duminică, 26 noiembrie 2017

despre dubla/ tripla? măsură


Lumea editorială românească și publicul ei

(Sau, cu o expresie populară: Cum să faci din „rahat” bici și să mai și pocnească)

Nu a devenit periculos doar scrisul fragmentar pe facebook, ci scrisul în general. Pe fb toată lumea se repede și calcă în străchini, fie din necunoaștere (dar atunci de ce nu se abține), fie pentru că sub tensiunea răspunsului în direct și a postării lapidare este mai mult decât probabil ca preopinenții să ajungă la neînțelegere și chiar la conflict. Cu scrisul/ publicatul în general a devenit periculos din cauza nepăsării generale învăluite într-un sos grețos de implicare emoțională nedublată de stăpânirea subiectului și de discernământ, a scăderii apetitului pentru citit, a nervozității cotidiene care îndepărtează de tihna intimității. Cititul unei cărți este, orice s-ar spune, un gest de intimitate, chiar și atunci când în tren/ metrou/ tramvai încerci să te izolezi fonic, prin puterea minții, de zgomotul de fond.
Inflamarea mediatică și, mai ales, de pe rețelele de socializare determinată de recenta demisie a directoarei de la Humanitas dintr-o funcție care nu-i pune în pericol existența (din bordul AER) a avut iar darul de a „împărți” comentatorii în simpli oameni cu păreri (potrivite/ nepotrivite, apropiate/ depărtate de adevăr) și „fanatici” (pro/ contra). Înțeleg că demisionara și-a interpretat gestul ca fiind unul de onoare, prin care să sublinieze implicit diferența de nivel principial-moral dintre cele două edituri Humanitas – Rao.
Scriam ieri, pe facebook:
     Nu strică să ne amintim din când în când că suntem o naţie care practică, vorba lui Goma, curluntrismul, dubla măsură, şi chiar tripla... gestul de ieri al unei directoare de editură mă lasă mai neentuziasmată ca niciodată, căci Gaudeamusul și lumea editorială în general au văzut muuulte în ultimii 20 de ani şi nu s-a șifonat principialitatea nimănui. Ba, dimpotrivă. Când Humanitas a reeditat memoriile lui Ioanid cu banderola „Un Soljenițîn român” nu a fost un act de înaltă moralitate și cultură. Ion Simuț îl numește: „un gest imoral, pentru că e nedrept şi resentimentar. Nu e o simplă şi inocentă eroare publicitară, ci o enormă şi simptomatică ingratitudine faţă de cel mai important disident român.”

„Un Soljenițîn român”, pliantul de promovare al ed. Suhrkamp,
1971, pentru romanul „Ostinato”
Ceea ce a încercat (și a reușit în bună măsură) editura Humanitas să facă în 1999, reeditând Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid, și aplicându-i pe banderola de promovare sintagma cu care toată lumea îl asociază pe Paul Goma: „Un Soljenițîn român”, este mult mai grav decât ce a făcut editura Rao în 2017, publicând cartea unui om politic dovedit penal. Dacă Dan Voiculescu are dreptul constituțional să publice (aici nu mă refer și la implicațiile morale vizând editura), Gabriel Liiceanu și echipa redacțional-piaristică a ed. Humanitas nu aveau dreptul intelectual și moral să „creeze” un substitut pentru Goma. Cine s-a bucurat cumpărând o carte de Ioanid cu această banderolă arată incultură și/ sau o crasă lipsă de discernământ. Iar Ion Ioanid, ale cărui volume de memorii le-am citit în prima ediție (ed. Albatros, 1991), nu este deloc inocent și scuzabil, deoarece ne-a părăsit abia în 2003...
Și nu este singurul exemplu pe care îl pot invoca în situația creată de gestul „spectaculos” al Lidiei Bodea, care nu este decât o modalitate de a atrage interesul spre Humanitas și de a arunca o lumină defavorabilă asupra ed. Rao, din încă nu știu ce motive. Cel puțin așa se vede din locul marginal în care sunt eu. Humanitas putea să tragă mai bine de frâiele înspumaților cai ai eticii (mai ales că a practicat mereu „minima moralia”...) și să-și dea demisia după încheierea Gaudeamusului. Gestul nu-mi pare deloc inocent, mai ales sub impulsul exprimării Adevărului stăpânit de urgența clipei, așa cum se sugerează. Ci, dimpotrivă, deliberat, bine gândit. Pentru că la câte mizerii editoriale au fost lansate de-a lungul anilor la Gaudeamus e întristător să te pui în ipostaza de Ioană d’Arc a lumii editoriale când sub firma editurii pe care o conduci s-au petrecut lucruri mult mai grave din punct de vedere al impactului intelectual, moral și istoric. Când Humanitas a topit în 1992 tirajul romanului-document Culoarea curcubeului (nu Culorile...!, cum – iar a greșit /?/ Humanitas, publicând cartea cu alt titlu decât cel corect), pe care o publicase în 1990, când toată lumea românească era însetată de cărți libere, de care nu avusese parte înainte de 1989, mai ales cartea unui scriitor celebru, pe care îl auzise și despre care auzise atât de multe de la Radio Europa Liberă... cum spuneam, cartea a fost topită fără să fi fost (prea) distribuită. Oare de ce? Am tot scris despre asta... iar răspunsul l-a dat cel „zilnic ucis ritual” (o expresie pe care Paul Goma o folosește în Dialogul cu mine, apărut în 2008 la ed. Vremea). Că Bodea nu lucra la Humanitas în 1992? Nici noi nu eram născuți în timpul crimelor legionare și comuniste, ceea ce nu înseamnă că nu le asumăm.
Să ne mai amintim și de lipsa de reacție a celor care contau atunci, așa cum contează și azi în spațiul public, când Goma a fost ostracizat de Nicolae Manolescu („Adio, domnule Goma!”, revista „România literară”, 1998)? Sau cazuri mai „mărunte” când mari eseiști/ scriitori/ critici literari/ politologi și analiști discută-scriu cu mare aplomb analitic despre teme generoase, cum ar fi opoziția- disidența și își încep demonstrația cu exemple de după 1980? Să vorbim despre onestitate intelectuală? Pe care – ce glumă! – adepții „rezistenței prin cultură” antedecembriste o enumeră printre formele de opoziție-rezistență-disidență...
Vreau să fie clar, nu am boicotat niciodată vreo editură, dacă nu a făcut-o singură, prin prețurile practicate. Sunt, totuși, un cercetător cu salariu mizerabil. Am cumpărat cărți de la Humanitas, când am avut neapărată nevoie. Pentru un istoric sunt cărți care trebuie să stea mereu în raftul de lângă masa de lucru.

