duminică, 14 iunie 2015

Duminica Sfinților Români (morți în pușcăriile și lagărele comuniste)

„Construim fără burghezie și împotriva burgheziei”
(inscripția de la cantina șantierelor Cernavodă, începutul anilor 1950)

Există în calendarul ortodox o Duminică a sfinților români. Care este hramul (viitoarei) bisericii mari de la Mănăstirea Coasta Galeș (este mai cunoscută ca mănăstirea de la Poarta Albă – km 35), din care nu există deocamdată decât o groapă simbolizând fundația. Azi, la această oră la care scriu, este în plină desfășurare slujba de sfințire.
foto: Flori Bălănescu
Biserica mică din imagini are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și s-a ridicat în memoria celor care au murit în detenția politică, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care curge mai jos de acest câmp, pe care la începutul anilor 1950 a fost lagărul de muncă forțată Coasta Galeș (una dintre coloniile ce au funcționat de-a lungul traseului șantierului Canalului, la km 40, traseu care începea la Cernavodă – km 0 – și se termina la Capul Midia: punctul terminus, vărsarea Dunării în Mare, zona Portului Tașaul, una dintre coloniile cu cea mai densă, dacă am voie să mă exprim astfel, criminalitate a regimului represiv aplicat deținuților de la Canal ). Preotul mănăstirii mi-a arătat pe unde ar fi fost barăcile deținuților: undeva în câmp, dincolo de fundație, în apropierea stâlpilor de electricitate. Clădirile administrației ar fi fost cam pe unde sunt acum construcțiile mici din incinta mănăstirii.  
După redeschiderea lucrărilor Canalului, în anii 1970, deși nu mai erau folosiți deținuți politici, ca în anii 1950, au fost trimiși la muncă forțată, prin sentință, pentru un an de zile, mai mulți tineri care aderaseră la Mișcarea Goma pentru drepturile omului, tineri care au continuat să ceară respectarea drepturilor și libertăților în nume propriu, sfârșind prin a fi condamnați pe 5 iulie 1977 la câte un an de muncă forțată pentru... „parazitism social”. În acel an, se muncea „cu voie bună” pe șantierul de la Medgidia.
Cine admiră „realizările mărețe” ale regimului comunist, în drum spre Marea Neagră, ar trebui să cunoască și istoria lor. O istorie care a torturat mii de oameni nevinovați la Canal, le-a traumatizat familiile, foarte mulți dintre cei închiși fiind îngropați în malurile „măreței realizări”. Care a înghițit „contrarevoluționari”, „chiaburi”, „burghezo-moșieri”, „sârmiști” (majoritatea legionari), „nereeducabili”, „sabotori” etc. etc. – categorii interșanjabile.
foto: Flori Bălănescu

Mănăstirea de la Coasta Galeș (Poarta Albă) este ctitorită de pr. Justin Pârvu, el însuși fost deținut politic, mort în 2013. Culoarea politică a celor torturați, înfometați, umiliți, dezumanizați, îngropați în maluri nu contează atunci când te închini într-o biserică ridicată în mijlocul câmpului. Pentru că după ce ai simțit nevoia să te faci una cu cerul imaginându-ți toată suferința aceea, care nu a fost trăită de tine (dar pe care o asumi, așa cum asumi și toate relele săvârșite de ai tăi împotriva altora), realizezi cât de mizerabile, cât de atroce, cât de lipsite de sens – în ciuda „sensului” în numele căruia se comit atâtea crime de când e lumea – sunt toate culorile politice. Acolo, în câmp, cu tălpile lipite de un pământ plin de oase, cu creștetul apăsat de bolta imensă... acolo contează numai cât de oameni au fost cei torturați, cât de neoameni au fost cei care i-au martirizat. Cât de indiferenți suntem noi față cu suferința de pretutindeni.
A doua zi, după o noapte de nesomn, ai un sentiment pe care l-a trăit orice om care s-a trezit la 4-5 dimineața pentru a lucra (scrie, citi, picta, sculpta etc.)... l-am retrăit joi dimineața („comemorarea” naționalizării de la 11 iunie 1948!), trezită de chemările pescărușilor, speriată că e prea târziu, că viața se scurge în cea mai mare parte a ei într-un mod inconștient (dormind, flecărind, făcând lucruri străine de natura noastră)...
Nu era decât 5.30. Și era o lumină vie de răsărit, nu orbitoare, ci puternică, „empatică”, hrănitoare. Și starea pierderii iremediabile a acelui „ceva” care ne vizitează atât de rar și din care se poate închega o oră de bucurie vie, lăuntrică.
Ora aceea a nopții profunde sau a dimineții cu noaptea-în-cap când te simți zeu: tu singur(ă) cu toate planetele de jur-împrejur, tu singur(ă) cu acoperișurile roșii din Constanța și cu toate păsările-roată-de-deasupra...
foto: Flori Bălănescu
foto: Flori Bălănescu

