vineri, 21 decembrie 2012

cât trece sfârşitul Lumii...

Cât aştept să treacă sfârşitul lumii, readusă în faţa ecranului de o pasă anxioasă, arunc ochii peste "presa liberă", cum o numeşte cu - de-ar avea - umor Cărtărescu. Este dezamăgit de preşedinte. Dumnezeule! Ar fi putut fi dezamăgit dinainte de a-l susţine şi vota. Cum spuneam, cu alte ocazii, unii "publici" (ăsta ar fi reversul pentru penali) sunt hahalere, alţii aruncaţi cu arme şi bagaje în tabere, altora le place să se audă vorbind, foarte mulţi sunt penibili, încercând să spună chestii adânci...
Aflu că M.C. renunţă de la 1 ianuarie 2013 la gazetărie, cică o lasă profesioniştilor, deşi până acum "Cât a mai fost o speranţă, am luptat pentru ea, împotriva firii şi preocupărilor mele, şi am suportat consecinţe dintre cele mai neplăcute." 
Zice că a devenit o treabă inutilă... Încheie apoteotic şi previzibil: "Voi rămâne, cum am mai spus-o, un exilat în propria sa ţară." E de râs, dar nu pot să râd...
În altă parte, citesc fragmente dintr-un interviu dat de Gabriel Liiceanu... Zice că puterea a fost trecută de la eşalonul unu (regimul Ceauşescu!?) la eşalonul doi (actuala Putere?)... "E foarte greu să convingi oameni care au trăit 40 de ani ca posesori ai unor privilegii să renunţe la ele peste noapte. A fost o trecere a puterii de la eşalonul unu la eşalonul doi. Ceea ce se petrece e o prelungire a puterii de dinainte de comunism."
Cum, prin ce tehnică, aşa, ca un arc peste timp? Şi eu care credeam că eşalonul doi s-a înstăpânit în România cu ajutorul neprecupeţit al intelectualilor săraci şi curaţi la conştiinţe, care nu au avut niciun fel de privilegii... Poate ne amintim cine l-a susţinut pe comunistul Ion Iliescu, de exemplu. Pe ofiţerul Băsescu. N-ar fi rău să ne amintim care este rolul intelectualului în "cetate". 
Spune Gabriel Liiceanu: "Ceea ce se petrece e o prelungire a puterii de dinainte de comunism." Câtă clarviziune! Unii dintre noi - care nu apucaseră să se plimbe peste hotare (paşapoartele se dădeau de la MAI, în condiţii "speciale") înainte de 1989, să publice cărţi "mari" şi autocenzurate - care aveau în jur de 20 de ani în decembrie 1989 tot strigă de 23 de ani că Iliescu e comunist, că puterea şi România au fost monopolizate de eşalonul doi al PCR şi de Securitate. De ce se plâng domnii Cărtărescu şi Liiceanu acum? Nu au nicio scuză, de 23 de ani ei pot fi consideraţi privilegiaţi. Una e să scrii texte penibile în "presa liberă", repetând că eşti exilat în propria ţară, alta să trăieşti exilul. Am ajuns să supravieţuim în absurd: privilegiaţii Puterii monopolizează ideea de exil, la 23 de ani după - totuşi, oricât de formală - căderea comunismului, iar trepăduşii rezistenţi-pe-burtă pe cea de disidenţă/ opoziţie... Nu mai au loc foştii-actuali exilaţi-refugiaţi politic-disidenţi-opozanţi de funcţionarii culturali ai democraţiei îndrăgostite şi dependente de Putere...
Confuzia şi degradarea morală în care ne-am afundat după 1989 sunt fără limite.
Ăsta-i sfârşitul (lumii româneşti)!

joi, 20 decembrie 2012

din ciclul: trecutul în actualitate...!?



 
(text apărut în revista "Cuvântul", decembrie 2007)


La coş cu istoriografia română!


Pe 30 noiembrie se pregăteşte la Chişinău lansarea secolului în materie de istoriografie fondatoare. Ba, dacă avem răbdare să citim până la capăt întreaga lucrare a lui Victor Stepaniuc vom ajunge să credem că toate generaţiile de istorici români – cu începere măcar de la Bălcescu! – până în zilele noastre sunt nişte cretini guvernaţi de o forţă odioasă, dar foarte inteligentă, care şi-au propus distrugerea fiinţei ancestral-istorice, statale, morale a poporului secular moldovenesc.
Victor Stepaniuc (strămoşul său nu foarte depărtat se va fi numind – în limba moldovenească – Ştefăniţă?) îşi va susţine teza de doctorat, cu tema Evoluţia statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană. Dacă ar fi stăpânit „limba moldovenească” putea să evite o cacofonie banală în limba română, căci nu se face să o laşi în titlu, cu toate că întreaga lucrare este, din nefericire, o cacofonie. Dar nu una stilistică – nu ne-ar fi păsat, ţinând cont câtă literatură de necitit se produce zilnic – ci una ideologică. Deputatul comunist Victor Stepaniuc, preşedintele Comisiei parlamentare pentru cultură, ştiinţă, învăţământ, tineret, sport şi mass-media este – de înţeles! – un mare (re)citator din Lenin şi nu-i pasă defel că produce intenţionat confuzii „fundamentate” pe omonimie, precum cea dintre statul medieval Moldova şi actuala republică Moldova; dar şi ambiguităţi care vor fi prinzând la academicienii şi specialiştii ce-i acordă credit profesional, aşa cum este cea din titlu. Orice aspirant la statutul de licenţiat în istorie ştie că un un stat n-are cum să evolueze hodoronc-tronc în statalitatea-i contemporană din nimic, dacă n-a existat în „trecutul istoric” ca individualitate istorico-statală. Că doar ce luă fiinţă, nu-i aşa?... Asta, dacă nu punem la socoteală diversiunile numite Republica Democratică Moldovenească (1917) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940), pe care autorul tezei le numeşte „prima”, „a doua”, iar pe actuala „a treia” Republică, adică acea entitate ce ar produce continuitatea cu statul medieval al Moldovei, cel întemeiat la 1359. Dacă nu era clar, ne luminează tovarăşul Stepaniuc asupra rolului şi locului românilor în istoria naţionalităţii moldovene: „Parlamentul temporar Sfatul Ţării, aflându-se sub ocupaţie militară românească, depăşindu-şi prerogativele, la 27 martie 1918 hotărăşte unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România”. Autorul acestei perspective rolleriene asupra istoriei ar trebui să ştie că basarabenii înrolaţi cu forţa în Armata Roşie, revărsaţi în sudul României după 23 august 1944, vorbeau perfect româneşte şi că unii dintre ei au reuşit să mai aplaneze conflictele „sălbaticilor” ruşi cu populaţia civilă.
Încercarea de impunere politică a unei istorii, limbi, naţionalităţi moldovene este urmarea logică şi nefastă a zecilor de ani de stăpânire comunistă. Un reflex al aceluiaşi regim ideologic este intenţia impunerii limbii ruse ca limbă oficială „în unele ţări din fosta URSS”, după afirmaţia şefului Departamentului pentru activităţi cu conaţionalii de peste hotare al Ministerului Rus de Externe, Aleksandr Cepurin, citat de Agentia DECA-press. „În opinia sa, acest statut trebuie acordat limbii ruse în statele unde ruşii au o comunitate numeroasă.” Dislocare, deznaţionalizare, renaţionalizare, acesta pare să fi fost (şi chiar a fost!) unul din dezideratele proiectului ideologic stalinist. Principala beneficiară a Blocului Sovietic îi culege roadele şi astăzi. În privinţa basarabenilor, bucovinenilor şi a altora, comasaţi, răsturnaţi, amestecaţi de concasorul comunist, parcă nu se mai opreşte tăvălugul. Astăzi, identitatea românilor basarabeni este încă o dată călcată în picioare cu ajutorul Europei civilizate. Uniunea Europeană tocmai a oficializat „limba moldovenească”, în urma votului dat de Parlamentul European pentru Acordul Uniunea Europeană – Republica Moldova. Cum trăim într-o lume bolnavă de febra vitezei şi a pauzelor lungi şi dese de gândire, cine îşi va mai aminti peste câţiva ani că pe teritoriul dintre Prut şi Nistru au trăit cândva nişte indivizi care se considerau români? Ce mai contează – nu-i aşa? – de vreme ce vom trăi toţi într-o mare, unită şi fericită Europă? (spălată pe creier, care, de frică să nu-l supere pe fratele Rus, mai trage o bidinea peste zonele-tampon, veşnicele strategicogeopolitizate şi sacrificate). Aceeaşi Europă care este preocupată în permanenţă de propria imagine, memorie, cultură, istorie ş.a.m.d., dar care devine arţăgoasă când este atinsă în drepturile omului. Europenii de rangul întâi ar trebui să ştie că s-au mai născut şi pe la noi oameni care cred în individ şi în dreptul lui de a avea identitatea pe care o doreşte. 

