joi, 31 mai 2012

spovedania tăcerii


tuturor oamenilor-oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, datorită exemplului cărora, în cele mai teribile momente, putem rămâne agăţaţi de condiţia umanităţii noastre, aşa încât să nu ne pierdem cu totul... 

spovedania tăcerii

Să mă bucur de vedenia ta
fiinţă pătrunsă printre gratii în lumea de întuneric
or să te mistui
în ziua aceea soarele fu înghiţit de înfometare
ghearele deveniră vietăţi
ochii îmi lăcrimau limfa
nebunia ţâşnea din amintirea
ancestrală a animalului perfect
Ochii mici şi negri pot fi mai calzi
decât sângele meu de reptilă
suflet speriat şi liber în grota de
criminal-bandit-scursură a umanităţii
Trag tineta din colţul mort al hrubei
şi cad în genunchi
scârba-de-om pândeşte-n zadar
prin ochiul dracului
mă aşez pe locul umed al murdăriei mele
şi Te invoc
Dumnezeule unde eşti
tu cel fără de spaţiu
materie
timp
mă rog întru Tine
pe urma fecundă a murdăriei mele
subţiez sângele din ochii bestiei
ce şi-a sugrumat impulsul în gheare
Rostisem adevărul cu mult înainte 
să se piardă în lume
Dumnezeu creştin şi păgân
de atunci mă agăţ de ochii tăi mici
negri şi limpezi

sâmbătă, 26 mai 2012

"Eu am să rămân pe veci un tradus. Adică un venetic – oriunde, începând cu România."


Paris, sâmbătă, 3 iunie 1978
(...)
Mărturiile – desigur, sunt necesare, absolut necesare – mai ales pentru o comunitate ca a noastră despre care nu se ştie nimic-nimic şi despre care nu se va şti, atâta vreme cât nu nu vor fi de găsit, în librării, o Istorie a României, fie şi de buzunar; o Istorie a literaturii române – măcar de s-ar reedita Panorama... lui Bazil Munteanu, deşi e veche de... iată, de 40 de ani!... Da, sunt necesare, indispensabile mărturiile, dar eu am scris, iar ce şi cât am scris, slavă Domnului, a fost publicat (deocamdată Gherla, are să fie şi asta de acum [Culoarea curcubeului])... Nu voi spune vreodată că eu mi-am făcut partea mea de treabă, să mai facă şi alţii – voi spune: „Eu, domnilor, tare-aş vrea să scriu ce-mi trece mie prin inimă, nu prin cap; să fac, cu dificultate, facilităţuri!”
Până una-alta. Până – una alta.
Mă aflu la Paris. În 3 iunie (spre 4) una mie nouă sute şaptezeci şi opt. Ştiu, acum: niciodată n-am să mă mai pot întoarce în România. Ştiu, acum: mormintele noastre nu vor putea fi aşezate în triunghi: Vad-Străuleşti... fiindcă acelea, chiar dacă sunt morminte pierdute, se află pe-acolo, pe undeva, iar al meu nu va exista. Fiindcă eu voi fi ars şi presărat în Sena.
N-am îngrijit mormântul tatei – s-a rătăcit, nimeni nu vrea să spună unde a trecut mormântul – eu ştiu: sub aleea centrală; n-am îngrijit mormântul mamei, s-a pierdut, nimeni nu mai ştie pe unde-o fi – eu ştiu: lângă fântână (care nu mai există).
Că tot am trecut în 4 iunie: ferice de Ionesco, de Cioran: au găsit (fiindcă au căutat) azil în limbă. Făcând ei asta, şi-au făcut şi patrie (alta, dar patrie) pe măsură.
Eu am să rămân pe veci un tradus. Adică un venetic – oriunde, începând cu România.      
Paul Goma, Jurnal pe sărite, ed. Nemira, 1997, pp. 42-43

vineri, 25 mai 2012

Hristos s-a înălţat!


Crâmpeie de îngeri şi sfinţi


Limpezimi în ferestrele vechilor pereţi. Căldura din urmă a mamei. 
Părinţi filiformi veghează trist pe la colţuri chemarea zilei învăluită de aripi. Răsuflarea uleiului de trandafiri.
Îngeri şi sfinţi
amânare a veşniciei sub pleoape
Umbre tăcute îmbrăţişează
sufletul vechilor pereţi.