O oră de bucurie când vrei ca timpul să te ia cu el, să rămâi captiv(ă) frumuseții absolute...
În ora aceea de singurătate, la care oricine are dreptul, pe care oricine și-o poate procura, am luat cu mine energie pentru ziua care intuiam că va fi și grea, și neplăcută pe alocuri, și epuizantă[1].
Mintea mi-o ia mereu înaintea dorințelor, mereu fac asociații între realitățile mele și lumile pe care le explorez. În ora aceea m-a durut inima de câte ori inspiram adânc aerul mării, prin deschizătura strâmtă a ferestrei stricate de hotel, m-a durut imaginea imensității câmpiei de la Coasta Galeș-Poarta Albă, pe care o vor fi văzut deținuții regimului comunist în fiecare dimineață, cu ochii, sufletul, stomacul, oasele, venele, sângele strivite de oboseală și de înfometare, de batjocură și de tratament inuman, de boală și de murdărie. Și vederea ei nu le va fi hrănit dorința de viață. M-a durut nesfârșitul boltei cerești, spre care acei nenorociți ai soartei nu mai aveau putere să ridice ochii, seara târziu, când se întorceau în lagăr, în coloană („Ia pe cinci și ține-aproape!”), de la muncă, pe drumurile șerpuite și desfundate, cu limba și cerul gurii năclăite de sete și de praful Dobrogei...
(Tot repet: cine este interesat să știe mai mult, mai multe despre crimele regimului comunist, poate citi în România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. REPRESIUNEA, vol. 1: A-E și vol 2: F-O, INST, București, 2011, 2012; pentru tema abordată mai sus, doar câteva exemple, vocile: Canalul Dunăre-Marea Neagră, autor Marian Cojoc; Capul Midia, Cernavodă/ Columbia, autoare: Flori Bălănescu; Coasta Galeș, autori: Flori Bălănescu, Constantin Buchet;  Kilometrul 31/ Castelu, autor: Florin Șandru ș.a.)

 
foto: Flori Bălănescu




[1] Am participat la o conferință despre Biserica și Gulagul în România; nu am popularizat-o, pentru că nu sunt de acord cu termenul de „Gulag” pentru a defini realitatea concentraționară românească. Și nu eram singura de acolo în dezacord cu această formulă. Dar asta e deja altă discuție. Am prezentat un text despre Pr. Vasile Țepordei, arestat de Securitate (1948), condamnat de un tribunal sovietic la Constanța și dus în GULAG, adică în Uniunea Sovietică (1949-1955). „Eliberat” din lagărele sovietice în pușcăria românească (Gherla, 1955-1956). În calitate de cercetător al comunismului, lipsit de mijloace financiare pentru a vizita singur(ă) punctele de pe harta concentraționară, acest drum a fost pentru mine util. Am reușit astfel să văd contracronometru, condensat, o mică parte, și în mică parte!, din locurile despre care m-am documentat, am studiat, am scris.

marți, 2 iunie 2015

„...te-aşi sfâşie ca o fiară sălbatică”