[notă din 20 dec. 2012: Wikipedia ne spune despre omul politic comunist Victor Stepaniuc: "A absolvit Facultatea de Filologie și Istorie a Universității de Stat din Chișinău, devenind profesor de limbă și literatură rusă și de istorie. A urmat apoi cursuri postuniversitare juridice la Universitatea Liberă Internațională din Moldova. Ulterior, a obținut titlul științific de doctor în istorie. Teza sa „Evoluția statalității moldovenești în epoca contemporană” și monografia „Statalitatea poporului moldovenesc” au fost criticate de unii istorici din Republica Moldova și România. (...) Membru PCUS. În anul 1991, după desființarea PCUS Victor Stepaniuc, revigorează împreună cu Vladimir Voronin și alte câteva persoane acest partid, devine membru al Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. (...) În calitate de istoric, deputat și vice-prim ministru, a promovat ideea renunțării la istoria românilor ca obiect de studiu în școală și introducerea noilor manuale de istorie, care reflectau mai consistent istoria națională a Moldovei. Concepția acestuia se referă la faptul că moldovenii avînd statalitate de 650 ani, sînt o națiune diferită de români. Victor Stepaniuc are gradul militar de locotenent-colonel în rezervă."]

miercuri, 19 decembrie 2012

Paul Goma - vocaţia libertăţii



text apărut fragmentar în revista "Mozaicul", dec. 2012, integral în volumul colectiv:


Condiţia intelectualului disident în România comunistă, Editura Aius, Craiova, 2012



Paul Goma, între vocaţia libertăţii şi percepţia contemporanilor
O perspectivă nuanţată de dosarele de urmărire informativă



„...Este de conceput, în România, ca un «director de conştiinţă», în loc să se aşeze totdeauna în afara puterii (şi în faţa ei, pentru a-şi păstra limpezimea privirii de «intelectual» în scopul apărării celor care nu au glas) să se gudure...?” „La un deceniu după răsturnarea din decembrie ’89 se observă cu stupoare: limba de lemn, cea sănătoasă, cea din salcâm autentic, continuă să clămpănească fioros (l-am citat infidel pe Ion Negoiţescu) şi nu doar în gurile fără de control ale politicienilor…; la fel: noţiuni interzise sub comunişti, ca samizdat, disident, literatură de sertar, exil − nu sunt stăpânite de cei care în principiu ar fi trebuit să-i înveţe pe ceilalţi cuvintele: scriitorii”.
(Paul Goma, Scrìsuri. 3, 1998-2010, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche)