"GRUP CANAL '77"

Încălcarea drepturilor omului în România anilor 1970: "GRUP CANAL '77"

Joi, 24 mai 2012, a avut loc prima parte a conferinţei anuale interne de primăvară a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului: "ELITE ŞI MARGINALIZAŢI ÎN ROMÂNIA (1945-1989)". Am prezentat lucrarea cu titlul de mai sus, pe care nu o voi publica aici, deoarece va apărea în revista INST, "Arhivele Totalitarismului".
Atât cercetătorii INST, cât şi invitaţii, încearcă de fiecare dată să vină cu noutăţi, nu neapărat în privinţa temelor, ci mai degrabă în ce priveşte aprofundarea lor pe multiple niveluri: documentar, interdisciplinar, analitic etc.
Canal 1977, al optulea personaj este, probabil, un muncitor civil de pe şantier 
Arhiva Radu Negrescu-Suţu

De data aceasta, am prezentat ceea ce poate fi numit un studiu de caz, pe care îl putem considera şi o noutate. Grupurile de tineri arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în vara anului 1977 pentru "parazitism social" constituie o noutate şi pentru comunitatea ştiinţifică, nu doar pentru opinia publică. Este probabil ca unii dintre ascultătorii asidui ai postului de radio "Europa Liberă" să îşi amintească de numele unora dintre ei, deoarece apelurile acestora au fost difuzate, iar E.L. şi-a manifestat îngrijorarea faţă de soarta lor, în timp ce erau deţinuţi în locuri de muncă forţată, la Canal sau în Balta Brăilei. 
Toţi aceşti tineri curajoşi, care au decis că aşa nu se mai poate, cerându-şi drepturi elementare, înscrise până şi în constituţia comunistă, se revendicau de la Mişcarea pentru drepturile omului ce se consumase în iarna-primăvara anului 1977, şi fusese "potolită" prin intermediul dispozitivului Securităţii, ce a culminat cu arestarea liderului acestei mişcări de amploare - PAUL GOMA. Pe măsură ce studiem arhivele şi memorialistica, scrisă sau orală, a martorilor vremii constatăm că Mişcarea pentru drepturile omului în România a continuat şi forma acestor grupuscule până către toamna anului 1977. Se vorbea despre ei în Occident, unde apăreau memoriile celor arestaţi şi articole dedicate lor. Însuşi Eugen Ionesco s-a implicat în apărarea lor. 

Cele două grupuri, ai căror membri sunt identificabili într-unul din documentele Securităţii inclus în vol. 12 al dosarului informativ al lui Paul Goma, au fost: I. Grupul de 5 ai cărui membri au fost condamnaţi la 5 iulie 1977 la câte un an de muncă forţată, şi al cărui ultim supravieţuitor este Radu Negrescu-Suţu. Îl numim "Grup Canal 77" (au fost închişi la locurile de muncă: Basarabi, Medgidia, Cernavodă); lui Dan Iosif Niţă, Ioan Marinescu, Radu Negrescu-Suţu, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch li s-au alăturat Vasile Constantinescu (6 iulie) şi Dragoş Neamţu (6 august), grupul devenind de 7 şi acţionând de acum înainte solidar; II. "Grupul Balta Brăilei 77", compus din 9 tineri, menţionaţi şi ei nominal în tabelul Securităţii: Liviu Constantin Bureţiu, Călin Mihai Gherman, Ion Constantin Hulduban, Cristian Ionescu, Corneliu Munteanu, Constantin Adrian Mutică, Cristian Onuţu, Adrian Şinca, Corneliu Urdăreanu.
Se cunoşteau între ei, membrii primului grup sfătuindu-i pe ceilalţi cum să acţioneze. 

