(fragment
din volumul 2, aflat în lucru)
PAUL
GOMA
lăsat
singur împotriva Lor
(vol. 2)
„...suntem un aparat represiv în apărarea
cuceririlor revoluționare”
Numărul
documentelor referitoare la Paul Goma pare interminabil. Cu cât te adâncești
mai mult în diversele fonduri ale ACNSAS, se creează imaginea unui puzzle
imens, compus din nenumărate puzzle-uri care-și așteaptă câte o piesă lipsă ori
o piesă-confirmare. Toate aceste documente converg către o concluzie pe care am
formulat-o deja în primul volum: Paul Goma a fost un opozant etalon al
regimului comunist, atât prin întâietate, cât și prin dimensiune. Dar cel din
urmă termen este vag: dimensiunea sa constă, în primul rând, în determinarea cu
care și-a propus și a reușit să fie subjugat de liniile de forță ale unui
discernământ exemplar, să rămână, altfel spus, consecvent cu sine și cu
principiile sale. Aceste trăsături îi alocă, fără urmă de dubiu, calitatea de
model etic.
În Anul
Drepturilor Omului 1977, regimul comunist de la București, perceput din
interese geostrategice „disident” față de Moscova, prin președintele Nicolae
Ceaușescu, care încă mai profita în țară și chiar în afară de capitalul de
simpatie dobândit în august 1968, scotea de la naftalină teoria patriei aflate
în pericol. O patrie asediată permanent (căci altfel nu se justifică
întreținerea permanentă a vigilenței revoluționare) și care trebuie apărată cu
orice preț atât împotriva dușmanilor externi (imperialiști, capitaliști,
iredentiști), cât și împotriva dușmanilor interni – trădători aflați în slujba
celor dintâi. Altfel nu se poate justifica ideologic acuza de trădare pe seama
unui scriitor care nu a vrut decât să-i fie publicate cărțile acasă, în limba
în care au fost scrise. Și care, pentru că a refuzat să le publice maltratate
de cenzură, a devenit „trădător” publicându-le în Occident, traduse. Schema
este simplă și prin refolosirea ei se reeditează atmosfera anilor de după
război. Ne aflăm în plin stalinism cu față ceaușistă, augmentat de
reideologizarea (reînghețul ideologic) debutată în 1971. O mascaradă cu iz
serios de „Patria în pericol!” pentru a masca (pentru ai cui ochi?) regimul
represiv din România care încălca drepturile omului.
Într-o Notă internă din ziua arestării lui Paul Goma, 1 aprilie 1977, este
analizată situația declanșată de Goma, sunt criticate „organele” că nu au fost
ofensive, în spiritul legilor în vigoare, și este exemplificată Legea nr.
23/1971 (Legea secretului
de stat, adoptată pe fondul scandalului provocat de autoritățile române în
contextul lansării la Frankfurt a romanului Ostinato
al lui Goma), art. 14:
„Se interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu
posturile de radio sau televiziune, ori cu organe de presă din străinătate,
care, prin acțiunile lor desfășoară o activitate de defăimare sau contrară
intereselor statului român”. Conducerea PCR, adică însuși Ceaușescu, a apreciat
că organele Securității s-au „limitat numai la avertizări, uitând că suntem un
aparat represiv în apărarea cuceririlor revoluționare. A atras atenția să ne
ocupăm cu toată seriozitatea, să fim fermi și ofensivi în continuu. În aceste
cazuri să acționăm fără milă […]
Nu avem nevoie de dezidențe în țară”.
La indicația Comandantului Suprem trebuiau luate măsuri „pentru lichidarea
acestui caz și a aderenților săi, sub conducerea organelor de partid județene”.
Este plauzibil că N. Ceaușescu nu avea încredere în Securitate și că încerca să
o controleze prin Partid, dar comandantul suprem nu avea de fapt încredere în
nimeni. De aici și până la scenariile de albire a Securității, care spune
singură că este aparat represiv, este distanță mare. În realitate, distanța este
un canion. Nu este întâmplător că la 30 martie 1977 Ceaușescu a fost foarte
supărat pe „organe”, certându-le pentru „carențe foarte serioase în activitatea
organelor noastre de securitate”, Goma și Vlad Georgescu sunt acuzați de
spionaj și numiți măgari. Prin urmare, la 1 aprilie, imediat după această
ședință, Securitatea pune în aplicare indicațiile de neutralizare și izolare a
lui Goma, urmând, după cum am arătat în primul volum, să lichideze „cazul
Goma”.
Ion
Stănescu (secretar al CC al PCR) și Teodor Coman (ministrul de interne) au dat
indicații despre „elementele fasciste (iredentiști-legionari, foști condamnați
politic și alte categorii)” care „au început să-și scoată capul și să acționeze
împotriva statului (exemplu P. Goma)”.
Ministrul
Internelor, Teodor Coman ordonase, cel mai probabil imediat după ce N.