(proaspăt apărut în revista „Confesiuni”)
PAUL GOMA 80

„dacă te-ași întâlni te-aşi sfâşie ca o fiară sălbatică[1]


Vineri, 6 mai [1977]
Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi visat ceva, cu atât mai puţin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimic alarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa colegul mi-a spus că horcăisem de moarte.[2]


ultima ediție, definitivă și în condiții tipografice de excepție
Nu ştim datele exacte la care oficina regimului Ceauşescu, pilotată de Securitate, transmitea ecouri”, rezumate sintetice ale activității sale în munca de dezinformare a Occidentului, deoarece colțurile din dreapta-sus ale filelor au fost geometric decupate cu foarfeca. Acolo ar fi trebuit să fie informațiile care datează și localizează documentele. Este mai puțin importantă data exactă a transmiterii, cât mai ales contextul în sine. Aflăm că Ministerul Afacerilor Externe refuza să comenteze în legătură cu Paul Goma. Cu adevărat relevantă este atitudinea „domnului Nicolae Ceaușescu”. De ce nu a reacționat sistemul represiv imediat după ce Scrisoarea către Conferința de la Belgrad a fost dată publicității este o întrebare pe care eu însămi am formulat-o. „Totuși, în discursul pronunțat la 17 februarie la București domnul Nicolae Ceaușescu înfiera – pentru a doua oară după săptămâni de tăcere – activitatea disidenților în țările socialiste, «pe cei care își trădează țara și o defăimează în fel și chip».” Comentariile A.F.P. transmise Securității de AGERPRES continuă să ne uimească prin confirmarea intuițiilor noastre: „Observatorii de la Viena au fost cu atât mai puțin surprinși de reacția – chiar tardivă – a autorităților, cu cât politica ideologică a regimului față de «contestatari» a fost marcată, începând cu Plenara C.C. al P.C.R. din noiembrie 1971, de o severitate care nu lasă loc unor afirmații ce deviază de la «linia oficială».”[3] Mirarea constă în aceea că, în ciuda, directivelor pentru întărirea educației marxist-leniniste, a creșterii impactului ideologic în toate ungherele societății, s-a găsit un scriitor (rămas din cauza Cenzurii la stadiul de debutant timp de 10 ani după apariția singurului său volum în România de până în 1989 și la aproape 15 ani de la eliberarea din pușcăria politică&domiciliu obligatoriu) să pună la îndoială etica și echitatea socialistă. De aceeași mirare ține și lipsa de reacție din primele săptămâni. Ceaușescu însuși nu se aștepta la o atare obrăznicie. Din perspectiva regimului ideologic, un astfel de gest nu e perceput ca un act de curaj, ci ca unul de nebunie. Megaloman cum s-a dovedit, Ceaușescu îl va lua ca pe un afront personal, de aceea Securitatea îl va aduce pe Goma până la 6 mai – ziua ieșirii din penitenciarul Rahova – în stare de legumă, după ce încercase să-l asasineze „prin moarte naturală”. Planurile au fost dejucate la limită de măsura de prevedere luată de chiar scriitor, prin „testamentul” său dat publicității în Occident. Se aștepta să fie arestat, compromis, ucis. Securitatea a fost nevoită să amâne eliminarea fizică, dar a aplicat planul B, de compromitere, de asasinare morală. Regimurile ideologice își creează un blindaj informațional, de care o întreagă armată de trepăduși de partid și de poliție politică are grijă să nu fie fisurat, depresurizat, iar odorul să se sufoce în contact cu atmosfera densă a adevărului.