E mult de discutat aici, există mereu riscul și chiar se întâmplă ca abuzivii de toată ziua, cu surâsul „sacru” al elitismului pe față, să monopolizeze (și chiar au făcut-o, în timp ce noi ne rupem creierii, defulându-ne pe facebook) spațiul public al exprimării ce lasă urme în conștiința publică. Spune-mi care-ți sunt modelele, ca să-ți spun cum e viitorul tău.
Ieri, la lansarea volumului coordonat de Marius Oprea, autori Stejărel Olaru și subsemnata (o reeditare la care am ajuns autoare prin atașarea unui capitol cu și despre femeile implicate în Revolta din noiembrie 1987): Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie, au asistat câțiva oameni. Ceea ce l-a determinat la final pe Marius să facă o remarcă amară și cât se poate de adevărată: adepții și simpatizanții lui Iulian Vlad, unul dintre criminalii celor din 1987, sunt mult mai numeroși decât cei care arată respect față de victimele aceluiași. Nu sunt doar mai numeroși, dar ei creează curent de opinie, lasă urme în mentalitate. Sunt creatori de mentalitate securistă, la 28 de ani după o revoluție împotriva comunismului. Cine poartă responsabilitatea pentru această situație?
Eu mi-am încheiat cele câteva fraze (o scriitoare care se lansase înainte ne-a consumat 30 de minute, adică jumătate, din timpul alocat lansării noastre, făcând pe vedeta, nu era de ajuns că dă autografe, mai vorbea și câte cinci minute cu fiecare cititor...) cu un fragment din Simone Weil, Înrădăcinarea. Preludiu la o declarație a datoriilor față de ființa umană, apărută postum, în 1949, traducere datorată lui Ovidiu Nimigean, care mi-a permis să citez, fiind o traducere inedită, căruia îi mulțumesc și aici, i-am mulțumit și ieri la lansare. Sunt curioasă dacă s-ar vinde... Cartea este cutremurător de actuală. Ceea ce ne arată măcar două lucruri: că noi nu mai avem ce inventa în materie de principii și că probleme ca trecut/ memorie, moralitate, suferință, dezrădăcinare etc. nu pot fi tratate cu dublă măsură:

„Ar fi zadarnic să ne întoarcem fața de la trecut pentru a gîndi exclusiv la viitor. Este o iluzie periculoasă să crezi că ai găsit astfel o soluție. Opoziția între viitor și trecut este absurdă. Viitorul nu ne aduce nimic, nu ne dă nimic; noi sîntem aceia care, pentru a-l construi, trebuie să-i dăm totul, chiar și viața însăși. Însă ca să dai, trebuie să ai ce da, iar noi nu posedăm altă viață, altă sevă decît comorile moștenite de la acest trecut, digerate, asimilate, recreate în noi. Dintre toate nevoile sufletului uman, nu există una mai plină de forță decît trecutul. (...) Trecutul distrus nu revine niciodată. Distrugerea trecutului este probabil cea mai mare crimă. Astăzi, conservarea puținului rămas ar trebui să devină ideea noastră fixă.”

P.S. De fapt, de aici a pornit scrierea textului de mai sus...
Azi, la o postare a scriitorului Cristian Fulaș despre tema Rao-Voiculescu, anume despre „fanatismul” celor care au declarat că vor boicota editura... am scris:

Strict referitor la Rao-Voiculescu, ai şi tu dreptate, dar postarea ta m-a dus cu gândul la faptul că dacă orice criminal are dreptul la apărare, asta nu înseamnă că orice avocat e obligat să îl apere; pe de altă parte, un medic e "obligat" să acorde primul ajutor/ salveze viața oricui, chiar dacă e criminal. Un editor unde se situează pe o scală de la avocat la medic?


Nu s-a prea înțeles ce am vrut să spun... Am ales să dau curs tot mai rar comentariilor pe facebook.