În aşteptarea descoperirii dosarelor de grup - se pare că nu există dosare individuale, informaţiile din afara  arhivelor Securităţii despre primul dintre aceste grupuri sunt destul de ample şi le-am folosit în textul meu, care nu ar fi existat fără implicarea dlui Radu Negrescu-Suţu, de la care am aflat de existenţa grupului. Ulterior, am avut confirmarea în dosarul lui Paul Goma (care îi aminteşte în Culoarea curcubeului, ediţiile Polirom şi Eagle Publishing House, care conţin şi Cod "Bărbosul"
Atât dsa, cât şi urmaşii celor dispăruţi suspect de timpuriu, dar mai ales memoria acestora din urmă, ne obligă să reconstruim, ca istorici ai trecutului recent, tabloul anului 1977, o piesă importantă într-un puzzle complex şi extrem de dificil de reconfigurat pentru cea mai neagră jumătate de veac din istoria noastră.

sâmbătă, 19 mai 2012

Paul Goma, Gardă inversă, "ediţia" topită

PAUL GOMA
Gardă inversă - carte introdusă în planul editorial al "Scrisului Românesc" la cererea directorului.
Editura "Scrisul Românesc", Craiova
Director: Marin Sorescu

Culeasă cu "plumbi", pusă în pagină, două corecturi, copertată
Redactor: Florea Miu
Bun de tipar: 3.X.1990
"B.T." dat pe fiecare pagină de către redactor
Întreprinderea Poligrafică "Oltenia"
Comanda nr. 167
PLUMBURILE CĂRŢII AU FOST TOPITE "din motive financiare"
Obţinută cu ajutorul lui Nicolae Coande, spre consultare, de la unul dintre foştii lucrători (nu ştiu dacă în editură sau în tipografie), al cărui nume îl cunosc, însă deocamdată nu îl fac public, fără acordul său. Spre sănătatea (mintală) a culturii noastre, domnul respectiv a făcut un bine enorm păstrând acest exemplar al unei cărţi tragice, aşa cum este destinul personajelor şi al autorului ei.






joi, 10 mai 2012

"Cultura": Omul-legendă Paul Goma, o cronică la cartea lui Petru Ursache, Omul din calidor


text apărut în revista "Cultura", 10 mai 2012

Flori Bălănescu

Omul-legendă Paul Goma
după 35 de ani de refugiu politic şi 22 de postdecembrism

Petru Ursache, Omul din calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012 