„Sunt scriitor, nu autor de cărţi” spune Paul Goma despre sine, aserţiune ce fixează dintru început sensul discuţiei pe care o propun. Trăim într-o lume în care aproape totul se preia fără mult discernământ. La începutul anilor 1990, câţiva au stabilit moda conceptuală. Dacă s-a zis: intelectuali disidenţi, s-a mers pe această linie. Dacă s-a spus: Gulag românesc, expresia a devenit automatism. Paul Goma a fost şi a rămas până azi scriitor. Ce este scriitorul în opinia lui Goma? Simplu: acel individ care are obligaţia morală de a spune, scrie adevărul, de a fi responsabil faţă de şi cu memoria comunităţii sale.
De ce nu este Paul Goma disident, deşi deseori suntem nevoiţi să ne conformăm unor „canoane” stabilite de practica publicistică, mai ales. Primul care nu acceptă o atare calitate este chiar Goma. Conform definiţiei de dicţionar, disidenţă = rupere ideologică prin raportare la o majoritate; în manieră specifică: disidenţă = opinie separată în interiorul partidului/ grupului de idei – abordare pe care o întâlnim cel mai adesea. Din studiul biografiei şi dosarelor – penal şi de urmărire informativă, precum şi al unor surse complementare, reiese că termenul potrivit pentru a reliefa tipul de atitudine intelectuală şi civic-morală a lui Paul Goma este acela de opozant sau de protestatar, cu variaţia luptător pentru drepturile omului. Formulele sunt la fel de generice, însă indică apăsat esenţa activităţii lui Goma. Spre deosebire de varianta „disident” care, din cauza folosirii fără discernământ, a ajuns în zilele noastre să fie o calitate atribuită cu multă uşurinţă. Motiv pentru care Paul Goma pare să se piardă într-o masă de „disidenţi”, care, în realitate, nu a existat. Solidarizarea individuală din ianuarie 1977 cu Charta cehoslovacă, printr-o scrisoare deschisă adresată lui Pavel Kohout, unul dintre lideri, urmată în februarie de o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu[1] şi, aproape concomitent, de Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad sunt principalele momente ale Mişcării pentru drepturile omului din 1977. Scrisoarea iniţială de 7 pagini, un rechizitoriu şi o petiţie prin care se cerea respectarea tuturor drepturilor constituţionale şi universale ale omului pentru români, a fost respinsă ca prea dură de către familia Manoliu, cu care Goma a ajuns să discute eventualitatea unui atare gest, după ce fusese refuzat de prieteni şi scriitori (Nicolae Breban, de exemplu). Paul Goma a acceptat o variantă mai scurtă, dar numai „cu condiţia să vorbească despre toate drepturile cetăţeneşti, nu doar despre dreptul la emigrare”[2], cunoscându-se detaliul că familia Manoliu şi ceilalţi primi semnatari ai Scrisorii erau interesaţi de obţinerea paşaportului, adică de respectarea punctuală a dreptului de liberă mişcare. Unul dintre mulţii diplomaţi străini interesaţi de „cazul Goma”, ataşatul comercial francez, Bruno Lafuma, enumeră într-o discuţie din martie 1977 cu unul dintre informatorii Securităţii, ultimele nemulţimiri manifestate în ţările din Est, între care „grupul protestatar PAUL GOMA” din România. Versiunile Planurilor de măsuri, redactate încă din 1972, dădeau roade. Informatorul afirmă, „conform instrucţiunilor primite”, că tot ce ştie despre Paul Goma se rezumă la informaţii pe care le aflase din comentariile şi aprecierile lui Nicolae Carandino, anume, că este „un scriitor mediocru”, care, „din lipsă de talent, şi-a ales subiecte de scandal încercând să apară în «opozant politic»”[3]. Agentul i-a furnizat diplomatului francez şi alte „informaţii”: aderenţii la Mişcarea lui Goma sunt „nişte iluştri necunoscuţi care vor paşapoarte, fie aventurieri, însă nici un scriitor român de valoare, nici un intelectual de renume nu a aderat la ideile lui.”[4] Nicolae Carandino, fost deţinut politic, îl considera „o lichea manevrată de emigraţia română din străinătate”. Lafuma conchide că informatorul are dreptate în privinţa mediocrităţii scrierilor lui Goma, deşi nu talentul literar era în chestiune. Ca ataşat comercial, pesemne îşi formase o părere din ce îi spuseseră alţi români (prezumaţi informatori, ataşaţii străini la Bucureşti fiind încadraţi de dispozitivul informativ al Securităţii), însă îl contrazice asupra unui aspect care îl interesa şi pe care avea competenţa să îl aprecieze fără intermediari: gestul lui Paul Goma de a critica deschis regimul era „un act de mare curaj”[5]. Lafuma şi-a exprimat şi speranţa că în viitorul apropiat mai mulţi intelectuali de valoare „ar putea subscrie la aceste idei contestatare”. Nu este lipsit de relevanţă nici detaliul că „opinia avizată” a lui Carandino se datora instructajului primit de la Alexandru Ivasiuc, după cum reiese din arhive, colaborator în nume propriu al Securităţii[6].
Deseori se pune semnul egalităţii, fără nicio justificare, între experienţa carcerală şi disidenţă. Gh. Glodeanu, spre exemplu, îi consideră disidenţi pe scriitorii Ion D. Sîrbu şi Nicolae Balotă[7]. Deşi au fost amândoi deţinuţi politici, primul cu un traseu ante- şi postdetenţie vertical, scriitor de literatură şi jurnal de sertar, al doilea cu un traseu semnificativ diferit. Niciunul nu se poate revendica de la o atare competenţă. Gestica disidenţei şi a opoziţiei presupune acţiuni publice, deschise, ce atrag sancţiuni şi pedepse. Literatura de sertar presupune pedepsirea celui care a scris-o în cazul în care este descoperită, putând fi considerată un tip de rezistenţă individuală tăcută, secretă, fără urmări în câmp social şi/ sau politic. Literatura de sertar şi colaborarea cu Securitatea sunt ipostaze ce nu au de a face cu opoziţia, disidenţa sau rezistenţa în sens propriu, activ.  