joi, 23 noiembrie 2017

și altfel despre Stela Popescu

Copilării & refugii basarabene

Nu ştiu dacă Stela Popescu este genială (doar pentru că a fost invitata unei emisiuni de televiziune cu titlu neinspirat, ca mai toate emisiunile...), însă, cu siguranţă este basarabeancă. Şi nu neapărat pentru că aşa ar scrie în certificatul ei de naştere, ci, pentru că în ultima vreme a fost în stare să vorbească despre copilăria basarabeană, despre refugiul în România, unde, cu toate încercările prin care au trecut ea şi mama ei – aşteptînd timp de 30 de ani un soţ şi tată deportat în Siberia – a trebuit să-şi schimbe „înfăţişarea” pentru a se topi în (tot mai) amorfa masă românească postbelică. După propria-i mărturisire, nu a fost tentată cu ocazia niciunui turneu în străinătate să rămînă acolo, deoarece nu putea să-şi lase mama în România. Este foarte impresionant.
Pe de altă parte, profesia Domniei Sale i-a permis să treacă deseori frontierele noastre lăcătuite ideologic în lumea liberă, într-o vreme în care alţii au făcut puşcărie sau au fost aruncaţi în azile psihiatrice numai pentru că ar fi spus într-o împrejurare cu mai multe urechi cum că le-ar plăcea să vadă Austria, de exemplu. Stela Popescu are un destin aparte şi e bine să-i aflăm povestea, chiar şi după atîta amar de vreme, pentru că este o actriţă îndrăgită de români. Paul Goma o amintise undeva, întrebîndu-se de nu vor fi fiind rude (mama scriitorului – Maria Goma, numindu-se, după tată, Popescu...). Mă gîndeam ce legătură să subliniez între cei doi români de origine basarabeană, încît să aibă vreo relevanţă... Tot Stela Popescu recunoaşte că i-ar fi spus un alt basarabean: „dacă te-ai refugiat o dată nu poţi s-o mai faci a doua oară...”. Mă neliniştesc grele îndoieli printre puţinele certitudini. Aşa îmi amintesc un banc din copilăria-mi comunistă: Tudor Gheorghe, aflat în turneu în străinătatea „putredă şi imperialistă”..., leşină pe scenă de foame. Capitaliştii îi plimbă pe sub nas tot felul de bunătăţi inexistente în România. Dar el nu-şi revine decît atunci cînd un coleg prevăzător (grijuliu&inventiv, ca tot românul...) îi trece prin faţă nişte „adidaşi”. Cei care nu ştiu la ce mă refer... să caute în bibliografia la purtător a părinţilor şi bunicilor.
Cu alte cuvinte, care să fie legătura dintre Stela Popescu şi Paul Goma? Niciuna evidentă, doar o memorie a refugiului, refulată la actriţă, pusă pe hîrtie, repetată, susţinută public de către scriitor. Am putea spune că din felul în care îţi profesezi memoria ţi se trage destinul.
Diferenţa de vîrstă între cei doi este de vreo două luni; cei doi copii veneau în timpul războiului din aceeaşi realitate, dar, se pare, au ajuns într-o lume fără prea multe opţiuni: „O ocupaţie rusească mai rea decît o năvală tătărească, în iunie 1940, urmată de ceea ce ştiau oamenii noştri din Basarabia de la oamenii – tot ai noştri – români de dincolo de Nistru, din Transnistria, răzbătuţi, noaptea, înot, cîţi mai scăpaseră de gloanţele grănicerilor sovietici, dar nu credeau că are să cadă şi pe capul lor Sfîrşitul Lumii...” – spune Paul Goma în cartea Basarabia. Pentru a constata, nu peste mult timp, de dincoace de Prut: „Şi totuşi, în cvasitotalitate, urmaşii martirizaţilor de comunism şi de braţul ei, Securitatea, au uitat şi puţinul ştiut de la părinţii lor...”.
Putem să organizăm oricîte chermeze televizate, cu alură de sărbătoare naţională... din păcate, cei care au dat conţinut etichetei de „cultură română”, trecînd peste proletcultism şi „rezistenţa prin cultură”, sînt aceia care au reuşit să spargă zidul (auto)cenzurii, fisurînd barierele regimului ideologic, în chiar ciuda lui. Crezul lor a fost mai puternic decît instinctul conservării prin orice mijloace. Nu întîmplător, au fost puţini. Eu am îndrăgit-o pe Stela Popescu de-abia aflîndu-i nefericita copilărie basarabeană, întrezărind cu ochii sufletului scena reîntîlnirii tatălui întors din moartea siberiană. Pînă acum, ea semăna atît de mult cu noi, românii ahtiaţi după spectacol, hlizeală şi voie bună, ambiţioşi să supravieţuim chiar uitînd de noi înşine. Azi, se vede şi altfel: o basarabeancă nevoită să răzbată cu ajutorul unui talent evident nativ. Aşa a înţeles şi a putut ea să rămînă puternică.
Alaltăieri s-a născut „limba moldovenească”, ieri CNSAS a fost proclamat neconstituţional, mîine poate ne vom întreba „comunismul? ce mai contează?”. Scriam, nu demult, despre decizia Consiliului local Ungheni de a scoate sîrma ghimpată de pe Prut. Nu mi-am imaginat că vor şi reuşi, sub regimul Voronin, să obţină o decizie judecătorească favorabilă: „instanţa de judecată a dat dreptate executivului raional, considerînd că decizia privind scoaterea sîrmei ghimpate de la Prut este în conformitate cu legislaţia”. 
Istoria este de cele mai multe ori cruntă, dar nu (ne-)o facem noi? Oare contează unde hotărîm să ne refugiem... pentru a ne putea „întoarce” mereu?

(„Cuvîntul”, martie 2008)

miercuri, 27 septembrie 2017

„eliberarea memoriei”



Astăzi este ziua de naștere a medicului Emil Căpraru, fost deținut politic.
Textul de mai jos este cuvântul introductiv al cărții nepublicate:

EMIL CĂPRARU, Eliberarea memoriei 
mărturisiri înregistrate, adnotate şi confruntate cu dosarele Securităţii 
de Flori Bălănescu

(titlul l-am stabilit împreună cu domnul doctor Căpraru, 
dar cartea nu a apărut din motive care nu țin de voința mea)

Mulți ani, întru memorie, domnule doctor!