Petru Ursache şi-a intitulat ultima carte, sugestiv: Omul din calidor. Că Paul Goma este scriitorul care a patentat conceptul de calidor în literatura română şi în cultura universală, nu mai trebuie demonstrat. La fel, nu mai trebuie dovedit că Goma este un solitar, un „produs” al desolidarizării româneşti. Cărţile dedicate lui Paul Goma îmbracă, unele mai mult, altele mai puţin, haina obsesivă a argumentării şi dezvinovăţirii. Culpabilizarea pândeşte parcă din fiecare pagină.
De data aceasta, profesorul Ursache propune o strategie de pe poziţii ofensive. Detaliile despre alţi scriitori şi cărţile lor, punerea acestora în relaţie cu Paul Goma şi experienţa-scrisul-scriitura lui, contextualizarea istorică, politică, socială, psihologică, au darul de a stabili criterii de lectură pe diverse filiere interpretative. Autorul lărgeşte câmpul defrişării, mărind perspectiva. Din orice punct ai privi, Goma nu mai este izolat. E firesc, deoarece nu s-a izolat singur. A fost transformat într-un „caz”, ceea ce presupune împresurare, bombardare a „subiectului” cu „planuri de măsuri”, încadrări cu informatori, lehamitea şi respingerea deseori umorală practicate de membrii breslei scriitoriceşti şi ai lumii culturale etc. Documentele din arhivele Securităţii, pe care le-am citit în toată largheţea celor 44 de volume, câte însumează dosarele deschise cu numele Paul Goma, identificate de Direcţia Investigaţii de la CNSAS, arată că scriitorul a fost un pericol real pentru liniştea, confortul şi stabilitatea regimului comunist. Şi a celor care nu doreau altceva decât să vegeteze credibil în acest regim. De aceea, scriitorul nu a fost lăsat să-şi urmeze calea firească, de aceea a fost transformat în „caz”. Într-un regim închis, în care cei mai dotaţi şi inteligenţi dintre membrii comunităţii salvează aparenţe, discreditând esenţele, efectul este dorinţa de delimitare de orice „element” ce perturbă statu-quo-ul. Petru Ursache urmăreşte în permanenţă firul biografic, aşa încât cititorul să nu uite nicio clipă de unde pornesc toate. Pentru că, scriitorului Paul Goma i-a fost menit din start de către structurile ideologice, administrative şi mai ales de tovarăşii lui de breaslă, să fie expulzat ca un corp străin. Bogăţia detaliilor invocate riscă uneori să întoarcă demersul lui Petru Ursache împotriva propriului proiect metodologic şi interpretativ, în sensul că delimitarea prea abruptă a câmpului grotesc-represiv se impune analizei strict literare. Cum este firesc, până la o anumită limită, între parametrii biografici ai lui Goma. Însă, tocmai punerea în scenă a unor actori mai mult sau mai puţin diferiţi, trăind şi acţionând în aceeaşi realitate, diferit abordată de fiecare dintre aceşti actanţi – scriitori, activişti, securişti etc. (adaug – informatori, ca o subcategorie a categoriei scriitor-critic literar), îi permite lui Petru Ursache să tragă în ultimul moment de firul demonstraţiei, pentru a readuce întregul acolo unde şi-a propus. Autorul cărţii ia la bani mărunţi istoriile lui Paul Goma şi cum au ajuns ele în cărţi, în care însuşi scriitorul devine tot atâtea personaje, reunite în marea personalitate pe care o ştim.
Cartea este constituită din 7 capitole centrate pe calitatea de martor a scriitorului: 1. Scriitorul om-omul scriitor, 2. Când vremea vremuieşte, 3. Publicistică – Scrìsuri, 4. Bătălia pentru jurnal, 5. Viaţa trăită ca mărturie-document, 6. Re-profilări literare, 7. Capodopera literară. Sunt 320 de pagini ce aşteaptă  să fie citite, nu pot fi povestite.
Petru Ursache reacţionează corect punând într-o ordine logică editările precare de care au avut parte romanele şi publicistica lui Paul Goma. Poate ar fi trebuit să menţioneze mai subliniat şi cu detalii volumul Scrìsuri. I. 1971-1989, apărut la Curtea Veche în 2010, în cadrul seriei de autor. În acest prim volum găsim texte care n-au fost publicate niciodată în limba română, până în 2010, aşa cum este mult-invocatul Cenzură, autocenzură, para-literatură, care în volumul de Scrìsuri de la Nemira, 1999, este redat parţial într-o fotocopie a paginii din publicaţia „Die Zeit”, unde a apărut în traducere germană, în septembrie 1972. Este, de altfel, singura reproducere – mai degrabă o mărturie fotografică – pentru publicistica anului 1972, sub semnătura lui Paul Goma din volumul apărut la Nemira.
