marți, 25 iulie 2017

rămâi sau pleci

Homo europenicus epi-curensis in-sapiens

Unii dintre noi muncesc din greu la proiecte în beneficiul comunității pentru plăți simbolice (de râsul lumii) sau fără plată, așa că îmi permit să formulez următoarea chestiune (cred că aveam voie să-mi permit și dacă aș fi fost răsplătită cum se cuvine!, dar n-o să vezi așa ceva în România!)... așa..., ziceam că mă deranjează următorul aspect:
Multă lume consideră că în virtutea drepturilor și libertăților tinerii noștri frumoși și, desigur, foarte dotați intelectual și profesional pot pleca din România după pofta intereselor ce-i animă etc. etc. Alții, la extremă, vor să-i îngrădească, imputându-le că-și trădează semenii și țara școlarizându-se în sistemul public (gratuit) de învățământ, dar muncind apoi pentru străini etc. etc.
Tocmai am auzit la știri că a crescut brusc interesul pentru facultățile de medicină, creștere aflată în strânsă legătură cu scopul plecării în Occident după absolvirea facultății, pentru a practica medicina pe alte meleaguri. Știm bine că România s-a cam golit de personal medical, superior și mediu, știm și de ce.
Sunt de părere că într-o lume a libertăților, dreptul la liberă mișcare trebuie respectat, am suferit atâtea decenii (comuniste) de interdicția de a ieși din țară, încât înțelegem acest lucru. Scenariile cu impunerea practicării în România, dacă te-ai școlit pe banii statului, intră în coliziune cu drepturile mai sus-menționate.
Dar, dacă în permanență doar ne plângem (să nu confundăm jelaniile cu critica, atunci când mai și muncim pe bune, suntem profesioniști, corecți, plătim impozite etc.) și vrem salarii mai mari, tot mai mari, fără să dovedim că avem competențe, seriozitate, onestitate, capacitate de a ne solidariza activ și de a empatiza etc., adică o dimensiune conștientă și asumată de constructori, nu de bocitoare și ființe care doar împut și distrug locul de sub picioarele lor și ale altora! – cum vrem să construim o mentalitate de cetățeni responsabili, care iau decizii și muncesc în deplin discernământ și consecvență nu doar cu principiile pe care „formatorii de opinie” le latră frumos, ci și cu propria noastră statură morală? Așa încât să punem umărul la asigurarea unor condiții care să nu ne mai „gonească” de acasă!?
Toată lumea vrea bani mulți și trai ca-n Dallas, dar de unde bani dacă n-ai decât corupție, fără producție? Uite c-a ieșit și-o rimă! Discutam lucrul ăsta ieri, cu copilul meu de nici 16 ani, care la un moment dat, excedat, spune: „Dar să tipărească bani!” I-am explicat cum e cu banii, care nu-s reali, dacă n-au acoperire în creșterea economică (și ea trebuie să fie reală, nu doar statistică, în funcție de cât au mai lăsat românii care muncesc în UE în supermarketurile românești și nu numai, când au venit în concediu).
Tinerii noștri frumoși, desigur, și dotați intelectual&profesional de nu se poate (asta tot din statistici, altfel, suntem întruchiparea paradoxului: dintr-un sistem educațional corupt până-n măduvă, în sensul cel mai propriu al termenului, tot ies „cei mai deștepți copii”/ „păcat că n-au avut noroc pe lume”) aud mereu, pe toate canalale (oficiale, media, familiale), că banu-face-puterea, că scopul final al oricărei diplome obținute (nu contează cum, trăiască furtul/ plagiatul) este aterizarea în UE.
În realitate, noi (un noi generic, colectiv) îi împingem să fie atât de superficiali, atât de lipsiți de simțul realității și – să mă ierte tovii de la butoanele corectitudinii politice care spun că dacă nu ești întocmai după chipul și asemănarea portretului-robot al „omului european” nu ești patriot /sic/ – de simțul educat al identității.
Ce nu spun marii analiști ai nației: că nu doar hemoragia de medici, ingineri, absolvenți de studii superioare în general, a adus trupul viu al României în anemie severă, ci și, măcar în egală măsură, pierderea muncitorilor calificați, din toate meseriile, meserii care nu se mai învață în școlile profesionale, chiar dacă au fost reintroduse în structura învățământului. Ce nu mai spun ei: și oamenii activi din mediul rural, mai școliți, mai neșcoliți, s-au scurs către câmpurile altora (livezi, culturi de căpșune, de busuioc, de roșii etc. etc.), lăsându-le în paragină pe ale lor, așa mici cum erau (dar puteau să producă și să arate cum se cuvine). Marii analiști, bine stipendiați pentru toată vrăjeala pe care ne-o servesc fără contenire, nu ne spun de ce pleacă oamenii muncitori, dar rămân aici ei, „analiștii” de toată mâna. În fine, multe sunt de spus.
Hai să plecăm toți în UE și în State! De unde, eventual, să facem opoziție anti. Rămâne de văzut anti-cui? Și ce sens mai are. Mai rămâne de văzut și cum ne vom descurca atunci când vom fi nevoiți să ne întoarcem – din diverse motive-(br)exituri/ crize economice, politice, revărsări masive de emigranți care provoacă nu doar probleme previzibile etc. etc. Ne vom întoarce într-o casă părăsită, topindu-se pe picioare, golită de fluxul vieții și plină de metastaze? Ca să ce? Ca să ne mai luăm câte-o mașină scumpă, înmatriculată în Bulgaria, cu care să ne dăm în gropi pe șoselele/ autostrăzile /sic/ patriei? Să ne mai facem câte-o vilișoară, la munte/ la mare?
Hai să plecăm, oricum suntem cam „plecați”, și să ne plângem occidentalilor că istoria a fost dintotdeauna vitregă cu noi.
Și mai ce? Goma dixit: nu vrem oare și cheia de la casa de bani...?