Cuvânt introductiv

Emil Căpraru, sursa: ACNSAS
Cartea de față a prins contur și a crescut pe parcursul a peste 4 ani (2011-2015) de întâlniri și documentare. În anii 1990 discutam frecvent cu medicul Emil Căpraru probleme legate de detenția politică[1] și de practici ideologice, în general. O temă ce revenea constant era aceea a reeducării. În 2011, pierderea totală a vederii devenise ireversibilă, ca efect al unei bătăi în cap primite în timpul detenției la Jilava, și domnul doctor a considerat că este vremea să își „scrie” memoriile. Inițial, a încercat să înregistreze singur, cu ajutorul unui reportofon. Materialul audio era incoerent, nu se lega, lipsa vederii contribuind mult la sentimentul nesiguranței. Totul a început să curgă firesc din momentul în care i-am fost alături. Au urmat ani de întâlniri lungi și consistente, în care am înregistrat, am stat de vorbă, am citit dosarele de la Securitate, am făcut completări, adnotări, șlefuiri stilistice, ani de eforturi teribile din partea amândorura, de emoții în așteptarea dosarelor și întâlnirilor noastre de lucru. Treptat, ne-am dat seama că tentativa de a redacta un volum de memorii a devenit o carte la limita mai multor genuri, cu o mare încărcătură memorialistică, istorică, documentară și emoțională. Deseori în timpul rememorărilor, a trebuit să intervin, fie pentru a aduce o completare sau confirmare utilă reluării firului, fie pentru a pune capăt unei pauze emoționale prea lungi, printr-o întrebare ce declanșa legături și amintiri refulate din cauza timpului, pur și simplu, sau a unor episoade traumatizante, neplăcute ori ascunse de acel nivel al conștiinței vinovate a fiecăruia dintre noi.
Cele mai multe intervenții ale mele fac parte din dialogul pe care l-am avut de la început cu medicul Emil Căpraru, fie că am vorbit, am tăcut, am lăcrimat sau am tușit, pentru a-mi ascunde emoția. Este ceea ce aș numi dialog implicit, motiv pentru care am marcat replicile mele între paranteze drepte. Am fost și sunt acolo în permanență, după fiecare întâlnire a noastră nu m-am grăbit spre casă pentru a adăuga liniuțe de dialog în transcrieri, pentru că nu am realizat un interviu. Sper că și cititorii vor percepe acest aspect. Un al doilea tip de intervenție îl constituie secvențele documentare sau fragmente din alte mărturii și studii aplicate domeniului represiv. În sfârșit, al treilea tip de intervenție constă în notele de subsol, care au rolul de a completa, confirma, corecta, corela, de a ajuta la o cât mai utilă contextualizare spațială, cronologică, interdisciplinară și la o mai bună aprofundare a tematicii represiunii comuniste, în general, și a mecanismelor ideologice, în special, precum și a efectelor devastatoare ale acestora asupra individului și comunităților în totalitarism.   
Mărturia medicului pediatru Emil Căpraru este exemplară pentru înțelegerea profilului moral, cultural și istoric pe care l-au avut deținuții arestați și condamnați de regimul comunist din motive exterioare conștiinței lor. Născut, crescut și educat înainte de al Doilea Război Mondial și în timpul conflagrației, Emil Căpraru era în 1949, anul absolvirii Facultății de Medicină, un produs al școlii și mentalității „burghezo-moșierești”. Această amprentă l-a ajutat să supraviețuiască tuturor încercărilor de timpul sovietizării României, culminând cu detenția politică. În mod cu totul excepțional, cartea de față este utilă pentru aprofundarea fenomenului reeducării extinse (atât în sistemul penitenciar, cât şi în afara lui), pentru ceea ce s-ar putea numi reeducarea de după reeducare. Este confirmată cu asupra de măsură o idee banală în formă, delicată în conținut: după ce ai ieşit de acolo, nu vei mai fi niciodată în restul vieţii cel care ai fost sau ai vrut să fii. (Nu mai eşti nimic, să ştiţi, după ce ajungi acolo... Nu mai eşti nimic, doamnă... De altminteri, când am ieşit de acolo, mă obişnuisem cu statutul şi cu gândirea de puşcăriaş, mă dezumanizasem.) Este un aspect sintetizat de Soljeniţîn cu referire la zecile de milioane de victime ale art. 58 al Codului Penal sovietic (la noi, similar, art. 209 CP): „În ani diferiți și în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenciurile ei, unde să nu poată respira, încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului [GULAG], aruncat pe pământul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat)”[2].
Regimul comunist instalat ilegitim în România şi-a propus, şi a reușit în bună măsură, să distrugă „orice rămăşiţă aducătoare aminte”, orice urmă, semn sau însemn al vechiului regim. Experimentul reeducării (de tip Pitești) a fost clonat în câteva locuri ale sistemului concentraţionar până în 1952, majoritatea subiecţilor fiind studenţi. Dar reeducarea nu se reduce la acest experiment cunoscut și identificabil în spațiul public mai ales prin expresia argumentată de Virgil Ierunca într-o carte omonimă: „Fenomenul Piteşti”. Aparent paradoxal, reeducarea constituie în sistemul represiv-concentraţionar și scop, şi instrument pentru atingerea scopului. Nu adevărul a fost căutat în anchetele împotriva „duşmanilor de clasă” şi ai „poporului”, ci ascunderea lui în atâtea forme aberante câte permitea interpretarea largă a Codului Penal, vizând, alături de minciună şi secret, mutaţii profunde în ADNul social, cultural şi politic al naţiunii. Modelul sovietic de „profilaxie socială” este întâlnit în toată perioada comunismului românesc, atât în vremea stalinismului moscovit, cât şi în epoca dejismului de extracție stalinistă sau a ceaușismului „naționalist”.
Un sistem bazat pe valorile umanității, construit de-a lungul secolelor, s-a trezit sub asediul unei mașinării fals pedagogice şi umaniste: metodologia de tip Makarenko, poluată de ideologie, a demonstrat ce pot „clădi” artizanii urii proletariatului bolşevic atunci când ajung la putere. Când maşinăria represivă reuşeşte să distrugă acest „anticorp” nelocalizabil, nedepistabil fizic, concret, în fiinţa omenească, ci mai ales în modul imprevizibil al reacţiilor şi acţiunilor sale, proiectul ideologic reuşeşte: un om nou, reacţionând la comenzi ideologice. Fiinţa omenească a explodat, a fost zguduită, ciopârţită, aruncată în aer, făcută una cu masa inertă din care se va fi configurat, timid, omul cel diferit de restul animalelor, o tabula rasa, o cocă frământată aşa încât să reacţioneze numai la stimulii Organului Suprem. Care a fost „cel mai mare duşman” al ideologiei marxist-leniniste-staliniste? Cu ce a avut de luptat pedagogia ideologică? Tocmai cu acest „anticorp” pe care omenirea a reuşit să îl separe ca pe un antidot al fiinţei inteligente şi morale: conştiinţa de sine.

„Ura neîmpăcată împotriva dușmanului” este exprimată în stilul redundant, gol de conținuturi și aiuritor al limbii de lemn, de către Iosif Chișinevschi, despotul principal de la Propagandă, Agitație și Cultură, la ședința cu activul C.C. al P.M.R. din 3 septembrie 1953:
„Ce înseamnă vigilența? Vigilența e o calitate deosebită a comuniștilor, a elementelor revoluționare fără de partid, care se exprimă în priceperea demascării dușmanului de clasă oricum s-ar masca, oricât de șiret și de experimentat în afaceri murdare și oricât de abil de a scăpa de ochii noștri ar fi, oricum și-ar acoperi adevăratele sale intenții.
Vigilența este o lege supremă a activității de partid și de stat. Orice nepăsare în muncă față de acțiunile dușmanului, orice neglijență în păstrarea secretului de partid și de stat, orice ușurință în contactul cu elementele dușmane, orice călcare a secretului de partid și de stat, orice ușurință în păstrarea unor documente de partid constituie o trădare a partidului și statului nostru democrat popular.  (…) În interesul partidului nostru, în interesul statului nostru, în interesul poporului nostru, în interesul fiecărui activist, al fiecărui comunist cinstit, al familiilor noastre, în fiecare clipă, să muncim zi de zi pentru continua ascuțire a vigilenței politice, a vigilenței revoluționare. Fără aceasta nu putem exista, una din legile pe care se bazează partidul nostru e vigilența, păstrarea secretului de partid, întărirea continuă a partidului în lupta împotriva oricărei devieri de la linia politică a partidului, de la morala proletară, de la oricare abatere de la principiile de bază ale partidului.”[3]