Destinul operei însoţeşte soarta dramatică a scriitorului. Trimiterea la textul amintit – pe care îl socotesc de căpătâi întru înţelegerea gândirii lui Goma şi, mai ales, a epocii în care a fost chinuit – nu este întâmplătoare. Goma scria încă din 1971, în România controlată de cenzură, la care s-a adăugat treptat şi difuz autocenzura, texte libere de cenzură-autocenzură-paraliteratură ce apăreau în presa occidentală, evident, în traduceri. Este la îndemână pentru orice necunoscător sau interesat-vinovat să afirme că un scriitor  – abia  ieşit din puşcărie, fără drept de semnătură, care spune şi scrie liber ceea ce gândeşte, ale cărui romane sunt aruncate cu anii în sertarele speriate ale directorilor de edituri aflaţi într-un dans grotesc cu Cenzura şi cu Securitatea etc. etc. – nu are talent. Unde şi cum să-l fi „dovedit” în limba română? Această versiune a Securităţii, preluată vinovat de breasla scriitoricească ante- şi postdecembristă, este şi mai uşor îmbrăţişată azi, când tehnicile media permit oricărui debutant (uneori nu foarte alfabetizat) să aibă feedback într-un timp record. Petru Ursache, profesor aflat la o vârstă venerabilă, are dreptate să se mire: „Ostinato n-a avut norocul să pătrundă firesc în viaţa literară românească, în pas cu marile creaţii în proză ale anilor ’60-’70. Mai mult, nici după decembrie 1989 nu-şi găseşte locul cuvenit în istoriile literare, în cursurile universitare, în manualele şcolare. O capodoperă a memorialisticii, Culoarea curcubeului, document unic şi de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea deceniului al şaptelea (-scriitoricesc) a fost mai întâi dosită în depozite, apoi topită fără strângere de inimă; ca, în cele din urmă, să aştepte 15 ani până să apară şi în limba română (Editura Polirom, Iaşi, 2005), dorinţa cea mai ardentă a autorului (...) Să fim drepţi şi să judecăm cu luare aminte, dacă ne simţim în stare: ceva-ceva nu e în regulă aici.” (pp. 76-77)
Nu este. Goma nu a avut parte măcar de şansa celui mai precoce debutant din zilele noastre. Şi poate că explicaţia este conţinută în fiecare dintre citatele pe care a ales să le reproducă Petru Ursache: „Că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele...”. Este o însemnare din 30 ianuarie 1989. Consult Jurnal pe sărite, Nemira, 1997, p. 175, şi decupez citatul mai de sus şi puţin mai jos, pe chestiunea care îl frământa pe Goma: „jurnal sau ne-jurnal?” şi care îl preocupă şi pe Petru Ursache în capitolul Bătălia pentru jurnal: „Mai departe: ei se tem de jurnalul tău, pentru că se tem de memoria ta; deci, tu trebuie să ţii jurnal! Îi «baţi», îi dai înapoi, îi sperii pe ei cu jurnalul? Aparent, nu – dar-însă-totuşi... Cum însă ţi-e frică, nu-l chiar... scrii, jurnalul acela; îl... ţii în gând (?)
În fond, care este gândul ascuns?  Că ei vor să ne şteargă memoria – deci să ne suprime pe noi, conştiinţele... Însă memoria se exercită şi prin simplă ţinere-de-minte, nu neapărat prin scriere negru pe alb”. 
Dacă scoatem reperul cronologic, putem lesne conchide că e vorba despre actualitatea prezentă. Doar că azi este aproape imposibil să mai poţi vorbi despre ei fără să intri în conflict cu cine nu te-ai aştepta.
Un aspect esenţial în ceea ce putem numi „dezbaterea Goma”, observat şi de alţii, este dezvoltat de Petru Ursache:  „De regulă, Paul Goma nu-şi îngăduie să ia în asalt polemic, nici măcar să ironizeze operele confraţilor din ţară ori din exil. Să nu cădem în regretabile confuzii: când aruncă vorbe aspre  (şi regretabile pentru noi; am convingerea că autorul însuşi o face cu inima împărţită), împotriva celor mari, foşti prieteni apropiaţi: Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dumitru Ţepeneag, Dorin Tudoran etc., nu are o clipă în vizor diminuarea operelor vreunuia. În obiectiv se află omul: compromis politic, spirit egoist, carierist, trecut uşuratic dintr-o tabără în alta.” 