Paul Goma nu şi-a propus niciodată să răstoarne regimul politic, dar a reuşit să îi clatine stabilitatea, construită prin metode represiv-totalitare. Calitatea de membru de partid, la care se face deseori referire pentru a justifica astfel „disidenţa de partid”, este supralicitată din necunoaştere. Scriitorul nu a dorit niciodată să intre din convingere în PCR. În august 1968, după fulminantul discurs din balcon al lui Nicolae Ceauşescu, care-şi juca într-un context favorabil cartea independenţei faţă de Moscova, pe fondul intrării trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, Goma a simţit că este momentul prielnic pentru eliberarea Basarabiei. Astăzi pare un avânt al naivităţii. Dar Goma este basarabean, fusese arestat în 1956 pentru că vorbise – în timpul revoltei de la Budapesta – despre lucruri interzise, între care problema Basarabiei. Auzind în august 1968[8] că s-au format Brigăzi patriotice, a mers şi a cerut armă, pentru eliberarea pământului natal. Dar primirea armei a fost condiţionată de calitatea de membru de partid. Pentru Basarabia, Goma a făcut acest compromis: a fost de acord să primească şi carnet de membru PCR. Totul s-a dovedit o mare minciună. Goma a rămas cu un carnet de membru de partid pe care scriitorii din USR, unii dintre ei membri disciplinaţi de partid, i l-au cerut ulterior cu insistenţă[9]. Partidul se ruşina cu un asemenea membru, basarabean refugiat din calea armatei sovietice „eliberatoare”, apoi vânat de comisiile de „repatriere” pentru a fi întors în Uniunea Sovietică, mutat prin şcoli, cu părinţi hărţuiţi şi arestaţi, el însuşi condamnat penal şi administrativ, cu domiciliu obligatoriu, împiedicat să îşi termine studiile universitare, reluate după eliberare, fără drept de a publica şi chiar de a semna traduceri etc. Carnetul de membru de partid a dispărut din apartamentul soţilor Goma, în urma multiplelor percheziţii, ştiute sau doar constatate. Disidenţa de partid este autentică atunci când produce rupturi în cadrul normelor de partid şi al ideologiei subsecvente. Or, Paul Goma, prin ceea ce a scris, denunţat şi cerut în romanele, textele publicistice şi scrisorile deschise a pus sub semnul întrebării construcţia statului totalitar, cu toate mecanismele şi instituţiile lui.
Paul Goma a intrat în atenţia Securităţii în 1956. Se cunoaşte şi există bibliografie pentru povestea arestării, condamnării şi detenţiei. După doi ani de gherlă, a fost dus direct în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, cu o condamnare administrativă iniţială de 36 de luni, dată prin Decizia MAI nr. 15157 din 11 sept. 1958. Cât s-a aflat în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, boala mamei sale, Maria, a evoluat[10], iar tatăl s-a îmbolnăvit de TBC pulmonar. Dosarele păstrează memoriile către MAI ale tânărului Goma prin care solicită învoiri pentru a-şi vedea părinţii sau pentru a merge la oftalmolog, având probleme cu vederea. I s-au aprobat două învoiri, în februarie şi octombrie 1960, prima la Constanţa, a doua la Rupea, la părinţi. Dosarele păstrează şi încercările lui Eufimie Goma, pe lângă MAI, în speranţa obţinerii de învoiri ori de ridicare a restricţiei domiciliare pentru fiul său. La 21 noiembrie 1961, când expira condamnarea, pedeapsa a fost majorată prin Decizia nr. 16 285 cu 24 de luni. Goma era „considerat deosebit de periculos pentru securitatea statului”[11]. În februarie 1962 îi este ridicată totuşi interdicţia domiciliară.
1971, anul în care apare primul roman tradus fără voia autorităţilor de la Bucureşti (Ostinato, ed. Suhrkamp, Germania), marchează şi debutul „revoluţiei culturale” a regimului Ceauşescu, prin Tezele din iulie. Nu doar „ambiţia” şi „orgoliul bolnav” puse pe seama lui Paul Goma, aşa cum consemnează contemporanii săi în notele informative date Securităţii ori rapoartele Securităţii asupra „stării de spirit” a scriitorimii şi intelectualităţii române, l-au determinat pe Goma să aleagă publicarea cărţilor sale direct în traduceri. „Cenzura, autocenzura şi para-literatura” – titlul unui text trimis de Goma în Occident, apărut la Hamburg, în „Die Zeit”[12] în 1972, erau ingrediente de bază ale noii realităţi ideologice. Paul Goma nu poate desprinde din profilul moral al unui om liber, indiferent de epocă sau regim politic, ori de profesie: rostirea adevărului. Invocarea dreptului de a rosti adevărul, necenzurat, cu conştiinţa pierderilor şi pericolelor la care cel în cauză se expunea face diferenţa dintre masa intelectualilor/ scriitorilor şi puţinii care şi-au asumat menirea condiţiei lor.
Totodată, anul 1971 marchează, la 12 martie, deschiderea dosarului de urmărire informativă (DUI) nr. 6201, pe numele conspirativ „BĂRBOSUL”. Principalul motiv îl constituie corespondenţa şi tratativele scriitorului pentru apariţia în străinătate a cărţilor refuzate ani de zile de cenzura din România.
Celelalte nume de „obiectiv” sunt „Gom” şi „Grama”. Până la Mişcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara anului 1977, Goma n-a făcut decât să-şi construiască un profil de marginal. Marginalii pot fi tăcuţi şi vocali. Goma a fost un vocal, a provocat nedumeriri, idiosincrazii, pagube regimului politic, culminând cu „cutremurul oamenilor” din 1977.
În 1971 apărea în traducerea germană a Mariei-Thérèse Kerschbaumer (şi ea „supravegheată informativ”) romanul Ostinato. Este primul moment definitoriu în traseul lui Paul Goma drept ceea ce s-a încetăţenit sub denumirea de „disidentul Goma”, dar şi un reper major pentru raportarea scriitorimii române la conştiinţa de sine, ca breaslă şi ca indivizi. Atitudinea lui Goma faţă de ceea ce denotă calitatea de scriitor se definitivează în anul 1971, după o perioadă postdetenţie de încercări grele în plan personal. Un roman „fugit” din România, după expresia lui Giorgio Sandri[13], Ostinato nu este doar o carte, ci dovada materială a libertăţii de gândire şi expresie a autorului rămas pe loc, în România guvernată de totalitarism. Acest gest îi conferă lui Goma o notă distinctă: de om liber în ciuda şi împotriva sistemului[14].
La Plenara lărgită de partid a USR, din 15 noiembrie 1971, prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR”, după cum ne spune informatorul „Radu Moldovan” „(...) Cineva din prezidiu a pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, Ţepeneag şi Paul Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în această chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Stoian etc. (...) Cam aceiaşi scriitori – şi alţii – au discutat şi cazul Goma, criticându-l aspru. De asemenea, câţiva membri ai prezidiului. (...) Paul Goma s-a justificat – pe scurt – cam aşa: câţiva ani de zile a încercat să publice cartea în ţară. A avut nenumărate audienţe la CC al PCR, la Secţiile Presă şi Propagandă, Literatură şi Artă. Nu i s-a aprobat publicarea. Cum o carte apărută în ţară poate apoi să fie publicată în străinătate, el a cerut să i se tipărească aici numai în 5 exemplare, ca apoi s-o poată trimite afară. Nu i s-a aprobat nici acest lucru.”[15]