vineri, 7 iulie 2017

„Jos victimele incorecte politic!”

A apărut ultimul număr al revistei „POLEMICI”, iunie/ 2017

Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. VII.

Cine ajută pe un legionar se face vinovat de ajutor legionar – deci și el devine legionar!
(replică din romanul Patimile după Pitești)


O replică egală cu concluzia unui tratat, exprimând sintetic (și memorabil), fie și în formula unui prozator, un „adevăr” ideologic aflat la baza mașinăriei represive, un combustibil care nu a ars total, nu s-a epuizat nici odată cu stoparea experimentului reeducării de la (sau de tip) Pitești, nici nu a încetat să resuscite vigilența criminală a partidului-stat până în 1989. Urmările tragice ale Reeducării la scară națională se văd până astăzi, sunt funcționale în legislația românească „democratică” și în reflexele sfertodocte ale clasei /sic/ politice.
Sub un văl de liberalizare, lumea românească intelectuală încarnează ceea ce un scriitor ridicat din sărmănitatea condiției lui (Maxim Gorki), ajuns cureaua de transmisie a stalinismului, propovăduia în slava noii religii: scriitorii trebuie să fie mecanicii culturii și ingineri ai sufletului. Așa cum, probabil, ciocănitoarea e medicul pădurilor, doar că ea nu știe.
În reeducare lucrurile, stările, cuvintele, gesturile, reflexele devin opusul lor, dușmanul lor, umbra lor, dublul lor, nimic nu mai respectă codurile elementare de emisie-recepție, de percepție și interpretare. „Căcatul” se însuflețește, dobândește „identitate”, așa încât martorul-narator intră într-o zonă de confort psihic atunci când constată că doar căcatul a mai rămas ce a fost, adică miroase ca atare, semn că un strop din umanitatea pe care o știa s-a „recuperat”:

Ștef țopăie – din nefericire, în contratimp, așa că încasează toate loviturile. Se vaietă, atât.
Spune banditule, cum a uneltit Maniu împotriva poporului muncitor și a clasei muncitoare? Împotriva Partidului Comunist? – acum îl lovește peste coate, peste umeri. Ștef face semne disperate că spune, spune orice, numai să nu mai fie bătut. (...)
Ștef încearcă să evite loviturile. Dar, dintr-o dată se oprește, cu toate că bâta lui Țurcanu răsună sec în oasele lui. Și strigă, cu glas ascuțit, ai zice de femeie:
Iuliu Maniu este un martir în țara asta în care martirii se numără cu…
Nu mai aflăm cu cât se numără martirii – în țara asta. Oricum, atâția, plus unu: David Ștefănescu din Ploiești. La urmă – ce târziu vine, aici, la urmă –, Țurcanu însuși îl culege de pe ciment, unde l-a frământat cu picioarele, unde s-a șters pe picioare de el ca de o ștergătoare, îl duce la tinetă și îl scufundă – ținându-l de glezne. De fiecare dată când îl ridică, întreabă:
Martir, Maniu? Căcat, nu martir!
Și iar îl bagă, cu capul în jos. Și iar îl scoate, și iar îl întreabă, și iar îl scufundă. Până când Gherman:
Destul, dom’ Țurcanu, face bulbuci!
Descumpănit, cu picioarele moi, Țurcanu se oprește. Privirea rătăcită, de abia trezit din somn. Îl lasă pe Ștef să cadă, morman, lângă tinetă, apoi vine și se trântește pe pat.
De astă dată mirosul dinspre el este clement, omenesc – și familiar, îl cunoaștem cu toții, dinainte de 4 Spital...”.