În ce ar fi constat compromiterea totală a lui Paul Goma? Scenariul Securității a fost, de altfel, rudimentar, vechi de când e lumea: o scrisoare/declarație de recunoștință adresată președintelui, acest cocon din interiorul gogoșii de mătase ideologice. În realitate, nu Goma avea nevoie de protecție, pentru că și-a asumat faptele, a știut la ce se înhamă. Ceaușescu avea nevoie de protecție, și pentru asta a fost nevoie de un dispozitiv polițist imens, de suferința a mii de oameni, pe lângă sutele de implicați direct în Mișcarea Goma fiind și familiile acestora. A fost nevoie de suferința a milioane de oameni pentru ca un regim scelerat să năzuiască la puterea absolută. Ceauşescu şi camarila lui au avut nevoie de protecţie împotriva propriului popor. Pentru asta au folosit un întreg aparat represiv, constituit din Securitate, din MAI cu toate departamentele şi serviciile lui, Miliţie, Procuratură etc. Şi dacă Goma s-a putut apăra singur împotriva unei maşinării întregi, Ceauşescu a murit în faţa plutonului de execuţie, asasinat de regimul care l-a creat. Goma împlineşte anul acesta 80 de ani şi trăieşte încă, în ciuda bolilor pe care i le-a provocat comunismul, tocmai pentru că de decenii întregi este mesagerul adevărului netrunchiat despre demnitatea noastră.
Să transcriem doar titlurile capitolelor dintr-unul din Planurile de măsuri, cel din 17 martie 1977, plan în continuarea măsurilor de anihilare şi neutralizare a acţiunilor ostile iniţiate de PAUL GOMA, la instigarea şi cu sprijinul postului de radio «EUROPA LIBERĂ» şi a altor centre reacţionare din Occident”:
I. Acţiuni de descurajare, derutare şi intimidare (11 măsuri!)
II. Folosirea organelor de presă străine şi a publicaţiilor emigraţiei în vederea compromiterii şi dezavuării lui PAUL GOMA şi acţiunilor sale (trei măsuri, a doua având trei subpuncte)
III. Măsuri de contracarare a acţiunilor denigratoare ale postului de radio „EUROPA LIBERĂ” (cinci măsuri!)
IV. Măsuri de compromitere a sa la unele ambasade din București (șase măsuri, detaliate pe două pagini A4!, cu nume de agenți/colaboratori, de diplomați)[4]
Suprapunerea cutremurului de pământ produs în 4 martie peste cutremurul oamenilor, a cărui primă undă de șoc s-a făcut simțită la 8 februarie, a constituit, fără îndoială, o grea piatră de încercare pentru regimul de la București. În general, despre Paul Goma se știu în spațiul românesc lucruri extrem de schematice, obținute din zbor, la a n-a mână. Paul Goma este un scriitor complex, un intelectual în stare pură. În vreme ce cobreslașii săi tăceau fertil pe ogorul literaturii într-o epocă în care se cerea un urlet puternic în piața publică, la Europa Liberă erau difuzate interviuri de genul celui luat de corespondentul televiziunii olandeze pentru Europa răsăriteană, difuzat în seara zilei de 22 martie 1977. Goma își exprima temerea că la Conferința de la Belgrad guvernul român va invoca circumstanțe atenuante pe seama urmărilor cutremurului, că Occidentul are o imagine eronată asupra independenței României: „Se spune în Occident că România este o țară independentă, că luptă contra rușilor, că suntem demni. La noi naționalismul oficial nu are o rațiune de a fi. Când rușii erau aici, când trupele lor erau aici, românii spuneau că toate relele se trag din cauza lor. Dar rușii au plecat /de/ aproape (de) 20 de ani, iar situația nu s-a schimbat.”[5] Și așa mai departe, pe câteva pagini. Documentul este aproape integral subliniat cu culoare roșie, iar pe manșete are câteva însemnări, din care nu voi „divulga” decât epitetul „bestie”, scris în dreptul paragrafului pe care l-am marcat cu aldine. Motivul reacției violente a Securității a fost tocmai demascarea lui Ceaușescu independentul și a întregii sale politici externe, care, iată, se reflecta strâmb și traumatizant în politica internă. Nu poți fi independent de Moscova în exterior și stalinist în interior, este un nonsens. Or, lucrurile acestea le spusese Goma în nume personal și apăruseră în presa occidentală încă din 1971-1972. De data aceasta avea în spatele lui o Mișcare. Și această undă mișcătoare a cutremurului oamenilor trebuia distrusă pentru ca ea să nu aibă replici. În realitate, similitudinile dintre cele două cutremure sunt cutremurătoare!