Din 1971 şi până în 1977 dosarele de urmărit ale lui Paul Goma au dobândit dimensiuni impresionante, volumele însumând mii de pagini. Un rol nefast în furnizarea şi colportarea de versiuni compromiţătoare l-a jucat scriitorul, fost deţinut politic, fost coleg de facultate cu Paul Goma, Alexandru Ivasiuc. El a avut o influenţă semnificativă asupra mediului literar şi a unor foşti deţinuţi politici. Dacă din notele informatoarei „Ruxandra” se desprind o aplecare bovarică spre cleveteală răutăcioasă şi un discurs de critic ratat, din propunerile şi informaţiile furnizate de Alexandru Ivasiuc, colaborator neconspirat, reiese dorinţa de a-l anihila moral şi profesional pe Paul Goma[16]. Ivasiuc stă de vorbă la restaurantul „Pescăruş”, în ziua de 5 ianuarie 1977, între orele 10-13.05, cu maiorul Victor Achim. Transmite Ministerului de Interne, printr-un ofiţer de Securitate, nemulţumirea faţă de încercarea de a-i racola soţia[17], deşi nu e o persoană care să dea curs şantajului bazat pe amănunte de picanterie din viaţa intimă („deşi era adevărat acest lucru”, scrie Achim în paranteză). Ivasiuc a fost funcţionar la Ambasada americană din Bucureşti, ştia cum funcţionează maşinăria diplomatică şi propagandistică americană. El era convins că Goma este „un impostor”, un „mincinos” şi „nu are nici un pic de talent”. Potrivit lui Ioan Varlaam, alt fost deţinut politic, citat de o colegă de lot, aflată „în legătura” Securităţii, „în ideea atragerii treptate la colaborare”, pe numele de cod „Ioana”, Alexandru Ivasiuc „trage tare să se ridice”[18].
Securitatea încerca să diminueze, minimalizeze şi arunce în derizoriu orice zvon sau gest ce-ar fi adus grave atingeri regimului Ceauşescu şi stabilităţii sistemului totalitar la acea oră. Împotriva lui Goma, a construit un dispozitiv amplu, cu tehnică şi supraveghere operativă, reţea impresionantă de agenţi etc. Măsurile de discreditare, compromitere şi neutralizare au ţintit, în primul rând, la compromiterea calităţii sale de scriitor şi de om[19]. Având 21 de ani în momentul arestării din 1956, eliberat după 6 ani de detenţie şi domiciliu obligatoriu, Paul Goma a „reluat” studiile universitare, dar nu din anul III, aşa cum li s-a permis foştilor lui colegi de facultate şi puşcărie, ci din anul I, după alt examen de admitere. În 1968, anul în care va şi debuta în volum (rămas singurul în limba română până în 1990), a renunţat la facultate, forţat de hărţuielile Securităţii.  De acum, relaţia lui cu sistemul urmează un drum ascendent, până la plecarea din România, în 1977, şi după această dată, în exil. Practic, Securitatea a pregătit în permanenţă terenul şi a construit din mers versiunile ce aveau să fie colportate în special de lumea literară. Lucrurile s-au amestecat atât de bine, încât sunt situaţii în care este limpede că unele idei sunt culese din mediul literar şi din cel cultural, apoi dezvoltate, prelucrate şi ambalate de aparatul de dezinformare al Securităţii[20].
Ofiţerul de la filaj consemnează în nota de serviciu că în ziua de 26 mai 1972, ajungând lângă Cafe-barul „Turist” din zona Pieţei Romane, „obiectivul Goma” a trecut pe lângă un grup format din câţiva indivizi, redaţi cu numele de cod: „Neamţu”, „Gogu”, „Ţone” şi „Gaşpar”. Când a fost în dreptul acestui grup, format, se pare, din cunoscuţi ai lui Goma şi colaboratori ai Securităţii, „«ŢONE» a intenţionat să îl apuce de mână, dar «GOM» s-a ferit şi şi-a continuat drumul prin Piaţa Romană”[21]. Deci, Goma îi ştia pe unii dintre informatori. La 10 febr. 1973, un raport al UM 0920 către UM 0610 arată că Paul Goma, aflat într-o vizită de studii[22] în Franţa „A intrat în contact şi este exploatat de către unele căpetenii reacţionare ale emigraţiei române din Franţa, printre care amintim pe: MONICA LOVINESCU, VIRGIL IERUNCA, NICOLAE PETREA etc.”[23] Manuscrisele lui Goma „au un caracter vădit duşmănos”, iar autorul lor o „poziţie impertinentă, anarhică şi ostilă”[24]. Actriţa şi poeta Ioana Crăciunescu l-a invitat pe Paul Goma în primăvara lui 1974 la un spectacol de poezie şi muzică, realizat împreună cu actorii Gelu Colceag, Gabriel Iencec şi alţii. La spectacol l-a invitat şi pe colegul ei de teatru, care a raportat imediat Securităţii. A fost instruit să o încadreze informativ pe Ioana Crăciunescu pentru a pune astfel mâna pe manuscrisul romanului Gherla, pe care Goma intenţiona să îl dea actriţei spre lectură[25].
Raportările scriitorilor la Paul Goma sunt dintre cele mai diverse. Conform informaţiilor furnizate de  agentul „Radu” la 18 martie 1977, memoriul lui Paul Goma către Fondul Literar, prin care cerea să-i fie publicate cărţile[26] în România, iar drepturile de autor să fie folosite exclusiv pentru sinistraţi, a iscat alte nemulţumiri printre scriitori, care considerau că Goma ar fi „dezumflat” dacă pe piaţă ar apărea unele dintre cărţile lui[27]. „Garbis”, întâlnit ca informator şi în alte dosare (Ion D. Sîrbu, Dorin Tudoran”), culege el însuşi opinii diferite. La 27 martie 1977 îl informează pe lucrătorul de Securitate asupra discuţiilor din jurul „cazului Goma”. Vlad Muşatescu ar fi spus că autorităţile sunt înnebunite din cauza creşterii numărului de aderenţi ai Mişcării Goma. Nicolae Breban s-ar fi plâns lui Sorin Titel că este terorizat de telefoanele primite de la o ziaristă sârbă care dorea „să-l întrebe fel şi fel de lucruri, mai ales asupra stării lui P. Goma”. Ziarista era, de fapt, Dessa Trevisan, de la „The Times”. Tot „Garbis” informează că Stelian Tănase considera că e greşită atitudinea lui Breban de a fi refuzat propunerea lui Goma de aderare la Charta 77. Tănase a dat şi o explicaţie pentru atitudinea romancierului: cu câteva zile mai înainte, acesta fusese primit de Cornel Burtică, care i-ar fi promis publicarea cât mai rapidă a romanului Bunavestire[28]. 
Acţiunile combinate au avut sorţi de izbândă. Mulţi dintre aderenţi şi-au retras semnătura în urma muncii de „influenţare” a Securităţii. Pe lângă oameni obişnuiţi, din toată ţara, s-au desolidarizat de Mişcarea pentru drepturile omului şi de Paul Goma, criticul Ion Negoiţescu, actorul Victor Mavrodineanu, fotoreporterul Aurel Mihailopol, Neculai (Constantin) Munteanu.
Paul Goma fusese arestat la 1 aprilie 1977. Pe 6 mai a fost eliberat de la penitenciarul Rahova, în urma citirii la Radio Europa Liberă a „Testamentului” său, la aproape o lună după ce fusese arestat. Textul punea regimul de la Bucureşti în culpă în eventualitatea în care scriitorul murea. Otrăvit cu aconitină, substanţă ce nu lasă urme după ce produce stop cardiac, Paul Goma chiar s-a aflat la un pas de moarte[29]. În anii 1980, aflat în exil la Paris, regimul comunist, prin Securitate, i-a mai pus de două ori viaţa în pericol, prin colet cu bombă şi prin otrăvire.
Să fii scriitor înseamnă să îţi propui în permanenţă să nu minţi, pentru a nu face rău, riscând astfel confortul, sănătatea sau chiar viaţa ta şi a familiei tale, pare să ne spună Paul Goma.