Că aşa este o arată tot ceea ce a scris Goma până în prezent. Mai mult, o confirmă discuţiile cu Ana-Maria Goma, cu prietenii ori cu simple cunoştinţe în „intimitatea” apartamentului, pe care ni le-a lăsat Securitatea în transcriere, mulţumită aparaturii TO (tehnică operativă) cu care era dotată în anii 1970. 
În aceeaşi idee, sunt amintite de către autorul cărţii de faţă şi încercările, soldate de câteva ori cu reuşite, de a-i atrage pe scriitorii români către editurile ooccidentale, în speţă franceze. Aşa cum îl ajutase Dumitru Ţepeneag pe el, Paul Goma voia să îi scoată din încercuire pe unii dintre cei mai buni scriitori din România, pentru ca ei şi cultura română să respire. I-au trebuit câţiva ani să se convingă că aceştia nu doreau să rupă concubinajul cu puterea de la Bucureşti. Goma este un luptător de cursă lungă. O atare ipostază presupune o cauză, principii, consecvenţă. Nu prea există exemple de altruism la acest nivel în lumea literară românească: exclus din Uniunea Scriitorilor în timp ce era aproape omorât în puşcărie, împins să se exileze, Paul Goma le întinde mâna celor din ţară, exact celor care puseseră umărul la arestarea, torturarea, excluderea, exilarea, compromiterea, asasinarea lui morală – prin neimplicare, prin acord tacit dat Puterii. Prin solidarizare cu dictatura, nu cu eroul-victimă. Petru Ursache pune, pe bună dreptate, problema receptării oneste a lui Paul Goma: „Istoriei literare îi va veni greu să explice natura frânturii dintre două momente din destinul existenţial al lui Paul Goma, primul la care ne referim fiind cuprins între 1977 şi căderea Cortinei de Fier. Omul din Calidor a devenit, timp de mai bine de un deceniu, personalitate europeană, datorită, mai ales, Mişcării ce-i poartă numele, integrată Chartei Drepturilor Omului. Al doilea moment s-a ivit după revoluţiile de «de catifea», autorul romanului Ostinato intrând, treptat, într-un inexplicabil con de umbră”.
Oricât ar încerca scriitorimea literară şi critică de la noi să ne convingă că esteticul primează, dincolo de bine şi de rău, de conştiinţă etc., răspunsul la incomoda problemă formulată de Petru Ursache poate fi scurt sau foarte amplu, însemnând acelaşi lucru: Paul Goma nu avea cum să fie „recuperat” de aceiaşi oameni (structuri) care nu doar că l-au lăsat singur (să moară cu principiile de gât, nu?), dar au contribuit la minimalizarea lui – „Goma nu are talent”, la discreditarea ca scriitor – mergând până la a-i nega această calitate, la compromiterea ca membru al comunităţii scriitoriceşti şi româneşti – Goma este „vândut”, „jidănit”, „kaghebist”, „omul Securităţii”, „nebun” etc. etc. Este un raţionament simplu: cine a călcat toată viaţa etica şi omenia în picioare, nu se poate trezi brusc, după 1989, cavaler al dreptăţii, oricât de talentat ar fi.
Goma a vrut mereu să fie scriitor şi să fie perceput  astfel. Cu cât a încercat să se comporte în virtutea menirii sale naturale, pe atât de înverşunaţi au fost ei să decredibilizeze ceea ce nu poate fi negat. Să îl „compromită” – asta fiind una dintre expresiile agreate. Şi care spune totul despre acţiunile concertate ale Securităţii şi scriitorilor-criticilor-etc. – cei din urmă nu întotdeauna conştient implicaţi, ceea ce nu le procură prea multe circumstanţe atenuante. A fost şi este datoria lor să aibă discernământ. Este responsabilitatea oricărui om care gândeşte mai mult decât la grija confortului familiei şi la carieră cu orice preţ.
Intelectualitatea română, scanată prin ochii informatorilor – parte a acestei  intelectualităţi, nu este chiar mediul în care ai vrea să respiri „liber” azi. Cea mai mare parte a ei trăieşte la loc de cinste în literatură, parte în posturi universitare de diverse specializări sau în ceea ce numim lax „cultură”. Este o constatare, nu o judecată. Românii, în general, intelectualii români, în special, se tem de „judecăţi”. Ca să poată scoate oricând cămaşa curată. Se ştie, la noi „judecăţile” sunt monopolul – dar şi monologul – autorităţii. Românilor le plac, mai ales, „execuţiile” celor „compromişi”, celor aflaţi în minorităţi fabricate împotriva conştiinţei. Când adevărul e chiar sub ochii noştri, aşa cum a fost dintotdeauna.  L-au văzut oameni mai puţin sofisticaţi. Dar ei nu sunt vedete.