Partidul-stat și regimul ideologic au rămas la putere aproape o jumătate de secol nu doar prin brațul armat – Securitatea sau prin brațul înfăptuirii justiției populare – Procuratura și Tribunalul, ci și prin retorica universală a limbii de lemn. În acest sens, una din munițiile preferate în epoca Dej a constituit-o „legionarismul”. Lupta cu dușmanul trebuia să fie aprigă, pe viață și pe moarte, în paradigmă materialist-dialectică: partidul trebuie să triumfe pe cadavrul dușmanilor săi. Iar dușmanul intern cel mai periculos, pentru a respecta directivele părinților fondatori ai comunismului, este tot ideologic. Așa se explică furia antifascistă și antilegionară, arestarea, condamnarea la grămadă a realilor și presupușilor/ inventaților ad-hoc „fasciști” și „legionari”. Furia „democrației populare” a atins către finalul anilor 1950 performanța de a anihila/ elimina tot ceea ce poporul știa despre el că este și semnifică, aruncând în închisori și lagăre de muncă forțată elevi, studenți, preoți, intelectuali de toate categoriile, medici, arhitecți, avocați, militari, țărani etc., al căror număr nu îl vom cunoaște niciodată. Pentru că, de la sfârșitul anilor 1940 și până la sfârșitul anilor 1950, „legionar” însemna aproape tot ce aparatul represiv cataloga drept „contrarevoluționar” pentru a fi reeducat prin temniță grea sau prin muncă silnică. Demonizarea prin culpabilizare și stigmatizarea prin demonizare sunt strategii folosite de regimurile comuniste.
După 1945 partidul comunist trece direct din ilegalitate la putere, pe care o fură, o păstrează și o consolidează printr-o amplă mișcare de conspirare a politicii sale interne. Oficial, realitatea este mascată de limbajul ideologic de lemn, în vreme ce în camerele de anchetă ale Securității lucrătorii ei transpiră pentru apărarea „secretului de stat”, torturându-și „dușmanii” și „trădătorii”. Proiectul partidului-stat substituie pe zi ce trece adevărul, preschimbând realitatea în ficțiune ideologică. Sistemul concentraționar este alimentat în vederea salubrizării politice, sociale, culturale, educaționale etc. Reeducarea își lărgește și întărește cercurile concentraționare dinspre sistemul peniteciar spre exterior și din afara zidurilor carcerale spre interior. Interior și exterior devin două noțiuni cu conținut indecis pentru capacitatea de a discerne a celor dispuși să înțeleagă ce li se întâmplă. Ca și la Pitești, în timpul demascărilor: internă-externă, din interior-din exterior. Unii își vor reveni, mai mult sau mai puțin, fie că au trecut pe la Pitești, fie că nu, alții vor rămâne pentru totdeauna într-o groapă fără nume, în râpele din marginea orașelor-penitenciar.