             




[1] O scrisoare-deschisă, de o ironie muşcătoare: „Domnule Ceauşescu,
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii «Charta ‘77», mă străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscînd cinstit că asta adică solidarizarea cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.
Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetăţenilor noştri m-a mâhnit profund: toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (care ştim noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii.
Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte şi nu doar pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului, deci nu eşti român!
Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoiacă (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată dar ce contează sângele care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!
Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân!
Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
Uite-aşa i-am zis. La care Escu:
N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii aşa mi-a zis.
(...) V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături… Există însă o soluţie: solidarizarea individuală eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi la urma urmei şi pentru noi, românii…”. (Paul Goma, Scrìsuri. I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010)
[2] Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Cod „Bărbosul”, Eagle Publishing House, Bucureşti, 2011, p. 47.
[3] ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 7, f. 16+v.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 4, f. 278-v.
[7] „...un alt reprezentant de marcă al disidenţei româneşti, criticul Nicolae Balotă”, Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 259. Ion D. Sîrbu e tratat, de asemenea, la „literatura disidenţei”.
[8] „[1968] august, 22:
a) invadarea Cehoslovaciei;
b) lansarea în librării a volumului de debut Camera de alături apărut la E(S)PL(A).
august, 23: P. G. (fără profesie, fără serviciu, nestudent, nemembru al Uniunii Scriitorilor – dar autor al unui volum recent editat) se prezintă la sediul Uniunii din Şoseaua Kiseleff şi cere să fie primit în Brigăzile patriotice. Este trimis la plimbare, cu explicaţia:
a) scriitorii încă nu alcătuiseră asemenea... formaţii;
b) chiar dacă se vor constitui Brigăzi la Uniune, în ele vor intra numai membri de partid.
august, 24: P. G. este chemat telefonic la sediul Uniunii Scriitorilor, unde Pop Simion, Ioanichie Olteanu şi János Szász îl anunţă că ideea lui a fost bună, însă dacă vrea să intre în Brigăzile Patriotice, mai întâi trebuie să intre în partid.
august, 24-25: în Sala Mare a Casei Scriitorilor are loc faimoasa şedinţă de primire în partid a unor, în general, tineri scriitori (care ceruseră să facă parte din Brigăzi): Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc şi Paul Goma (doar atâţia să fi fost?) (vezi Soldatul câinelui).” Bio-bibliografie, în Paul Goma, Scrìsuri. I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, 2010)
[9](1971) – toamna-iarna: la o şedinţă (foarte) lărgită organizată în Sala Mică a Palatului, prezidiul (din care făceau parte Gheorghe Pană, Ilie Rădulescu, Bujor Sion), Dumitru Popescu-Dumnezeu, după ce „obţine” excluderea din partid şi din C.C. a lui Nicolae Breban, aflat în acel moment la Paris, propune excluderea şi a lui P. G. – prezent, acesta. Motivul:
«A pus în mâna duşmanului extern o armă cu care să lovească în patria noastră.» Se declară de acord cu... analiza tovarăşii: Titus Popovici, Al. Andriţoiu, Fănuş Neagu, Mircea Micu; fac exerciţii de anchetă-încrucişată Dinu Săraru cu/ şi Eugen Barbu. Intervine Dan Zamfirescu, indignat de «nepatriotismul vânzătorului de ţară P. G.».
Îl apără (pe P. G.!): Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu... Şi numai ei.
iarna: continuă „şedinţele intime de lămurire”, în cam aceeaşi formaţie: C. Ţoiu, Nichita Stănescu, Ion Horea, Dimisianu, Radu Boureanu şi nelipsitul Hobană, încercînd să-l convingă pe P. G. «să predea de bună voie carnetul de partid — ca să terminăm cu problema aia şi să mergem să bem ceva ...». P. G. răspunde:
«De bunăvoie nu vi-l dau; de nevoie... Dacă încercaţi să mi-l luaţi cu forţa, îl înghit, precum partizanul sovietic!»”(Paul Goma, Scrìsuri. I. 1971-1989, loc. cit.)
[10] Într-un lung memoriu adresat Procuraturii Generale a RPR, în noiembrie 1961, când a aflat de majorarea pedepsei, Paul Goma spune: „Nu am comunicat mamei adevărata perioadă de domiciliu obligatoriu – 36 luni –, ci pentru a o menaja, i-am spus că am un an. După expirarea acestuia, i-am spus că de fapt doi ani mi se dăduseră, dar voisem s-o cruţ. În nov. 1960 având o permisie chiar în perioada presupusei expirări, am fost nevoit să-i spun adevărul. În urma acestui fapt, mama a avut o criză, care i-a provocat paralizia. A fost internată la Spitalul de boli nervoase din Sibiu până în august 1961, când a fost trimisă acasă ca incurabilă dar neprimejdioasă. A fost pensionată pentru invaliditate gradul I, având nevoie de îngrijitor”. (ACNSAS, FOND PENAL, dosar nr. 312, ff. 45-v-46-v)
[11] Ibidem, f. 38.
[12]Cenzura ca «instanţă a interdicţiei» există de multă vreme şi va exista mereu, câtă vreme Puterea nu poate suporta adevărul (când a rulat la Bucureşti filmul «Adevărul şi Puterea», spectatorii ziceau înainte de a-l vedea: «În sfârşit, cineva îi spune Puterii Adevărul...») şi câtă vreme îi va fi frică de cuvânt, care-i mai ascuţit decât sabia. Abia dacă se cristalizase proaspăta ca urmare a circumstanţelor istorice conştiinţă de sine a românilor, că s-a şi confruntat cu interdicţiile. Dar aceia care aveau într-adevăr ceva de spus nu s-au lăsat terorizaţi de cenzură şi de propria-i frică faţă de cuvânt. Aceşti autori s-au luptat cu cenzura, uneori au obligat-o să bată în retragere sau au păcălit-o. Se spune că din bătălia cu cenzura ar fi ieşit adesea învingătoare forma artistică; astfel, se spune, s-ar fi născut metafora... Se mai spune şi că cenzura ar fi răul necesar, abia ea dându-i libertăţii spirituale un sens... Din păcate, o prelungă şi dură tiranie a cenzurii îl transformă pe cenzurat în cenzor al propriilor cuvinte. Experienţa l-a învăţat că nu-i este permis să dea glas anumitor adevăruri, aşa că nici nu mai încearcă.” (A se vedea pe larg, Paul Goma, Scrìsuri. I. 1971-1989, op. cit.)
[13] „Romanul mai este şi un eseu despre «realitatea» românească; o fereastră deschisă înspre întorsăturile «sistemului» în care, chiar şi după «dezgheţ» nimic substanţial nu s-a schimbat”. Giorgio Sandri, Un roman „fugit” din România, „Il Tiempo”, 20 nov. 1971, apud „Receptare critică”, în Paul Goma, Ostinato, Ed. Univers, Bucureşti, 1991.
[14] În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea medicului scriitor ION LADEA, adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c.
„PAUL GOMA, Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenţa ei, un gest ca al tău nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura în care ne-a aruncat destinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. Dar infailibilii încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOIŢESCU, VIANU şi alţii au aderat la gestul tău. Iartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit în a se preschimba în faptă, care a acceptat mântuirea doar după certificatul dovezilor. Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte.” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dos. 2217, vol. 9,  ff. 326-327)