Petru Ursache consideră că „Goma a luptat pentru unitate, pentru fortificare, pentru universalizare şi s-a văzut că s-a ajuns la dispersare, risipire de forţe. Cultura nu este o afacere a unei singure persoane, oricât de înzestrată ar fi; cunoaşte individualităţi marcante (şi cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru ea în totalitate) pentru a supravieţui pe mari întinderi de timp; nu acceptă dictatura unui grup cu pretenţii şi închipuiri, îi displace ideea de «centru-margine»; dacă întâmpină obstacole naturale, ştie să şi le asocieze şi să se fortifice; dacă obstacolele sunt construite în chip artificial, cu intenţii diversioniste şi brutale, sfârşitul tragic este previzibil”. (pp. 108-109) 
Punându-l în corelaţie, inevitabil, pe Goma cu Soljeniţîn, Petru Ursache ajunge la câteva concluzii demne de reţinut. Din paralela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici / Gherla, analizate în contextul lor istoric şi literar, rezultă că „politicul a părut mai disponibil receptării, spre paguba ansamblului. În termeni hegelieni, conţinutul a luat-o înaintea formei. Prejudecata încă dăinuie în critica literară curentă. Dacă am plasa această scriere în alt secol, invocarea politicului ni s-ar părea o absurditate (...) toată viaţa Alexandr Soljeniţîn a nutrit speranţa să se afirme pe plan literar înainte de toate şi apoi în memorialistică ori în istoriografie.” Dacă punem pentru o secundă numele Goma în locul numelui Soljeniţîn, care ar fi diferenţa? Niciuna. Dintre criticii literari consacraţi, Daniel Cristea-Enache a reuşit o cronică amplă şi demnă de reţinut a romanului Gherla-Lăteşti, Curtea Veche, 2010, care poate fi considerată, în sfârşit, un text de recuperare literară şi de punere la locul cuvenit a scriitorului Paul Goma.
Soljeniţîn a scris ampla lucrare Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, 1795-1917, Goma a scris Săptămâna roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Cei doi sunt scriitori. Nu istorici. Cu toate acestea, cărţile lor sunt foarte documentate. Nu sunt lucrări de ficţiune. Aşadar, le poate fi criticat „stilul”. Sau „tonul”. Li se poate „reproşa” că scriu liber, necenzuraţi de opţiuni ideologice. Fie ele doctrine la putere sau pragmatism corect-politic. Ce li se mai poate reproşa celor doi – că unul e român, altul rus? Că n-au reuşit să treacă de ultima redută – renunţarea la identitatea antropo-culturală şi naţională – pentru a deveni oameni noi? Este poate cea mai sensibilă parte a cărţii lui Petru Ursache. Dacă celelalte capitole au „şansa” de a trece neobservate, capitolul V, mai ales ultimul titlu – „Nürnberg II”, riscă să-l mai arunce o dată pe Goma în groapa cu leii ce păzesc câmpiile curate ale realism-corectitudinii-politice. Este periculos pentru viaţa şi cariera ta să fii liber. Şi Soljeniţîn a fost acuzat de antisemitism, cu toate acestea, el a putut să moară acasă, după 20 de ani de exil. Ruşii au, se pare, mai multă consideraţie pentru marile lor personalităţi. Deşi nu s-ar spune că Rusia zilelor noastre este chiar „cetatea soarelui”. Trebuie să se poată discuta despre orice, fără teama de a fi asasinat moral. Americanilor nu le place să le vorbeşti despre relele pe care le-au făcut – este cool să vorbeşti numai despre Revoluţie şi democraţia americană... Francezilor nu le cade bine să critici Revoluţia Franceză ori să le spui că sunt aroganţi şi neprimitori... Germanii, în care, să fim oneşti, toată lumea a tras, s-au săturat să fie diabolizaţi în eternitate... Englezilor le-a ajuns să fie catalogaţi drept cinici, urâţi şi reci... Poate că şi românii ar trebui să se sature odată să fie oile negre ale Balcanilor, oricâte greşeli – recunoscute! – ar fi făcut. Poate că românii nu sunt doar nişte sălbatici, împuţiţi, inculţi şi sângeroşi. Poate că şi evreii sunt tot oameni, ca noi, cu bune şi cu rele. Eticheta de „antisemit”, aplicată tot mai des în ultima vreme, începe să aibă reverberaţii apocaliptice. Te aştepţi ca un Goma sau un Soljeniţîn să fie noii ideologi ai „soluţiei finale”. Mai sunt şi alte popoare care au „beneficiat” de genocid şi atenţia opiniei publice nu este atât de focalizată în direcţia lor şi, mai ales, asupra celor care i-au decimat. Trebuie să putem să discutăm odată şi-odată normal despre orice. Nu Goma şi Soljeniţîn sunt exemplele negative. Goma este ucis ritual de ai lui, dintr-un sentiment exacerbat al urii de sine. Însă el este acelaşi dintotdeauna, nu trebuie să se căiască, deşi el şi-a asumat vina crimelor comise de români în timpul celui de al Doilea Război Mondial. 



