penitenciară: „metode huliganice pentru a constrânge pe deținuți să muncească. Aceste metode erau bătăile, schingiuirile, băgarea deținuților la carcere pe timp de iarnă numai în cămăși și ismene, scoaterea deținuților pe digul în construcție pe timp de iarnă deasemenea desbrăcați, obligarea deținuților de a intra pe vreme rece în apă până la brâu, la tăiat de papură și stuf, lovirea deținuților cu ciomagul, depe cal și alungarea lor, scoaterea deținuților vara în pielea goală ca să-i muște țânțarii, forțarea prin bătaie a deținuților bolnavi de a ieși la muncă(,) etc. În urma acestor tratamente rele mulți deținuți au murit, alții au rămas cu infirmități pe toată viața sau cu slăbirea organismului și incapacitate de muncă pe timp de lungă durată.” Cu alte cuvinte, ce s-a întâmplat la Salcia reprezenta în opinia oficială a statului comunist un caz izolat, provocat de „huligani” aflați în serviciul Ministerului de Interne. Este și motivul pentru care, probabil, aceleași instituții ale democrației democrat-proletare i-au scăpat de pedepse (unele de muncă silnică pe viață sau de 25 de ani de muncă silnică... ceea ce relevă fapte extrem de grave...) pe „huligani”, reprimindu-i la lucru, cu acordare de bonusuri și de reparații. La o scară generalizată, statul de drept postdecembrist i-a menținut în serviciu – pe unii avansându-i în grad și funcții, pe toți cei implicați în funcționarea instituțiilor represive comuniste, iar pe pensionarii acestei activități criminale asupra ființei fizice și morale a românilor comunizați i-a menajat din răsputeri. Tardivele „cazuri” Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, care în afară de rating pentru mass-media nu au reușit să pună nimic pe roate, nu fac decât să confirme cele scrise mai sus.
Există un raport invers proporțional între osârdia cu care încearcă tot mai puținii martori-supraviețuitori să ne lase moștenire memoria sistemului concentraționar românesc şi lipsa deliberată de proiect a instituţiilor româneşti pentru restabilirea balanţei adevărului şi justiţiei sociale.
Volumul Salcia, un lagăr al morţii este şi rămâne o piesă importantă într-un ipotetic scenariu al judecării comunismului din România.

sâmbătă, 1 februarie 2014

Paul Goma sau dreptul la memorie

PARADIGME BASARABENE, ”CONFESIUNI”, nr. 13, ian. 2014





Această carte nu a fost scrisă...
Nu: Cartea de faţă nu va fi scrisă...
Corectez: această carte nu va fi încheiată nicicând.
(Paul Goma, Basarabia, Editura Flux, Chişinău, 2003, motto)