Dar cum l-a „compromis” Securitatea pe Goma în mai 1977?
„Vineri, 6 mai
(...) A venit ministrul. Şi m-a trezit cu zbierete: urla la Grenadă. Grenadă a zis că doctorul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, că ce mi-a făcut, că-l împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a dat, de m-a adus în halul ăsta, că nu-mi pot da drumul aşa şi eu am zis să-l lase-n pace pe dom’ doctorul, dom’ doctorul fusese totdeauna drăguţ cu mine, dom’ doctorul îmi dăduse totdeauna medicamente, de ce vrea să-l pedepsească pe dom’ doctorul – şi am început să plâng de mila amărâtului în halat alb, care stătea cocoşat sub răcnetele lui Sacou şi zicea da, s’ trăiţi, da, s’ trăiţi – ca un tâmpit.
Şi după aceea ministrul a plecat şi Grenadă m-a dus în alt birou, şi acolo iar mi-a venit să plâng – era parcă şi Goran de faţă şi Grenadă mă tot futea la cap cu televizorul, că să mă uit, şi eu ziceam Nu, şi după aceea cu ziarul, că să-l citesc, şi eu ziceam Nu, şi apoi a venit povestea cu hârtiuţa scoasă de Grenadă din buzunar, că adică să mai scriu o dată chestia cu scuzele şi să introduc frăzulica aia care suna exact aşa – o ţin minte:
«Totodată regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acţiuni potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nu voi mai cădea niciodată în această capcană».
Dar tot ce i s-a întâmplat, Paul Goma prevăzuse deja în Testamentul difuzat în Occident. Şi dacă ştii să citeşti, să te informezi, să analizezi, de fapt, singurele „frăzulici” relevante sunt cele din acest testament moral, nu cea din declarația dată în starea în care te aducea Securitatea când încăpeai în labele ei:
5. Dacă după arestarea mea – oricare ar fi forma şi chiar dacă voi fi pus în libertate după un timp – organele de represiune ori persoane particulare vor spune, vor scrie că m-am supus anchetei, că am recunoscut, că m-am declarat vinovat etc. să se ştie că «mărturisirile» sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite; (...)
7. Dacă voi muri în detenţie (adică după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voi suferi un «accident» – mortal sau ne-, suferit de mine sau de un membru al familiei mele – să se ştie că autorii sunt membri ai aparatului de represiune;
9. În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiunile literare, politice, etice – ale mele până azi, 21 martie 1976, să se ştie că sunt minciuni;
10. Această declaraţie-testament să fie dată publicităţii de către martorul meu – a cărui semnătură se află alături de a mea – la patruzeci şi opt de ore de la arestarea mea.
Bucureşti, 21 martie 1976[6]
Din motive încă neclare, dar legate de munca Securității, textul a fost dat publicității abia la trei săptămâni după arestarea lui Paul Goma. După 6 mai 1977, dansul pe muchia cuțitului cu Securitatea nu a luat sfârșit.     










[1] Ura cultivată de Securitate, prin montarea de scrisori, de care abundă dosarul lui Paul Goma; Scrisoarea din care am citat a fost trimisă de mama unui adolescent din Iași, care aderase la Mișcarea Goma, DUI, dos. nr. 2217, vol. 6, ff. 230-231.
[2] Paul Goma, Culoarea curcubeului ′77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[3] DUI, dosar nr. 2217, vol. 6, ff. 89-90.
[4] Ibidem, ff. 109-112 f-v.
[5] Ibidem, ff. 213-216 f-v.
[6] Textul poate fi citit integral în Paul Goma, Scrìsuri, I, 1971-1989, Editura Curtea Veche, București, 2010 și în idem, Culoarea curcubeului ′77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015 Goma.