Emil Căpraru, ale cărui ambiții omenești au fost familia, profesia, normalitatea și altruismul este o victimă a mecanismului ideologic de fabricat dușmani. Prin controlul de partid și de stat, regimului îi sunt furnizate dozele de „legitimitate”. Omul să existe, cazul îl construim noi!, spune Soljenițîn, citându-i pe „ei”. Medicul de copii Emil Căpraru a revenit din coșmarul penitenciar și a rămas cu noi pentru a depune mărturie asupra vieții sale, așa cum a trăit-o, nu așa cum a încercat Partidul-Securitate să i-o prefacă. În ciuda momentelor tragice și cruciale al căror martor direct implicat a fost, Emil Căpraru a rămas un nereeducabil. Pe numele său există în depozitele CNSAS un dosar penal[4] constituit din patru volume şi două dosare de urmărire informativă. Primul DUI[5] are 4 volume, al doilea[6] unul singur.
La 21 aprilie 1955 s-a deschis pe numele lui Emil Căpraru Dosarul de verificare nr. 1377. Verificarea a durat 7 luni, după care Direcţia a III-a MAI a hotărât la 5 ianuarie 1956 schimbarea în Dosar individual de acţiune informativă (nr. 523, privind pe „MEDICUL”). Înainte de deschiderea dosarului, au avut loc verificări preliminare: „Investigaţia trebue să stabilească: Comportarea în familie şi la locul de muncă, activitatea politică din trecut şi prezent, moralitatea de care se bucură în cartier, situaţia familiară [sic], materială, anturaj, vicii, pasiuni şi altele”[7]. Dosarul nr. 523 a fost închis la 7 martie 1960[8]. În timpul supravegherii operative, Securitatea i-a fixat conspirativul „Carp”.
Un nou dosar de urmărire informativă (nr. 2154) a fost deschis de Unitatea 111B Securitate la 12 oct. 1978, cu numele de obiectiv „PEDIATRUL”. După cum se va vedea, cu precădere din activitatea Agenturii, nimeni nu era convins că Emil Căpraru a ajuns în închisoare pentru „activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai vânau „legionari”, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej anihilase „dușmanii” interni, punând la punct și sistemul de ținere sub control a potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor români care aveau „legături cu străinătatea”. Or, soția medicului era săsoaică, drept urmare, avea rude în străinătate. Însă, amândoi aveau prieteni și colegi care emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris.
În cartea de față este vorba despre viața unui om care s-a implicat în istoria veacului său, de partea normalității. Modestia medicului Emil Căpraru ar putea fi unitate de măsură a bunului simț, a profesionalismului, a artei de a face bine semenilor în vremuri în care majoritatea se gândesc la autoconservare, iar istoria este rescrisă pe suferința sutelor de mii de deținuți politici, pe dramele milioanelor de victime directe și indirecte ale comunismului românesc. Este o carte despre viața de dinainte de Război și de după, despre supraviețuirea fără compromisuri care compromit, despre reeducare şi despre omul nou comunist și postcomunist. Pornind de la o premisă falsă, aparatul Securităţii trebuia să demonstreze o realitate inexistentă pentru a-l condamna pe Emil Căpraru la 20 de ani de muncă silnică. Deși își codifică agenții, „organul” lasă urme mai mult decât evidente asupra identității unora dintre ei. Se va vedea pe parcursul cărții în ce fel. De asemenea, se va vedea cum se desfășurau anchetele, având posibilitatea să punem față în față varianta torționarului cu a victimei. Măsurile tehnico-operative au fost ample, motiv pentru care autorul mărturiei își exclamă de câteva ori uimirea în timp ce îi citesc filele din dosarul de urmărire informativă. 
Teza noastră, potrivit căreia Emil Căpraru este o victimă fără dubiu a efectelor experimentului reeducării, este confirmată de nenumărate ori de-a lungul cărții. Emil Căpraru fusese „demascat” de studenții trecuți prin reeducare. Unii dintre aceștia ajunseseră din pepiniera experimentului reeducării (Pitești) la Gherla, Tg. Ocna, la Canal și la Jilava – în suplimente de anchetă, ulterior în Casimca Jilavei, hruba în care au fost închiși, între alții, câțiva martori reeducați ai acuzării.
Primul nume important indicat de către dosarul informativ pentru a fi asociat lui Emil Căpraru este al medicului, celebru și bine cotat în epocă, Marin Aurel. Data naşterii (23 nov. 1918) nu îl recomandă pentru o amiciţie studenţească, Emil Căpraru fiind cu 5 ani mai tânăr. Cei doi se cunoşteau de la Editura Medicală, fără a avea altfel de relaţii. Dacă nu ar fi refuzat cu obstinaţie să îi aducă şi pe alţii în puşcărie, prin asumarea paternității tuturor scrisorilor anonime trimise în contextul Revoltei de la Budapesta și ajunse în dosarul său, Securitatea ar fi brodat cu ușurință o organizație contrarevoluționară, un lot cu condamnări mari. Planul A nu a funcționat, au trecut la Planul B: legarea medicilor Emil Căpraru și Aurel Marin într-un singur lot și implicarea lor forțată la „Contingenţa cu organizaţia contrarevoluţionară depistată în 1952 la Facultatea de Medicină”.
În urma unor îndelungate urmăriri și supravegheri operative, din care nu a reieșit nimic util, Securitatea a trebuit să renunțe și la acest plan, așa că a trecut la Planul C, un plan de avarie: i l-au adăugat pe ultima sută de metri a anchetei, arestându-l în grabă, pe Gheorghe Soroiu, principalul informator din Agentura construită în jurul medicului. Soroiu trecuse prin reeducare și ispășise o primă pedeapsă, după care și-a finalizat studiile în medicină. Jalnică rezolvare a cazului, după atâția ani de urmăriri, eforturi concertate și bani cheltuiți! La data arestării lui Soroiu, Emil Căpraru era anchetat deja de aproape trei luni și jumătate. Primul era „client” vechi al Securității și al sistemului penitenciar, îl demascase el însuși pe Căpraru în timpul reeducării, dăduse note informative după eliberare, terminase facultatea, era medic, se afla deja „în câmpul muncii”. Este limpede că a fost folosit ca țap ispășitor deoarece ancheta nu a reușit să îl lege credibil, fie și la nivel formal, pe Emil Căpraru de nimeni altcineva pentru a-i fabrica un lot. Trebuia ca oamenii să fie vinovați, pur și simplu.
Din Fişa personală a lui Emil Căpraru, redactată la 29 octombrie 1956, rezultă că dosarul individual de urmărire a fost deschis pe baza informaţiilor provenite de la Direcţia a VIII-a (Anchete)[9], în urma anchetării unor deținuți trecuți prin reeducare. Cea mai relevantă categorie în economia şi construirea anchetei o reprezintă Agentura și „martorii” (deținuți reeducați aflați perpetuu la „dispoziția anchetei”, așa-numiții „martori de profesie”). Este un segment ce susţine ideea că experimentul reeducării nu s-a limitat la ceea ce s-a întâmplat în penitenciare în timpul distinct al consumării celui de tip Piteşti, ci a diseminat în restul sistemului concentraţionar, până în 1964, dar şi în afara lui. Informaţiile (reale sau nereale) obţinute prin intermediul „demascărilor externe” au fost utilizate pentru urmărirea, arestarea şi chinuirea altor oameni. Deşi experimentul a încetat în 1951/1952, „bibliografia” lui – reţeaua informativă şi baza de date internă – a fost utilizată în sistem, până la eliberările din 1964, prelungindu-se, în „libertate”, în scopul ţinerii sub control şi şantajării unora dintre foştii clienţi ai sistemului concentraţionar. Reculul reeducării se resimte până azi, chiar dacă nu la un nivel palpabil al evidențelor. Nu întâmplător, sintagma lui Paul Goma reeducare la scară naţională este o realitate şi rămâne un semnal de alarmă pentru specialişti, în lipsa unor dezbateri adecvate.