Ce au făcut scriitorii după 1989, când li s-a dat voie de la miliție să vorbească (o expresie pe care Goma a repetat-o cu obstinație, motiv în plus pentru breslime să-l deteste furibund)? E de ajuns să privim spre scandalul recent de la USR. S-a răsculat sindicatul scriitorilor la începutul anilor 1990, când editura Humanitas topea tirajul cărții Culoarea curcubeului, o carte-document căreia i-a stâlcit și titlul (Culorile curcubeului fiind exact opusul), o carte care face parte din istoria poporului român și din istoria literaturii, încă nescrise? Nu! Ar fi fost un gest prea fățiș de solidarizare, fie și tardiv, cu un paria al culturii române. Or, scriitorii și intelectualii români, în general, nu au (avut) apetență pentru o asemenea îndeletnicire. S-a lezat scriitorimea când criticul fanion al literaturii române a dat ucaz împotriva lui Goma, în oficiosul USR? Să ne amintim: Adio, domnule Goma! (noiembrie 1998)? Nu! Măcar în această privință au rămas consecvenți... (Excepțiile confirmă realitatea.) Când, mai precis, s-a supărat o parte a scriitorimii? Abia alaltăieri, în 2015, pentru o nimica toată: unui poet de curte useristă i s-a dat cel mai important premiu național pentru poezie. Față de monstruozitatea morală și mentală în care își supraviețuiește lumea literară românească, nu de 30, ci măcar de 70 de ani, supărarea asta „principială”, hodoronc-tronc, pare ca o notă informativă a „dragului meu turnător” – de care „beneficiarul” a aflat ieri și care n-a produs niciun efect asupra sa –, pe lângă teroarea pe care a încasat-o Ștefan Davidescu – martorul real al lui Goma – în reeducare, la Pitești.
Să nu vezi mereu, ca intelectual, în reflexele societății urmările unui îndelungat mecanism ideologic, este grav pentru acea societate, pentru speranța ei de a depăși o tranziție mentală interminabilă, devenită în 27 de ani de libertate politică o adevărată împotmolire, o boală cronică imună la orice antidot. Să te arunci la experimente douămiiste, în orice domeniu, trecând peste clasici, este ca și cum ai considera că viitorul este o categorie spontană. Trecutul trebuie dislocat din memoria și conștiința individuală și comunitară cu laserul noii ideologii. Oricum, acolo „sus”, s-a hotărât ce e bine/ rău, corect/ incorect, adevărat/ fals. Deci, să aplaudăm/ huiduim la comandă politică. Pesemne că dacă Maniu a fost „fascist”, după 1990 PNȚ trebuia neapărat infiltrat și doborât la pământ, ca un copac secular în calea unei autostrăzi abia planificate pentru comisioane grase.
Iresponsabilitatea, reaua intenție, lașitatea și, nu în ultimul rând, incultura (ceea ce Goma numește plastic prin „analfabetism”) unor oameni de cultură /sic/ au creat mai multă confuzie și nesiguranță în opinia publică decât slaba calitate profesională și morală a clasei politice. Să arunci în presă pe seama susținătorilor lui Goma sau a criticilor conducerii USR expresii ca „simpatizanți legionari”, antisemiți, gospodine etc. nu e tocmai responsabil, bine intenționat, curajos și cult. Obișnuiți până în 1989 să „reziste” prin „autonomia esteticului” și (auto)ficțiune, azi puternicii establishmentului cultural consideră orice abatere de la linia corectitudinii (noua ideologie) o „ficțiune”. Nimeni nu poate avea dreptate, în afara cadrului organizat și condus de oligarhie. Așa cum Goma nu avea dreptul să fie talentat, pentru că gândea prea mult de unul singur, se abătea de la linie, nu era conform. Sigur, e rușinos să (re)citești azi cum hulitul scriitor, ucis ritual de ai lui braț la braț cu Securitatea, îi propunea pe confrații lui de litere editurilor pariziene, cum și de ce refuzau ei.
Toate sunt reflexe ale unei îndelungate reeducări comuniste, care, de la un anumit punct, s-a făcut cu implicarea „nemijlocită” a victimelor. Este paradoxal, sau numai aparent paradoxal: deținuții politici trecuți prin reeducare și-au recăpătat în proporții personalizate atributele identității, conștienți de răul pe care au fost forțați să-l treacă – majoritatea au traversat în chinuri pustiul dar au ieșit teferi –, însă cei reeducați pervers, subtil, suntem noi, cei care nu am trecut pe acolo, care n-am fost la Borodino (pentru a-l parafraza tot pe Goma). Continuând astfel, dacă nu ne trezim din lipiciosul vis al libertății primite și nu câștigate în lupta cu noi înșine, mă tem că nu mai e mult până vom striga la unison, ceea ce deja s-a instigat ultima oară prin Legea 217/ 2015: Jos victimele incorecte politic! 

http://ratioetrevelatio.com/ro/contemporani-romani/97-patimile-dupa-piteti-paul-goma.html

sâmbătă, 6 mai 2017

„să rezistăm – dar să nu se vază”

„POLEMICI” nr. 1 (13), martie 2017


Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. VI.

„Deci: să rezistăm – dar să nu se vază; să fim dârji – dar, pst!, să nu se afle, să nu ştie nici nevasta, că iar ne ceartă pentru că ne băgăm în politică. Să rezistăm numai culturaliceşte, că-i voie de la stăpânire.
– Domnule, dumneata nu eşti român de-al nostru!
– Sunt român, dar nu de-al vostru! Salutare!”
Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Ratio et Revelatio, 2015.