Într-o cronică dedicată cărţii lui David J. Mahoney, Alexandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie, Polirom, 2011, Nicolae Coande consideră că Soljeniţîn este un „luptător unic în istoria secolului XX, cel care a denunţat, cum el spune, «fărădelegea şi genocidul popoarelor» şi a luptat împotriva «Dragonului Sovietic».” Şi conchide: „Moştenirea sa, ca şi a luptei unui Paul Goma în România, se cere predată în şcoli. Ruşii o fac deja (un rezumat de 400 de pagini ale Arhipelagului… e deja în programa şcolară), noi când vom recunoaşte moştenirea lui Paul Goma?”
În primul rând, noi trebuie mai întâi să îl recunoaştem pe Paul Goma. Iar cartea lui Petru Ursache este un îndemn bine motivat şi argumentat în acest sens.
Soljeniţîn îi îndemna pe ruşi să se căiască. Goma îi îndeamnă pe români să aibă grijă de memoria lor. Memoria este baza identităţii, în orice epocă istorică ne-am situa. Fără memorie nu putem nici să ne căim pentru greşelile noastre şi nici să le amintim altora că şi ei sunt supuşi greşelii. Fără memorie nu există justiţie, se instalează dictatura. Petru Ursache: „Paul Goma reprezintă documentul de care istoria noastră recentă are nevoie pentru legitimare. Forţa sa constă în faptul că nu se lasă jefuit de memorie, din contra, şi-o păstrează intactă, şi-o administrează riguros şi în folosul semenilor.” (p. 199) 
De 22 de ani, suntem ba jenaţi, ba incomodaţi, ba de-a dreptul încurcaţi, de memoria victimelor comunismului. Ceea ce se ilustrează şi în legislaţia târâş-grăpiş ce intenţionează, mai ales la nivel declarativ, să recunoască onorabil statutul foştilor deţinuţi politici. În realitate, „procesul comunismului”  (Decretul-Lege 118/ 1990, Raportul pentru condamnarea oficială a comunismului şi altele) este o şaradă. Parcă ar fi desprins din planurile de măsuri pentru compromitere fabricate în laboratoarele strategice ale Securităţii – de data aceasta fiind vorba de subminarea memoriei colective a românilor.
Concluzia lui Petru Ursache asupra operei lui Paul Goma ţine cont de toate genurile abordate de scriitor. În privinţa romanului, între preferate fiind Ostinato, Din calidor, Arta refugii, Gherla, consideră că „paginile romanului se cuvin a fi supuse unor analize sistematice, ample, profesioniste. Altfel riscăm să rămânem la simple constatări, formule retorice şi să nu realizăm că, într-o vreme a canonului proletcult, de simplificare şi de uniformizare a limbajului literar, Paul Goma, «singur împotriva tuturor» (ei, nu chiar singur) [Ei, nu chiar... împotriva tuturor, ci singur împotriva Lor! Aceasta este expresia lui Goma – n. Flori B.] a lansat personaje izvodite din fondul organic al fiinţei noastre, nedorite de autorităţi, a inovat curajos dezvăluind noi orizonturi imagistice şi de sensibilitate umană, survenite în condiţiile totalitarismului, a exersat pe terenul de graniţă dintre arte pentru aproximarea unei posibile geografii a spiritului.”
În privinţa literaturii cu caracter pronunţat autobiografic, pe care Petru Ursache o numeşte „literatură concentraţionară”, termenul este din punctul meu de vedere folosit fără nuanţe. În sensul că se poate aluneca uşor în interpretări laxe, aşa cum se şi întâmplă, în opinia generală „literatură concentraţionară” însemnând orice volum de memorialistică propriu-zisă a detenţiei. Or, în genere, cartea de memorii scrisă de foştii deţinuţi politici, la persoana întâi, fără alte pretenţii decât dorinţa de a împărtăşi o experienţă ieşită din comun, de a o lăsa mai mult sau mai puţin explicit ca „moştenire”, nu este literatură. Este o mărturie. Nici nu trebuie să fie literatură. Ceea ce nu respinge calitatea de document atât a literaturii autoficţionale, cât mai ales a memorialisticii. Pe bună dreptate, Petru Ursache este de părere că în această privinţă, a literaturii concentraţionare, Goma „pe mulţi îi întrece”. Iar în materie de scriitură politică „Scrisorile (către Ceauşescu, Iliescu, Băsescu) sau iniţiative precum adeziunea la Charta ’77, să recunoaştem, nu au egal”.
Statutul de refugiat politic pe care Goma şi membrii familiei sale îl au după 35 de ani de exil şi la peste 22 de ani de când guvernarea comunistă a căzut în România, ţară membră a NATO şi a UE, este considerat de autorul cărţii „de domeniul absurdului ori al legendei”.
Ca să fim cât mai precişi: este de domeniul Ministerului de Interne şi al Ministerului de Externe, adică al statului de drept actual.
După cum deja anunţă titlul, Omul din calidor nu este o carte de analiză literară. Este o carte despre omul-legendă Paul Goma, exilat în singura patrie posibilă pentru el: limba română.