Un adolescent care, dacă ar fi știut…
…că un episod mai mult inconștient din timpul liceului va aduce atâta nefericire celor dragi…
Emil Căpraru s-a născut pe 27 septembrie 1923 în com. Mihăiţa, raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia unor ţărani foarte harnici. Este cel mai mare dintre cei trei fraţi, toţi băieţi. Constantin și Ioana Căpraru şi-au ţinut băiatul în gazdă la Craiova pe durata şcolarizării la Colegiul Naţional „Carol I”, cel mai prestigios colegiu din Oltenia în epocă.
Pe când era elev în clasa a VI-a de liceu, în vara-toamna anului 1940, dirigintele îi strânge pe cei mai buni băieţi din clasă şi le spune că trebuie să intre în „mănunchiul de frăţiori”, că era datoria lor de elevi fruntaşi şi bursieri. „Activitatea” s-a redus la recomandări bibliografice şi la îndemnul de a merge la biserică. După cum va declara în primul interogatoriu (13 decembrie 1958), activitatea sa în acest „mănunchi” a constat în a aduce de acasă foiţă de staniol, capace de chibrituri, hârtie şi fier vechi... Presupusa activitate patriotică a luat sfârşit înainte de a începe: adolescenții au plecat acasă în vacanţa de Crăciun, iar în ianuarie 1941 a avut loc „Rebeliunea legionară”, după care legionarii au fost eliminați de Ion Antonescu de la putere. Comisarul Bratu l-a anchetat câteva zile, folosind tehnici de intimidare. Elevul Căpraru spune într-o declarație că „forţat de metodele teroriste am declarat şi lucruri neadevărate”[10]. Procuratura militară a regimului Antonescu, dovedind mai mult discernământ decât viitoarea procuratură comunistă, nu i-a distrus șansa de a termina liceul și a fi admis la facultate doar de dragul eliminării unor „dușmani” închipuiți.
În 1943, pe când tatăl său era pe front, Emil a fost admis la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Peste un an, tatăl a căzut prizonier în faţa Stalingradului şi avea să moară în prizonierat. Ioana Căpraru rămâne singură cu grija celor trei băieţi şi cu toate greutăţile aduse de noul regim politic. În timpul celor 6 ani de studii universitare, tânărul locuieşte în căminele studenţeşti. Sunt ani de efervescenţă dar și de mari confuzii, tinerii încearcă să se organizeze, crezând că vor putea opune rezistenţă agresiunii tot mai puternice a „progresiştilor”. În faţa răului comun, culoarea ori simpatiile politice devin secundare. Social-democraţi, legionari, ţărănişti sau liberali percep comunismul cu acuitate. Emil Căpraru este de felul său un ins taciturn, nu are înflăcărări – precum fostul coleg de colegiu, prieten şi coleg căminist Cicerone Ioniţoiu, membru al tineretului ţărănist. Singura lui pasiune este studiul, dar îi place să asiste la discuţiile în contradictoriu dintre colegi, îl impresionează mai ales social-democraţii, care par să aibă un discurs argumentat, bine articulat teoretic. Imparţialitatea şi moderaţia constituie poate motivele pentru care Emil este propus şi ales cu majoritate de voturi în 1946, în anul III de studii, secretar general al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti (SSMB). Comuniştii erau în plină ofensivă, controlau guvernul, apăruse Frontul Democraţiei Universitare (FDU), transformat la al doilea Congres Naţional, ţinut între 25-27 mai 1947 la Cluj, în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR). Implicarea în ajutorarea studenţilor în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu o paranteză de 4 ani între 1948-1952, când a trecut prin externat-internat-secundariat, stagii obligatorii de desărvârşire profesională pentru un medic, muncind şi locuind practic în spital), îi va aduce lui Emil Căpraru nu mulțumirea înfăpturirii binelui, ci răsplata cu eliminarea din învățământul universitar, de la Editura Medicală, arestarea, condamnarea la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică, nenorociri abătute asupra membrilor familiei sale, mai ales asupra soţiei – studentă în an terminal la Medicină, şi fiului în vârstă de numai un an. Pagubele morale și afective ale unei astfel de „afaceri” devin incalculabile pentru familie.
Emil Căpraru a fost arestat în ziua de 13 decembrie 1958. În ziua aceea, medicul a luat trenul spre Câmpina, de unde s-ar fi întors cu provizii alimentare de la socrii săi, atât de necesare tinerei familii care locuia cu chirie, trăind din venituri modeste. Fusese eliminat din partid, de la Editura Medicală şi mutat ca medic în alt spital. La coborârea din tren, în gara Ploieşti, a fost „umflat” de securiști și târât prin mulțime, înghesuit în mașina neagră a Securității...
În ciuda scenariilor Securităţii, Emil Căpraru este, esenţialmente, medic pediatru, un profesionist desăvârşit şi un om care și-a iubit familia și aproapele. Este suficient să rostesc într-un mediu, oricare, numele său și măcar un „fost copil” sau părinte îi evocă recunoscător memoria[11].
Pot spune că, în bună măsură, i-am câștigat încrederea și sper că prin cartea de față vor avea de câștigat atât istoricii, cât și toți cei care vor să cunoască istoria secolului al XX-lea în detaliile și nuanțele ei puțin vizibile și verosimile pentru zilele noastre.
Mai întâi am cunoscut omul, cu un sfert de secol în urmă. Am cunoscut apoi medicul (care mi-a îngrijit copilul în primii lui ani de viață), de ale cărui sfaturi țin cont și astăzi. Ocupându-mă de peste 20 de ani de problematica represiunii ideologice în România, treptat am învățat să îl cunosc pe fostul deținut politic. Experiența de cercetător în istoria recentă, ipostază în care deseori am stat de vorbă cu foști deținuți ai regimului comunist ori cu rudele acestora, mi-a întărit convingerea că un astfel de om (bărbat sau femeie) nu dă acces oricui către gândurile și intimitățile sale. Încrederea se construiește dacă există punți comune. Între medicul Emil Căpraru și mine aceste punți sunt solide. Este motivul pentru care vă propunem o carte în care mărturisitorul este asistat de un interlocutor dublat la rândul lui de calitatea de martor, nu întotdeauna comod, dar care poate depune, la rândul lui, mărturie despre zbuciumul și realitățile nefalsificate ale eliberării memoriei celui dintâi.