Trăim într-un ev absurd (numit și democratic), ne prefacem că suntem liberi, că libertatea de exprimare n-a atins niciodată cote atât de înalte în interiorul spațiului carpato-danubiano-pontic. Ne place minciuna aceasta, și ne place cu atât mai mult cu cât ni se picură în timpane arii vechi de când lumea despre Libertate, despre Bine, Adevăr, Frumos. Dar noi nu devenim, se pare, nici mai liberi, nici mai buni, nici mai drepți, nici mai frumoși. În afară de democratizarea (vulgarizarea) exprimării pe pereți virtuali, nimic de substanță nu s-a petrecut cu noi. Am adoptat alte forme, pe care le umplem cu vidul de gândire din noi. Cu flecăreala noastră cea de toate zilele. Cu bârfa. Cu supravegherea (între-supra-vegherea, ar spune Goma!). Cu monitorizarea. Cu anihilarea. Cu noile mijloace de delațiune și pedepsire pentru delictul de gândire.
Noile mijloace Hi-Tech fac on-line din zvon realitate, nu-i mai permit pârâtului (care nu se știa pârât), supravegheatului (care nu se știa...) să rumege zvonul o vreme, să se pătrundă de licoarea lui otrăvitoare, să își permită să spere. Nu!, acum zvonul este purtat pe cai mari și rapizi, ajunge în toate cotloanele împachetat în adevăr infailibil. Când se confirmă oficial, cei vizați sunt loviți în moalele capului. Nu mai au timp decât să fie victime. Democrația on-line nu-ți mai permite prezumția de nevinovăție, în timp ce abuzivii de la cârme strigă pe toate canalele că sunt furați. Ne îndreptăm tot mai mult spre un regim totalitar, în care vom fi prizonierii de conștiință ai unui grupuscul care a înhățat frâiele „comunicării”. Big Brother a existat întotdeauna, doar că Zeul Internet l-a îngrășat ca pe un porc. Se adeverește cu asupra de măsură că acela care deține informația (mijloacele de manevrare a ei), deține puterea. Zicerea s-a întors împotriva majorităților, a maselor. Globalizarea i-a tocit omului discernământul, deodată cu falsa (in)formare. Tot mai puțini dintre noi citesc altceva în afară de flecărelile de pe facebook și de pe alte „surse de socializare”. Suntem lăsați să ne defulăm între noi, cât poftim, apoi, zdranc!, o comisie sau alta îți interzice un drept. Alții dau din gura virtuală, apără drepturile inculpatului sau argumentează decizia. Și, uite-așa, suntem... liberi, în mizeria noastră consubstanțială.
În ciuda regimurilor politice diferite, chestiunea libertății este în 2017 la fel de acută ca în iarna anului 1977, doar diversiunea mediatică ne creează altă imagine. Goma nu a atins libertatea interioraă când a decis să se solidarizeze, în ianuarie 1977, cu Charta 77 a cehoslovacilor, așa cum cred în mod schematic cei mai mulți dintre noi, ci când a trimis primul manuscris de roman în Occident, rupând blestemul literaturii române, condamnate de comunism la provincialism asumat. Când a apărut Ostinato în germană și franceză, în 1971, nu doar Ceaușescu și Securitatea au turbat, ci și useriștii. Breșa creată de Goma asmuțea și mai mult Securitatea, îi ascuțea mecanismele de supraveghere și control (azi USR își ucide ritualic membrii care nu tac în front), perturbând visele de semitrezie ale scriitorilor care se complăceau în condițiile ideologice „trasate” de Tezele din iulie (1971) ale Supremului Tovarăș, guvernați de înțelepciunea populară de unde nu curge, tot pică. Era mai rentabil decât să ajungi în anchetă la Rahova, ori, doamne-ferește, între patru scânduri. Domnii-USR s-au temut că scriitorii vor afla ce înseamnă să fii liber, molipsindu-se de libertate de la „necunoscutul”/ „netalentatul” Goma, care i-ar fi dat jos de pe soclu prin simpla lui existență. Așa s-au născut planurile de măsuri menite să-l compromită și să-l anihileze pe Goma, din munca lucrătorilor Securității și din sudoarea umoral-estetică a scriitorilor/ intelectualilor, fără nicio legătură cu recursul la (vreo) morală, așa cum încearcă unii să fixeze în conștiința publică. Motivațiile instituțiilor represive și ale breslei scriitorilor erau, în mare, diferite, dar scopul a fost comun.