[15] Ibidem, vol. 3, ff. 274-276.
[16] „Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în puşcărie şi care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (...) Aceste persoane propun să fie împărţite în două categorii: a) Asupra celor care au acordul Dvs. voi acţiona eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veţi acţiona Dumneavoastră (...) Pentru pregătirea celor menţionaţi mai sus mă angajez să mă ocup eu. Cred de asemenea că e bine să folosesc posibilităţile ce le am la ziariştii străini. Ginerele lui H. Barnes este primul secretar al ambasadei SUA la Paris, un personaj pe care îl pot folosi foarte uşor (...) Tot la Paris se află M. SERDARU şeful unei clinici de neurologie, personaj cu mare influenţă asupra lui MONICA LOVINESCU (...) Mai poate fi folosit şi VARLAM, descendent din familia GHICA, care a stat cu noi în detenţie şi are mare influenţă asupra unor persoane din emigraţie (...) O singură rugăminte are [Ivasiuc]. Să-l considerăm un fel de consilier în acest caz nu un simplu executant. În limita conspirativităţii să ştie şi el ce se poate şti”. Nota-raport a maiorului Victor Achim începe astfel: „Conform aprobării am organizat o nouă contactare a scriitorului Alexandru Ivasiuc cu scopul de a-l determina să folosească posibilităţile de care dispune împotriva acţiunilor ostile întreprinse de PAUL GOMA aşa cum a afirmat recent.” (Ibidem, ff. 275-277)
[17] Scriitoarea Tita Chiper.
[18] „De la VARLAAM, GOMA şi de la alţii «Ioana» ştia că IVASIUC a fost informator în puşcărie şi că [ş]i-a turnat toţi prietenii. Când, proaspăt eliberat din închisoare a fost angajat la Legaţia SUA, svonul s-a difuzat, astfel că toţi scriitorii au ştiut imediat. FLORENŢA ALBU i-a povestit că în urmă cu 2-3 ani a fost la un restaurant cu încă 2-3 scriitori şi că IVASIUC le-a prezentat un străin cu care au sta de vorbă. Acesta însă nu era străin ci ofiţer de securitate – cunoscut de IVASIUC – care l-a recomandat ca străin. După puţin timp au fost chemaţi la securitate şi avertizaţi pentru ceea ce vorbiseră, poveste care a făcut înconjurul lumii scriitorilor deşi – se spune – au fost avertizaţi [cuvânt tăiat cu pixul şi scris deasupra: sfătuiţi] să nu divulge nimic. (...)” Sursa „ a fost rugată să ne semnaleze în continuare tot ce află despre PAUL Goma, şi despre alţi scriitori – pe care chiar ea i-a semnalat – cu comportare duşmănoasă (Popescu Ştefan etc.)” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, ff. 72-74)
[19] Notă inf. a lui „St. Bărbulescu” dată lui Achim la 23 nov 1977
 pe 21 nov informatorul s-a întâlnit la Restaurantul Casei Scriitorilor cu Fănuş Neagu, Dragoş Vicol, Stelian Gruia şi N. Nasta. Vorbind despre alegerile de la USR (presupun!) Nasta a întrebat:
„– Paul Goma cu cine oare o fi votat?
– Ieri a plecat în Franţa! A răspuns îndată Fănuş Neagu. Şi-a luat jidanca română, el fiind jidan ucrainian, şi-acum o să scrie la Paris. Şi i-a tras o înjurătură.
Bine că i  s-a dat drumul şi proşti ar fi ăia care l-ar primi înapoi! A continuat Dragoş Vicol. Asta-i scriitor! I-am cetit Ostinato în limba franceză – o porcărie sinistră, nici urmă de talent. Aberaţii.
– De vină-i Eugen Barbu, intervine şi Nasta – că el a contribuit în bună măsură la încurajarea lui Goma, să se considere genial.
Întrebându-l ce legătură este între Barbu şi Goma, mi-a răspuns că Eugen Barbu, pe când era redactor-şef la „Luceafărul” i-a dat un premiu, pentru debut.
Stelian  Gruia, deasemeni, spunea că a ascultat la radio o parte din scrierile lui Goma şi că, în afară de viaţa din puşcărie, şi aia prost descrisă şi plină de minciuni şi exagerări, nu este în stare să scrie măcar o schiţă, şi cu atât mai puţin un roman.
Scriitor n-o să ajungă niciodată, mai ales acum, când nu mai este un scriitor de scandal – odată plecat din ţară, dar de foame n-o să moară, nici o grijă, a intervenit Fănuş Neagu. Comunitatea evreiască o să-şi facă şi de data aceasta datoria şi-o să-i dea cât să nu crape de foame.
Şi aşa a [sic] continuat discuţiile încă multă vreme, nimeni neregretând plecarea lui Goma – mai apoi a intervenit în discuţie şi Mircea Dinescu şi Petre Stoica – ca să se încheie cu «episodul Ben Corlaciu» [?] – cel mai contrariat de rămânerea în Franţa a acestuia fiind Dragoş Vicol, care spunea că în ruptul capului nu poate pricepe ce l-a determinat să facă o asemenea prostie.
Careva – Fănuş Neagu – a replicat: – A presimţit cutremurul!
Apoi s-a discutat despre probabila sa moarte, şi a familiei lui Corlaciu, dacă erau surprinşi de cutremur în apartamentul în care locuiau în Bucureşti, prăbuşit la cutremur.
Mai departe s-a discutat despre moartea lui Ivasiuc şi ce ghinion a avut acesta ca să moară la Scala.
22.XI.1977        ss indescifr
N.B. Sursa a avut sarcina să urmărească comentariile ce se fac în rândul scriitorilor referitor la plecarea lui Paul Goma.
A fost instruit ca la o nouă discuţie de asemenea amploare să lanseze versiunea cuprinsă în planul de măsuri cu privire la compromiterea susnumitului.
ss indescifr  m. Achim” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 13, ff. 90-91+v)
[20] „Plan cu măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea lui «Grama», 6 mai 1972”: „În cercurile scriitorilor de prestigiu din ţara noastră se comentează cu indignare faptul că GRAMA este lăsat să-şi desfăşoare nestingherit acţiunile sale insolente şi că asupra lui nu se iau măsuri care să-l oblige la o atitudine corectă, atât ca scriitor cât şi ca cetăţean. (...) propunem a se aproba realizarea unor acţiuni care să ducă la compromiterea lui GRAMA în cercurile culturale din ţară şi din străinătate. Aceste acţiuni urmăresc să afecteze totodată şi cercurile ziaristice şi editoriale din occident, interesate din punct de vedere comercial şi politic în cazul lui GRAMA. (...) Acţiunile să aibă la bază ideea că activitatea lui GRAMA este ispirată de organele unor «puteri străine» interesate să creeze dificultăţi României în politica sa internă şi externă. (...) pentru a deteriora unitatea intelectualilor români în jurul partidului şi să afecteze prestigiul internaţional al României. (...) Ideea este verosimilă având în vedere opiniile exprimate deja de mai mulţi oameni de cultură, că neluarea unor măsuri asupra lui GRAMA nu se poate explica decât prin existenţa unor interese politice speciale. (...) La început se va crea atmosfera corespunzătoare în rândul oamenilor de cultură din ţară şi în următoarea etapă aceasta să-şi producă ecoul în cercurile similare din străinătate. (...) Instructajul surselor va fi făcut de maniera unor «confidenţe scăpate» de ofiţerul de legătură, într-un context anume, astfel încât să înţeleagă sensul voit al instructajului, dar nu şi faptul că este o acţiune organizată. (...) În mod concret versiunea va fi lansată în următoarea ordine: În ţară: – În anumite cercuri din conducerea  Uniunii Scriitorilor. Urmărim astfel ca persoanele respective, transmiţând verisiunea în cercuri mai largi, să-i asigure autoritatea, ca fiind aflată de la surse competente, la care au acces prin poziţia lor oficială. Avem în vedere anumiţi membri ai conducerii Uniunii despre care cunoaştem că difuzează cu uşurinţă unele informaţii la care au acces prin funcţia pe care o ocupă.