Flori Bălănescu
aprilie 2015

















[1] Am publicat în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 2/1995, fragmente dintr-un interviu cu domnia sa despre detenția la Salcia, intitulat Dreptul de a muri; în același număr al revistei a apărut și interviul luat medicului Miltiade Ionescu (Mache), sub titlul Nu suntem neguțători de orori. Ambele interviuri au fost realizate împreună cu istoricul Mircea Stănescu, la 14 ianuarie și 10 aprilie 1995.
[2] Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. 1, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 85.
[3] Stenograma integrală a ședinței, în ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/ 1953, ff. 1-26.
[4] R.P.R., Dos. Nr. 39449, MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, ARHIVA OPERATIVĂ, Ancheta – CĂPRARU EMIL ŞI ALŢII, Data 11 oct. 1960 [cota nouă a CNSAS e scrisă de mână cu creionul dar şi pe un autocolant cu cod de bare: P. 050377]. Primul volum are 287 de file, vol. 2 – 110 file, vol. 3 – 137 file, vol. 4 – 91 file.
[5] Nr. 208779.
[6] Nr. 208792.
[7] ACNSAS, Fond Informativ (DUI), dos. 208779, vol. 1, f. 25.
[8] Hotărâre pentru închiderea Dosarului individual nr. 523 privind pe Căpraru Emil. Dosarul s-a deschis la data de 5 ianuarie 1956. Acţiunea s-a închis la data de 7 martie 1960. Ce mijloace s-au folosit (informatorii se vor arăta cu numele şi categ.). Agenţii: „Mircea Traian”, „Călin”, „Ghiţescu Ion”, „David”, „Sorin Tomescu”, anchete, supraveghere operativă, expertiză grafică.  A. – caracterul materialelor compromiţătoare existente în dosar (pe scurt): Acţiunea informativă individuală asupra lui Căpraru Emil s-a deschis pe baza unor declaraţii din care rezultă că sus-numitul s-a infiltrat în partid din ordinul organizaţiei legionare. (...) Împotriva lui Căpraru Emil (numele şi pronumele [sic]) s-au luat următoarele măsuri operative: A fost arestat la data de 13 decembrie 1958 iar prin sentinţa  nr. 544 din 26 mai 1959 a fost condamnat la 20 ani muncă silnică (arestare, condamnare, eliberare, supraveghere informativă, domicilii obligatorii etc.). C. – Motivarea amănunţită a închiderii dosarului (indivizii au fost condamnaţi, au decedat, materialele sunt de mică importanţă, indivizii n-au avut legături organizate sau nu mai au astfel de legături): CĂPRARU EMIL a fost condamnat pentru activitatea sa contrarevoluţionară. DUI, dos. 208779, vol. 2, ff. 482-484.
[9] În perioada 1948-1952, Direcția a VIII-a s-a ocupat de Cadre, în urma HCM nr. 1361/11.07.1956 preia Anchetele, până în 1962.
[10] ACNSAS, DUI nr. 208779, vol. 2, ff. 27-31 r-v.
L-am cunoscut personal pe domnul doctor. Un mare OM. Mi-a evaluat si ingrijit fetita in primii 3 ani din viata ei. Profesionalismului dumnealui este recunoscut dar eu am gasit in domnul doctor Capraru, in afara de acest profesionalism, o vorba buna, un suflet cald, un optimism enorm pe care ni-l inspira. Ajungeam la dansul plini de ganduri negre... plecam cu zambetul pe buze, increzatori ca ce ni se intampla sunt lucruri normale! Niciodata nu a trebuit sa-mi conving copilul, desi mic, sa mergem la d-nul Doctor. Mergeam in vizita la un prieten drag, lucru simtit si de copil. Mai am si acum caietul in care scria evaluarile Andreei! Il pastrez alaturi de cartea cu autograf pe care ne-a facut-o cadou si impreuna cu alte lucruri importante din cei 17 ani ai Andreei... Nu mai spun ca ne-a oferit un sprijin moral intr-o perioada foarte grea din viata noastra. Cred ca nici 10 psihologi buni nu ar fi facut ce a facut d-nul doctor pentru noi in acea perioada. Il salut cu respect, cu mare drag... ne gandim de multe ori la dumnealui... Daca se poate, va rog sa-i transmiteti , nu stiu daca isi mai aminteste de noi - la cati copii au trecut prin mainile dumnealui - ca Andreea s-a facut mare, are 17 ani si este DESTEAPTA exact cum a prevazut dansul :) De multe ori ma uit la ea si imi aduc aminte cu mare drag vorbele dumnealui... Cu mult respect, Carmen Bulea (comentariu postat pe blogul meu)

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit

Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit
Ana-Maria Goma (14 august 1946-5 septembrie 2017),
în ziua botezului lui Filip Ieronim, aprilie 1976.
Foto: Flori Stănescu (Bălănescu), Paul Goma, „Dialog”,
Editura Vremea, București, 2008. Copyright: Paul Goma.

Am scris mult despre Paul Goma. Scriind despre Paul, am scris despre Ana-Maria. Pentru că ei sunt una/unul. Dar nu am reușit nici până azi să scriu cartea despre ei. Cartea de istorie despre Goma. Cu vreo doi ani în urmă, vorbind într-o zi la telefon cu Ana-Maria (astăzi tocmai este Sfânta Ana, ieri a fost Sfânta Marie Mică...), despre una, despre alta, am pomenit și dorința mea, care nu a fost niciodată o simplă intenție, de a scrie monografia Goma. Și Ana-Maria a spus: păi, scrie-o Flori, scrie-o... Și vocea ei nu transmitea un îndemn retoric, de circumstanță, ci durerea de a nu o putea citi. N-a apucat-o, zilele trecute a plecat. Oricât de puternică a fost, așa împuținată cum ajunsese din cauza unei boli grele, nu a mai rezistat. Oricine are dreptul la odihnă. Mai ales după atâta dușmănie, răutate, nenorocire, nerecunoaștere, minimalizare, respingere.
Plâng, privindu-l de departe, cu sufletul, pe Paul Goma, pentru prima dată singur. Nu Singur împotriva Lor, ci singur până o va reîntâlni pe Ana-Maria.
Cartea mea nu e gata. De multă vreme mă ocup de cărțile altora. De lucrările lor de licență, de doctorat, de articolele lor pentru diverse. Nu i-am putut refuza. Pentru că nu puteam suporta gândul că aș fi putut să corectez tot felul de informații preluate după ureche sau inventate legate de biobibliografia lui Goma și nu am făcut-o. Sau că nu am putut ajuta un om bun, bine informat. De azi, îi voi tria, voi deveni mai pretențioasă.
Ană, zidită la temelia stâlpului demnității românești – un bărbat susținut de o femeie, uciși zilnic ritual de ai lor, pentru îndrăzneala de a fi ieșit din rând ca să-i trezească pe confrați din amnezia comunistă...
Să nu mă întrebați nimic. Azi nu.
   

joi, 2 octombrie 2014
„Paul zice visaţi voi că sunteţi tineri”
calm domestic
(Coşoveni-Paris)

Ana povestind despre reţeta de
ardei-dovlecei-roşii-vinete-ceapă umplute
piaţa arăbească din Belleville
nucile de Moldavie
taximetristul bătrân şi amabil
vinul de Cricova
contorul merge dragă dar
importantă este buna-cuviinţă a parizianului
şi zmeură trebuie neapărat
să plantăm pe sub vişini acolo
mai creşte şi-o roşie un cartof verdeaţă
neapărat vom avea şi cai
între Chişinău şi Orhei aici
şi plantaţiile de nuci sunt posibile
neapărat mâine spre seară
ne apucăm de construit
după ce câştigăm marea extragere
chimioterapia este deja floare la ureche
eu fac un pipi tu?
eu mănânc un măr
ah ok am nişte mieji de nucă
nu ne mânca pe toate
să ne găsească Filip la noapte
am făcut pipi ai terminat mărul?
da. da
ce frumos e să visăm numai
Paul zice visaţi voi că sunteţi tineri
hehehe
eu nu mai visez de mult
să ne rugăm pentru sănătatea noastră
şi a copiilor
pentru câştig niciodată
niciodată.