Sigur că nu este la îndemâna generațiilor biologice și literare mature sau în curs de maturizare în anii 1970 să recunoască o atare stare de lucruri. Autofentarea libertății prin practicarea (auto)cenzurii, ținerea cu orice preț la supradrepturi și privilegii, perpetuarea unei literaturi de gang (faci ce trebuie, te promovez, altfel, eu te-am făcut – scriitor –, eu te omor!) ș.a.m.d. au născut cu forcepsul ideologic ceea ce beneficiarii culturii ante- și postdecembriste numesc „rezistență prin cultură”. Care nu este o etapă fixată istoric în tratate de specialitate, ci o mentalitate lovită de caducitate, însă, contrariant, vie și fecundă. Este mentalitatea care s-a furișat din decembrie 1989 încoace în mințile românilor, surclasând din necesitate (de imagine) conformismul ideologic. „Rezistența prin cultură” este încununarea abdicării noastre mentale, o sinteză ciudată de defetism, formă-fără-fond, lașitate intelectuală, globalizare. Este cea mai pervers-dificil detectabilă formă a reeducării naționale. Concluzia este tăioasă ca viscolul lui ianuarie: cu un asemenea fond moral, doar opțiunea pentru autonomia esteticului nu prevalează în nașterea culturii adevărate. Altfel spus, scriitorii și intelectualii care fac apel la „dar, totuși, în deceniile comuniste s-a publicat literatură adevărată” se situează din start într-o premisă falsă: ipostazierea sucombării conștiinței intelectuale, morale și civice.  
http://ratioetrevelatio.com/ro/memorialistica-authentica/61-culoarea-curcubeului-77-cutremurul-oamenilor-paul-goma.html
În ianuarie-februarie 1977, când Goma difuza public scrisori adresate liderilor Chartei 77, lui Nicolae Ceaușescu, Conferinței de la Belgrad, libertatea avea Culoarea Curcubeului! Scriitorul argumentează în cartea Mișcării care a zguduit conștiințele (francezii au numit-o, inspirat: Cutremurul oamenilor/ Le Tremblement des Hommes: peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui?, Paris, Seuil, 1979) că pentru a fi liber trebuie să plătești un preț mare, dacă nu cumva să pierzi totul pentru a rămâne tu însuți. Adică liber de constrângeri exterioare.
Să facem un exercițiu didactic: să ne imaginăm că începând din 1990 editurile (mai mari, mai mici) n-ar fi promovat în tiraje mari, de peste 100 000 de exemplare, autori precum Pavel Coruț, Sandra Brown, Paulo Coelho sau chiar, de la alt pol al calității literare, Mircea Cărtărescu, coordonând deliberat intenția de lectură și gustul cititorilor. Să ne imaginăm că piața editorială s-ar fi mișcat firesc, LIBERĂ, în contextul foamei de lectură a românilor, abia ieșiți din „noaptea comunistă”. Să presupunem că românii voiau să se lumineze, nestingheriți de socoteli ideologice sau mercantile. Analiza socială și istorică ne spune că în 1990 românii erau configurați, din perspectiva frustrărilor de decenii, să citească scriitori interziși, indexați de Cenzură, cu atât mai mult cu cât pe unii dintre ei îi ascultau, pe șest, la Radio Europa Liberă. Așteptarea era creată în acest sens. O carte precum Culoarea curcubeului 77 ar fi trebuit să se vândă în sute de mii de exemplare. Dacă n-ar fi fost topită, iar autorul ei marginalizat, defăimat, prelucrat în continuarea planurilor de măsuri ale Securității: „netalentat”, „necunoscut”, „vândut” etc. Corectitudinea politică, această nouă plagă cu veleități globale, politica editorială și culturală a „rezistenților prin cultură”, deveniți un soi de șamani ai spațiului cultural și civic-mediatic, au pregătit timp de 27 de ani terenul pentru o situație aparent paradoxală: azi, în 2017, cărțile lui Paul Goma nu pot fi „găsite” nici dacă ar apărea în o sută de mii de exemplare.