– În mediul unor scriitori de prestigiu care s-au manifestat indignaţi de faptul că autorităţile nu iau măsuri împotriva lui Paul Goma. Scontăm pe faptul că versiunea (noastră va adânci indignarea lor şi) va stimula (manifestarea) difuzarea acesteia îm cercuri mai largi.
– În cercurile unor femei care frecventează lumea scriitorilor. Cunoscând curiozitatea acestora faţă de diferite evenimente din viaţa particulară a scriitorilor şi obişnuinţa de a le discuta şi chiar exagera, apreciem că versiunea noastră va circula cu uşurinţă în asemenea cercuri. În străinătate: 
În rândul emigraţiei de la Paris şi a celei legionare din R.F. a Germaniei care se preocupă de viaţa literară din ţara noastră şi mai ales de faptele care contravin politicii oficiale culturale a statului nostru. Mai avem de asemenea în vedere suspiciunea permanentă a acestora faţă de cetăţenii români care se bucură de audienţă în cercurile occidentale.
– În rândul vârfurilor culturale franceze care au manifestat interes pentru «cazul GRAMA» (Goma). Luăm în consideraţie faptul că aceste persoane manifestă simpatie faţă de politica internaţională a României şi în deosebi a modului inteligent în care rezolvă anumite dificultăţi în relaţiile cu unele ţări (socialiste). Aflând versiunea noastră ne aşteptăm la o reacţie defavorabilă lui (GRAMA) Goma ...” şi aşa mai departe, pe câteva pagini, inclusiv scenarii ce-i privesc pe ziariştii străini, serviciile de informaţii străine, compromiterea lui Goma prin compromiterea soţiei sale etc. (ACNSAS,  FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, ff. 16-22).
[21] ACNSAS,  FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, f. 61.
[22] În realitate, era vorba despre o călătorie turistică în Austria, RFG, Franţa; în primăvara lui 1972, MAI prin intermediul lui Zaharia Stancu, preşedintele USR, l-a anunţat că el şi soţia vor primi paşaport, fără ca Goma să fi cerut vreodată. Intenţia Securităţii era de a nu-i mai primi în România, la întoarcere, pe soţii Goma. Cunoscând modul de acţiune al Securităţii, Goma nu a picat în plasă şi a plecat singur.
[23] ACNSAS,  FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, f. 229.
[24] Ibidem, f. 313
[25] ACNSAS,  FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 4, f. 16.
[26] Este vorba despre Ostinato: „Către Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor Români
Subsemnatul Paul Goma, membru al Fondului Literar, vă aduc la cunoştinţă că cedez în totalitate drepturile de autor în limba română pentru romanul Ostinato, în folosul victimelor cutremurului din 4 martie.
Rog Fondul Literar:
a) Să nu-mi reţină, din această carte, datoriile; b) Să nu perceapă impozite asupra acestor venituri; c) Să deschidă un cont special să-i zicem: «Contul O».
Ca donator, pun următoarele condiţii: 1.Să pot controla suma (sumele) de bani cuvenite pentru Ostinato vărsate în «Contul O»; 2. Donaţia să fie folosită în întregime pentru construire de locuinţe. Aceste locuinţe vor putea fi repartizate numai familiiloe de muncitori şi de mici funcţionari în nici un caz celor care lucrează în Securitate, în organele de stat şi de partid sau îndeplinesc «munci politice»? Ca donator, îmi rezerv dreptul de a verifica personal îndeplinirea acestei condiţii;
Pentru ca suma destinată sinistraţilor să fie cât mai mare cer ca tirajul cărţii să fie şi el corespuzător cumpărătorilor (mai ales că “problema hârtiei” nu va putea fi invocată) şi să se tragă oricâte ediţii vor fi cerute - de cumpărătorii de carte, nu de Centrala Cărţii.
Deasemeni cer ca această carte să oată fi vândută în cadrul unor întâlniri ale autorului cu cititorii cu care ocazie cumpărătorii să poate dona, în «Contul O» sume suplimentare de bani.
Profit de acest prilej pentru a face apel către scriitorii aflaţi în situaţii asemănătoare: să cedez o parte din drepturile de autor în folosul sinistraţilor.
Bucureşti 11 martie 1977. (Paul Goma, Scrìsuri, I...)
[27] La această discuţie cu informatorul s-au aflat Marin Sorescu şi Mircea Radu Ionescu. S-a mai discutat despre  N. Breban şi Ion Vianu. (ACNSAS,  FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 6, f. 140)
[28] Ibidem, f. 281+v.
[29] În fapt, Testamentul a fost redactat în aprilie 1976, a fost tradus şi difuzat în Occident. În martie 1977 a fost reactivat. Martorul lui Paul Goma a fost Dumitru Ţepeneag. „21 martie/ aprilie 1977: Ultima declaraţie a lui Paul Goma înainte de arestare
Subsemnatul Paul Goma, domiciliat în Bucureşti, declar următoarele: 1. Nu am participat şi nu am de gând să particip la nici un fel de conspiraţie organizată în vederea răsturnării prin forţă a actualului regim politic din România; 2. Nu am comis şi nu voi comite acte de trădare de patrie; 3. Nu am comis şi nu voi comite acte îndreptate împotriva României ca unitate naţională şi spirituală; 4. În cazul în care, totuşi, voi fi arestat, reţinut sau condamnat, indiferent de organele care vor opera, indiferent de persoanele cu care voi avea de a face, să se ştie că: a) Mă voi opune arestării verbal şi fizic, considerînd-o dinainte ilegală;  b) Voi refuza să mă supun interogatoriului, indiferent de organismul sau persoana care se va constitui anchetator; c) În caz de deţinere a mea, sub orice formă ar fi, voi declara imediat greva foamei şi a tăcerii; d) În cazul în care voi fi judecat, voi contesta atât legalitatea instrucţiei, cât şi competenţa completului de judecată. 5. În cazul în care după arestare, sub orice formă ar fi aceasta şi indiferent dacă după un timp voi fi repus în libertate, organele represive sau persoane particulare vor spune, vor scrie, afirmînd despre mine că m-am supus anchetei, că am făcut mărturisiri, că m-am recunoscut vinovat să se ştie că «mărturisirile» vor fi falsuri şi le declar dinainte nule şi neavenite; 6. În cazul în care organele de represiune sau persoane pretinzîndu-se particulare (citeşte: în uniformă… civilă): purtători de cuvânt, ziarişti etc. vor produce «dovezi» în sprijinul acuzării (benzi magnetice, fotografiii, filme, semnătura mea sau declaraţii «autografe» provenind de la mine sau în legătură cu mine să se ştie că sunt falsuri, drept care le declar dinainte nule şi neavenite. 7. Dacă voi muri în detenţie (începînd din momentul privării de libertate) sau în cazul în care eu sau un membru al familiei mele va fi victima unui «accident» mortal sau nu să se ştie: autorii sunt membri ai aparatului represiv; 8. Dacă voi fi acuzat de delicte de drept comun (huliganism, speculă, trafic de valută, furt, atentat la pudoare etc.) să se ştie că sunt minciuni şi le declar de pe acum nule şi neavenite; 9. În cazul în care se va spune sau scrie că mi-am schimbat opiniile (literare, politice, etice) de până azi, 21 martie 1977, să se ştie că sunt minciuni; 10. Această declaraţie să fie dată publicităţii de către martorul meu, a cărui semnătură este depusă alături de semnătura mea, la 48 ore după arestare.  Paul Goma” (Cf. Paul Goma, Scrìsuri. I, 1971-1989, loc. cit.).