Paul Goma sau dreptul la memorie
În august 2010 treceam pentru a doua oară în viaţa mea Prutul – prima dată se întâmplase în 1994! – pentru a ajunge împreună cu Viorel Ilişoi şi cu alţii (prieteni, rude, recent cunoscuţi), după o oprire în Chişinău, la Mana, în ţinutul Orheiului. Duceam în portbagajul maşinii ce ne transporta o sumă de cărţi ale lui Paul Goma, tot ceea ce putusem strânge cu atâta migală în ultimii ani. Între titluri, Basarabia. În vama moldovenească, la Albiţa-Leuşeni, zărite de la distanţă uniformele după moda sovietelor, cu şepcile imense, cam penibile, cam hilare, ne-au dat fiori. Nu eram noi chiar nevricoşi, nitam-nisam, dar ştiam ce avem în „paporniţe”. Zvonurile şi discuţiile recente cu prietenii basarabeni lucraseră asupra stării noastre. În urma tragicelor întâmplări din aprilie 2009, de la Chişinău, condiţiile de la vama româno-moldoveană (re)căpătaseră ceva din aerul stalinist al frăţietăţii socialiste, marca Voronin. Cele mai periculoase obiecte erau „înscrisurile”. Prezenţa de spirit a lui Viorel Ilişoi ne-a salvat, am scăpat ieftin, plătind vamă doar un teanc de cărţi...
Norocul a făcut că printre exemplarele răzleţe aflate deasupra bagajelor noastre vameşul a dat peste Basarabia. „Paul Goma? Şine-i ăsta?” Cel mai mare scriitor român basarabean, strig eu, fără nicio prezenţă de prevedere, prin geamul deschis al portierei... „Şie?... nu iegzistă, n-am auzât în viaţa mea di el! Păi dacă ista, cum ai zâs că-l cheamă?, îi şel mai mari, atunşi Vieru cum îi?” În timp ce gesticula, deschide cartea chiar la prima pagină şi vede: O Zi din Viaţa unui Afgan din Basarabia... Ei, şi atunci se întoarce spre Viorel, care-i era chiar pe mâna stângă, şi-l întreabă: „Da’ ştii mata ce-s afganii?” Cum să nu!, exclamă Viorel, parcă venindu-i apa la moară, şi începe să sporovăiască. Vameşul cu alură sovietică se destinde, simţindu-se pe terenul său, căci omul fusese unul dintre „afgani”. Cere un exemplar, aşa, că prea e frumos şi neobişnuit să scrie Basarabia pe o carte, apoi încă unul pentru nu ştiu cine, apoi încă şi mai multe, pentru copiii de la şcoală, zicea el...
Dacă „bomba” Goma a fost dezamorsată atunci pe frontieră, se datorează romanului Basarabia. Diversele titluri semnate de Paul Goma, apărute la edituri din România şi din Basarabia, au ajuns în mare parte la Mana, unde nu prea are cine să le citească. Biblioteca şcolii era într-o stare deplorabilă, satul este mic şi destul de îmbătrânit. Sărac. Nimeni nu are interes să-l resuscite cultural, măcar în sensul dascălilor şi preoţilor din vechime. Nici intelectualitatea sătească, nici instituţiile statului, nici rudele scriitorului. În ograda casei cu calidorul imortalizat de Goma în romanul Din calidor, s-au aciuat nişte oameni care nu prea au habar ce-i cu Goma. Dar care aşteptau ceva recompense pentru „povara” de a locui în casa-şcoală ridicată din râvna pentru alfabetizarea şi culturalizarea ţăranilor şi cu mâinile lor de către învăţătorii Eufimie şi Maria Goma. Casa nici nu mai arată ca în fotografiile ce-i înfăţişează pe cei trei membri ai familiei Goma, prin 1936-1937.
Dar dacă un vameş „afgan” de la punctul de trecere Albiţa-Leuşeni nu ştia cine este Paul Goma, intelectualii, scriitorii, oamenii politici, primarul Chişinăului, guvernanţii şi preşedintele Republicii ştiu. Şi parcă îşi dau silinţa ca să nu facă nimic pentru a se onora în primul rând pe ei, ca români, arătându-i respect românului basarabean Goma. Şi parcă îşi dau silinţa să împiedice orice iniţiativă de a-l „recupera” pe Paul Goma, ca om şi scriitor, în vederea unei percepţii cu discernământ a realităţii din care au ieşit (şi am ieşit cu toţii) fără să fi scăpat întregi. Într-o concordanţă păguboasă cu paradigma românească a fiinţei comunizate, reeducate. Măcar aici n-ar fi trebuit să-şi imite fraţii. La Bucureşti se construieşte o nouă societate (postcomunistă o numesc ei, constructorii) pe structura şi cu toate debilităţile ideologice comuniste, la care au contribuit şi contribuie nu doar eşaloanele superioare şi tânăra gardă ale Partidului şi ale Securităţii, de atunci (acum „bunicuţe”) şi de azi, ci şi intelectualii (să-i numim astfel, generic, pe toţi cei care au avut şi au într-un fel sau altul legătură cu instituţionalizarea şi întreţinerea culturii, „rezistente” sau ba, şi cu doctrinizarea societăţii civile postdecembriste).
La Chişinău, reeducaţii, dislocaţii din propria cultură-istorie-identitate, şi ceea ce putem numi, tot generic, comuniştii (de ieri şi de azi, cu apostila: sovietiştii, reeducatorii), păreau că trag unii hăis, alţii cea. Ciudăţenia este că trăgeau şi trag la aceeaşi căruţă, spre dezastrul omului. Semnarea Acordului de la Vilnius în noiembrie 2013 a pompat o gură de oxigen vital în conştiinţele obosite din Basarabia. Noi toţi ştim, puţini recunoaştem: bătăliile adevărate se dau în noi, cu noi înşine, cu spaimele ce ne cotropesc de câte ori adevărul ne încearcă. Spaime întreţinute în trecut cu o imensă maşinărie represivă, nu doar propagandistică, azi prin intermediul unei sperietori numite corectitudine politică, hrănită şi hrănitoare la rândul ei de şi pentru grupuri de interese dintre cele mai diverse şi mai greu de alăturat domenii.
Paul Goma a fost şi este un om liber, care s-a luptat mereu cu sine pentru a se dedica celorlalţi. Paul Goma este scriitor, deci rosteşte adevărul aşa cum îl află, aşa cum îl trăieşte, cum îl ţine talentul, după cum ne arată chiar rectilinia vieţii sale. Paul Goma nu este istoric, el scrie roman, memorialistică, jurnal, eseu. Curajoşii care-l etichetează cu sentinţe ideologice nu i-au citit cărţile sau nu le-au citit cu atenţie, fără prejudecăţi preluate din sentinţele altora. Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut că şi Paul Goma este om, scriitor, are drepturi, are dreptul la memorie şi la comemorarea alor lui. Se poate discuta critic despre oricine şi despre orice. Inclusiv despre Paul Goma. Dar să închizi gura cuiva şi să-i distrugi imaginea cu „argumentele” altora este inadmisibil de acceptat pentru o fiinţă integră.
De pe un mal pe altul al Prutului, consemnul este ca Paul Goma să rămână în margine. Dovadă că până în ianuarie 2014 scriitorul n-a ajuns încă să-şi revadă Mana originii sale. În ciuda eforturilor unor oameni ca Andrei Ţurcanu. Cu o floare nu se face primăvară, spune o veche vorbă românească. Nimic mai adevărat. Atâta vreme cât mugurii nu înfloresc de spaima iernii, nu vom afla niciodată cum să scăpăm de reacţiile iraţionale sau deliberat-interesate ale altora, pe care le interiorizăm de parcă ar fi convingeri intime.
Însă, cu un mare scriitor, cu o mare conştiinţă cum este Paul Goma, românii de ambele maluri, eliberaţi din corsetul ideologic în 1989, s-ar fi putut înhăma la căruţa şchioapătă a redobândirii de sine.
21 iunie
Solstiţiul de vară.
Sper să pun pe hârtie suficiente informaţii despre pământul acela; despre pământul nostru: al Afgan’ului şi al meu: Basarabia.
Înainte de a ne afla faţă-n faţă.” (Paul Goma, Basarabia, Editura Flux, Chişinău, 2003, p. 101)