Cu toate acestea, Culoarea curcubeului 77 continuă să fie documentul (și, în egală măsură, o mostră de literatură adevărată) demnității românești în vremea comunismului ceaușist. Goma rămâne scriitorul care a înfruntat nu doar poliția politică a acestui regim, ci și breasla care s-a desolidarizat de el pentru a-și conserva un cavou călduț, departe de lumea celor mulți și lipsiți de apărare.  

joi, 9 martie 2017

despre culoarea libertății și mistificarea ei

„CONFESIUNI”, nr. 39/ februarie 2017
                        PARADIGME BASARABENE


Despre mistificare


În ce perioadă a istoriei nu s-ar fi putut începe un text cu: Trăim vremuri tulburi...? Cred că în fiecare zi, de măcar 2 000 de ani încoace. Diferența intervine atunci când suntem nevoiți să despărțim apele, să vedem de unde anume au început să se tulbure, de la izvor, de la vreun afluent, în amonte sau în aval. Chestiune de interpretare istorică. Lunile acestea, când unii dintre noi se gândesc mai apăsat la drepturi și libertăți – nu doar pentru că ar trebui să marcăm vizibil cei 40 de ani de la Mișcarea pentru drepturile omului, numită și Mișcarea Goma –, când oamenii ies în stradă cu sutele de mii în România, încercând să stopeze „dreptul” la hoție, când vecinii noștri – dar nu numai ei, ci și italienii ș.a. – se uită cu speranță către noi... lunile acestea vor primi poate, în istorie, supranumele de Iarna de la București. Iarna de lână, că alt anotimp și-a adjudecat deja catifeaua, și nu a fost să fie al nostru.
O mișcare masivă a cetățenilor nu este ca o „muzică de cameră”. Acolo unde unii fac și controlează muzica, ceilalți ascultă, în tăcere, disciplinați. O mișcare, după cum sugerează chiar termenul, este o scenă de bătălie. Bătăliile reale, în sensul factualității lor, se dau în câmp deschis, în aer liber, în Piață. Nici o luptă nu este doar rezultatul „mișcării” trupelor pe terenul accidentat. De obicei, există strategi, tacticieni. Oameni politici. Analiști. Scenariști. Speculanți. Toți aceștia se bagă în seamă, socotesc câștiguri strategice și de imagine. Speculanții și profitorii nu s-au născut ieri, ci odată cu omenirea. Și chiar dacă după orice bătălie cel mai puțin câștigați ies soldații, trupa, ei rămân, însă, cu demnitatea, pentru că lor, orice s-ar spune, li se datorează victoria, ei apără onoarea celor mulți și muți. Umăr la umăr, cu arma (sau cu tricolorul! sau cu pancarta!), unul sau mai mulți pe metru pătrat. Ei și glasul lor strigând „Jos corupția!”
Frații noștri de peste Prut, cum ne alintăm uneori, privesc de câteva săptămâni încoace, doar-doar li s-o transmite și lor dorul de libertate, precum epidemia de gripă. Dacă e greu aici, la ei este incomprabil mai dificil. Basarabenii au supraviețuit nu doar în comunism, ca noi, ci într-unul pur sovietic. Sovietizator, deznaționalizator. Dacă noi am parat timid naționalismul de lemn al regimului Ceaușescu, ei abia mai pot să respire după deceniile în care au suportat operații succesive de schimbare de identitate.
Mişcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara anului 1977 nu s-a petrecut în Piață. Este elementar că nu ar fi fost posibilă, după două decenii de represiune stalinist-dejistă. Românii – cei rămași în viață, cei nearestați/ neuciși în pușcării, în lagăre, în marginea drumului, cei născuți direct în epoca comunismului biruitor – nu mai aveau instinctul împotrivirii. Goma a inventat un alt soi de „piață” – una a solidarizării dincolo de distanțe și spații. Goma a inventat pentru români culoarea libertății.
„Unii consângeni îmi reproşează că nu am curajul de a alege albul lor împotriva negrului celuilalt. Am încercat să spun că negrul pretinde şi el că este alb; am încercat să mai spun că, de pe o a treia poziţie, ambii arată negri şi proşti şi cu picioare strâmbe. Mi s-a replicat:
– Ba tu!
De acord: ba eu (am picioare strâmbe).
– Şi, în plus, nu eşti român de-al nostru, fiindcă eşti basarabean de-al vostru!
– Nu, nu sunt de-al vostru, sunt de-al nostru: basarabean...
Dacă sunt întrebat – pentru a mia oară:
Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 1977?, răspund:
– O mişcare pentru drepturile omului. În România. În 1977.
Dacă, în continuare, sunt întrebat:
– Ce culoare a avut?, răspund:
– Ce culoare poate avea o mişcare pentru drepturile omului – chiar dacă acel om este român (deci tricolor)? Nici una. Dacă trebuie – deşi nu văd de ce ar trebui să colorăm totul, ei bine: culoarea curcubeului”[1].
Place, nu place, este reperul românesc pentru solidarizare – lupta pentru drepturi și libertăți în secolul XX. Paradoxal (sau nu) libertatea, solidaritatea, empatia, patriotismul, discernământul, verticalitatea au devenit azi termeni cu proprietăți fluide. Cauza: diversiunile din social media. Pentru că oamenii au încetat să mai citească, oamenii au încetat să mai gândească, oamenii au încetat să mai discearnă – tocmai pentru că nu mai citesc și nu mai gândesc. Gândirea zilelor noastre poate fi rezumată, la nivel de „rețetă” de socializare, ca o flecăreală continuă marca rețeaua de socializare. Nu faptele și valorile pe care le promovăm contează în gaura largă a poienii virtuale, ci cât de bine stăpânești „retorica” neantului.
Să nu pierdem din vedere și circumstanțele externe, mai bine spus: Moscova și Washington, 1977/ 2017. La Răsărit parcă nu s-a schimbat mare lucru – ca mentalitate și ca practică politico-diplomatică, dar la Vest...
„Ce-i apucase pe români, ce mai voiau? Doar după 1965 li se restituise (!) mândria-naţională; aveau dreptul (de la miliţie) să afirme că limba română este limbă latină; de la primărie căpătaseră autorizaţie să spună că strămoşii lor sunt dacii şi romanii, ba chiar anume cântece patriotice pentru care «înainte» intrau la Canal, acum se cântau la radio şi se dădeau la televiziune? Ce mai voiau, nu se mulţumeau cu «mîndria de a fi români»? , cu «independenţa faţă de Rusia»?
Puterea nu-şi credea ochilor, în primăvara anului 1977 – şi pentru că ştia ea ce ştia: lichidase, nu doar clasele, ci strivise, distrusese, neutralizase, corupsese pătura intelectuală, câtă fusese, or «experienţa dovedise»: peste tot, oricând, în Lagăr, intelectualii (mai cu seamă scriitorii) se revoltaseră primii împotriva comunismului de orice «nuanţă» ar fi fost. Or, «la noi, în RSR» populaţia era, nu doar paşnică, dar şi fericită şi îl iubea din toată inima pe cel mai Fiu, cel mai Tată, cel mai Far, cel mai Cârmaci...
Pe de altă parte, Puterea, chiar dacă evaluase pericolul unei mişcări pentru drepturile omului, se simţea prinsă în capcana pe care ea însăşi o întinsese occidentalilor: nu pentru că era (sic) un regim liberal, independent, deschis, căpătase certificate de bună purtare, covor-roşu, caleaşcă regală, pupături şi diplome – mai cu seamă de la americani? Or, iată: în acel moment preşedinte al Americii era Jimmy Carter, campion al drepturilor omului...”.
În SCRISOARE DESCHISĂ adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad pe 8 februarie 1977, semnată inițial de 8 oameni, între care Paul Goma și soția sa, Ana-Maria, dată publicității și pe care scriitorul va strânge semnături de solidarizare până la data arestării sale, pe 1 aprilie, se vorbește despre demnitate și libertate în condițiile unui regim ideologic, dictatorial, prin raportare la societățile democratice. Cum oare a modificat globalizarea din ultimele decenii dinamica și percepția unor asemenea concepte, la nivel social, politic și juridic?
„Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre libertate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani, votanţii votează... în unanimitate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care importantă este munca (nu omul care munceşte)? Că sunt ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă, potrivnice intereselor cetăţenilor. Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă?”
De mii de ani, oricând – oriunde în istorie, faptele sunt cele care nedreptățesc oameni, faptele sunt cele care fac diferența între o victimă și un torționar, între un om cinstit și un hoț, între un intelectual și un plagiator, între un om liber și unul care nu poate sau nu știe să iasă din propria-i pușcărie. Faptele și gândirea aferentă, sistemul de valori instituționalizate sau la purtător.

      




[1] Citatele sunt din Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.

marți, 3 ianuarie 2017

nimic nou

(„POLEMICI”, nr. 11-12/ 2016)


Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. V.


„Există o problemă majoră în relațiile dintre țara noastră și blocul țărilor socialiste, a spus un altul. Problema imigrării și emigrării este foarte sensibilă. Noi putem face prea puțin pentru a schimba sistemul politic din Răsărit și este mai bine să nu pricinuim necazuri punând în pericol însăși destinderea” (1).


Tema refugiaților și a cotelor nu s-a inventat în anii 2000. Occidentalii aveau o viziune bine punctată și în anii 1970, cu precădere în ultimii ani ai deceniului, tulburați în Blocul sovietic de mișcările pentru drepturile omului. S-a creat impresia, cel puțin în spațiul românesc, unei primiri cu brațele deschise de către statele occidentale și de americani a românilor și esticilor care încercau să scape din închisoarea ideologică. 
http://ratioetrevelatio.com/ro/studia/77-grup-canal-77-paraziii-sociali-i-micarea-goma-pentru-drepturile-omului-studiu-de-caz.html
Politica lor diplomatică era caracterizată (ca și astăzi, doar nuanțele sunt altele, mai ales că am schimbat perspectiva, aflându-ne de data asta în tabăra lumii libere) de o schizoidie veche de când lumea politico-diplomatică: pe de o parte, discursul drepturilor omului/ pedagogia salvgardării din ghearele totalitarismului a celor care reușeau ori doreau să „fugă”; pe de altă parte, grija politică față de sufocarea cu refugiați/ spaima faţă de creșterea șomajului/ presiunea cheltuielilor suplimentare/ alterității culturale/ stricării echilibrului – „coexistenței pașnice” dintre Blocuri.  
Dincolo de toate reacțiile emoționale: să primim toți refugiații (cu milioanele?!) vs. n-au ce căuta în Europa, problematica rămâne una dificilă. Să iei decizii instinctual – ca politician  – este regretabil. Statele au interese, nu emoții sau angoase de pus pe tapetul internațional. Nu am crezut nicio clipă că Angela Merkel, de exemplu, a decis inițial să primească refugiați în valuri nimicitoare din prea marea ei bunătate sufletească, din cutia milei creștine etc. E hilar! A socotit totul, a mizat pe beneficii politice, doar că socoteala s-a întors împotriva bunăstării și a păcii europene, și nu doar germane. 
În 1977, Charta 77 și Mișcarea Goma, două evenimente istorice majore în derularea istoriei comunismului european, încă insuficient studiate, au provocat statele democratice la devoalarea adevăratei capacități de a absorbi o parte infimă a efectelor cauzate de propria lor politică antebelică și postbelică. Dacă au dat un brânci serios unei jumătăți de Europe în groapa comunistă, nu la fel de energice s-au dovedit când aceleași țări au încercat să se desprindă din mlaștină: Ungaria 1956, Praga 1968 (ca momente mari). Acum, în 1977, resimt amenințarea unui val de refugiați din Est. Drepturile omului, libertăți, discuții etc. Așa cum am mai spus-o, primirea refugiaților din Europa ocupată în Europa liberă s-a datorat în primul rând presei libere occidentale și câtorva diplomați care s-au implicat individual, de cele mai multe ori împotriva politicii statelor pe care le reprezentau. În aceste împrejurări, libertatea de expresie și-a arătat mai bine ca oricând valențele universale. Libertatea occidentalilor a făcut posibilă deplasarea, mișcarea unui număr redus de estici. Rămânem, așadar, în ograda drepturilor omului. Ce cuvinte înălțătoare, cu adevărat, când se suprapun pe realitate și nu pe vorbărie demagogică!
Și când înțelegem aceste lucruri, publicistica și scrierile „jurnaliere” ale lui Goma nu mai par atât de „sărite”, de exagerate, de nelalocul lor. Pentru că Goma, dintre toți oamenii de condei din România comunistă, scriitori „talentați” sau „numai” eseiști-jurnaliști, a fost singurul vizibil care s-a apropiat de spiritul și litera drepturilor și libertăților, prin gândirea lui liberă. Normală. Firească. Nealterată de comandamentele conformismului ideologic sau de veșnica litanie românească „acum nu e momentul”, care este o latură perceptibilă a autocenzurii. Atât înainte de 20 noiembrie 1977 – când a fost nevoit să ceară azil politic statului francez, cât și după. Scrutător, tăios până la ultima consecință a fiecărui cuvânt/ situații/ împrejurări, Goma nu a sărit în tabere (politice, literare etc.). Motiv pentru care, cam toată lumea care se nimerește să aibă o părere despre el adaugă și un „dar”. Adversativul ce ridică probleme asupra celui care îl folosește, nu asupra celui vizat. De ce? Răspunsul e mai sus.
Malcolm Brown, corespondentul „New York Times”, surprinde atmosfera epocii și „deliciile” diplomației în privința celor mulți și lipsiți de putere. Imediat după publicarea Scrisorii către Conferița de la Belgrad a celor câțiva români „inconștienți”, el transmite prin telex către ziar:
„În timp ce guvernele vest-europene nu doresc să facă afirmații clare în privința politicii lor privind emigrarea, diplomații, în particular, lasă impresia clară că aceste restricții au o bază economică și politică.
Europa de vest și Statele Unite au în mod permanent un număr mare de șomeri și există sentimentul că imigranții și refugiații politici inclusiv sporesc dificultatea găsirii unui servici[u].
În timpul anului trecut, R.F.G. a avut mari dificultăți cu Iugoslavia pentru a facilita întoarcerea a aproximativ un milion de muncitori iugoslavi care au muncit în R.F.G. în țara lor.
«Nu sunt Enoch Powell» (N.T. – fost ministru de interne britanic care s-a opus cu înverșunare imigrării către Anglia /2/), a declarat un diplomat occidental referindu-se la cel mai binecunoscut adversar politic al imigrărilor spre Marea Britanie. În acelaşi timp, dacă populaţia Europei Occidentale va mai creşte cât de puţin cu refugiaţi din oricare parte a lumii, civilizaţia vest-europeană se va prăbuşi în mod inevitabil.
Cerinţele americane ale imigrării începând de la mijlocul anilor ’60 au fost transformate de la vechiul sistem al cotelor într-unul bazat pe necesități economice.
Astfel, de exemplu, brutarii, de care este nevoie în S.U.A., pot obține, de regulă, mai repede, vizele de intrare decât chiar profesorii universitari.
«Eu simpatizez într-adevăr cu sutele de milioane care trăiesc în dosul ‘Cortinei de fier’ – și există încă o asemenea cortină, fiți sigur de asta – a spus un diplomat european. Dar dacă noi vom începe să acordăm vize oricui care ar vrea să plece, zăgazurile se vor rupe spre distrugerea propriei noastre economii și societăți»”.
Este limpede că drepturile omului sunt aplicate în practică selectiv, în timp ce numai retorica lor tinde să fie fundamentalistă. Adică zvăpăiată și mincinoasă. Nici nu poate fi altfel, politic vorbind. Ceea ce este de pus sub semnul întrebării rezultă din ultimul paragraf al acestei informări, pe care l-am citat în motto: minciuna ideologică, învelită în fondant diplomatic.
Refugiații (toți politici, nu pe criterii economice, cum îi defalca ziaristul, pentru că situația precară socială și economică din țările comuniste se datora politicului, ideologicului) au fost victime colaterale, ca în orice război, clasic sau „rece”.

note:
1.  Notă privind telexul expediat de M. Brown, corespondent al ziarului New York Times la 17.02.1977, în ACNSAS DUI nr. 2217, vol. 5, f. 21 r-v.
2.  Nota traducătorului Securităţii, se înţelege.