Ceaușescu trasase ca sarcină prioritară a momentului, la 30 martie, arestarea
lui Goma și judecarea lui ca trădător. Adresa Centrului de Informatică și
Documentare din cadrul MAI către Inspectoratul Județean Dolj al MAI poartă
indicativul FULGER și este înregistrată la 2 aprilie 1977, dar conținutul se
referă la o stare de lucruri anterioară:
„Începând
cu data de 1 crt., zilnic între orele 19-20, iar dacă intervin modificări și a
doua zi până la ora 05,00, se va comunica la Centrul de Informatică și
Documentare – S.C.A.S. prin telex măsurile întreprinse, cu mențiune special
asupra persoanelor cunoscute că au aderat la acțiunea lui Paul Goma și a celor
care colportează știrile dușmănoase transmise de posturile de radio străine,
după cum urmează:
1.
Persoane cercetate;
–
În stare de arest;
–
În stare de liberatate.
2.
Persoane puse în dezbaterea colectivelor de muncă.
3.
Persoane avertizate.
4.
Persoane influiențate /sic/ pozitiv.
5.
Persoane încadrate într-o muncă utilă conform legii nr. 25/76.
6.
Membri ai Partidului Comunist Român despre care au fost informate organele
de partid.”
Trebuiau
elaborate rapoarte detaliate, după mai multe criterii: măsurile întreprinse pe
persoane, cu fișe nominale (motivul măsurii, ce aspecte au rezultat, poziția
respectivei persoane) începând de la 1 aprilie 1977, „numai persoanele care au
aderat sau intenționau să adere la acțiunea lui Paul Goma, precum și cazurile
mai importante, fie prin acțiunile lor, fie prin poziția lor socială”. Nota
este semnată de comandantul Centrului de Informatică și Documentare (CID),
lt.-col. Horia Brestoiu.
Ministrul
Coman transmisese prin „direcționalii unităților centrale” intensificarea măsurilor
de neutralizare „a acțiunilor cercurilor reacționare din străinătate și de
contracarare a elementelor trădătoare [a se vedea Goma și Vlad Georgescu pe care-i numise și
criticase Ceaușescu], legionaro-fasciste, reactivate
de posturile de radio «Europa Liberă» și «Vocea Americii» și altele care se
manifestă ostil orânduirii noastre, propagandei naționalist-iredentiste,
întrețin legături cu cetățeni străini, vizitează ambasadele străine, au
intenție de evaziune etc.”.
Nota de
răspuns a șefului Inspectoratului Județean Dolj al MAI, pe numele său
predestinat Sprîncenatu Constantin, semnalează nemulțumirea locală a unor cadre
universitare din Craiova și angajați de la Întreprinderea Electroputere, care-l
consideră pe Goma „element iresponsabil, decăzut și neserios, a cărui atitudine
și manifestări sunt acte de trădare și speculații ieftine ale unui individ
anonim”; reiese că este rezultatul încercărilor SUA și statelor capitaliste „de
a readuce în actualitate fascismul”, „manifestări de nebunie comise de niște
descreierați, cărora nu le-a fost de ajuns fascismul, care a pârjolit Europa și
toată lumea”. Se spune că oltenii au verb (au, și nu e mereu în favoarea lor!),
iar nota de analiză-sinteză a Securității reține cel mai probabil întocmai
termenii folosiți de oamenii muncii revoltați de expansiunea capitalismului.
2 aprilie 1977, data la care se transmitea în teritoriu ordinul MAI, în
regim „Fulger”, era a doua zi după arestarea lui Goma, și la patru zile după ce
însuși Ceaușescu ordonase neutralizarea scriitorului.
Atât Adresa către Insp. Jud. Craiova, cât și Nota de răspuns au fost
cenzurate, cel mai probabil de către SRI, înainte ca arhiva să intre în
custodia CNSAS, prin decuparea din colțul stânga-sus a unor informații (de
obicei, acestea sunt apostile olografe ale unor superiori, ale căror nume
trebuie ocultate, apărate de „furia” cercetătorilor și a cititorilor trăitori
în regimul democratic actual).
Așa cum am mai spus, discrepanța de imagine și de percepție între necunoscutul/neînsemnatul/netalentatul
Goma și cutremurul pe care l-a produs regimului comunist nu se poate explica
decât prin încercările dispozitivului Securității și aparatului de Partid
(aflate pe aceeași lungime a intereselor, chiar dacă din rațiuni oarecum
diferite, cu o bună parte a lumii literare și intelectuale) de a limita
pagubele. Goma a fost chiar buturuga mică din străvechiul proverb românesc,
buturugă care răstoarnă carul mare, ținând morțiș să treacă peste ea. Exact ca
în logica populară, care nu poate fi suspectată mereu de prea multă
înțelepciune, regimul comunist, prin instituțiile sale represive (Cenzură,
Securitate, Miliție, Procuratură etc.), și ajutat de idioții utili, de
tovarășii de drum, obișnuit fiind să dea mereu la cap celor care nu se asortau
cu „etica și echitatea socialistă”, a tot încasat lovituri de imagine și i-au
sărit câteva nituri din structură prin declanșarea Mișcării pentru drepturile
omului. Adepții lui Goma, cum îi
numește unul dintre documente, nu au fost puțini pentru anul 1977 (fără rețea
extinsă de telefonie fixă, fără telefoane mobile, fără Internet etc.) și, mai
ales, pentru nivelul de cultură politică, în speță, de cultură a revoltei și
solidarizării la care se găsea poporul român. Peste 400 de aderenți (aceștia
fiind doar cei identificați de Securitate) este mai mult decât onorabil pentru
o țară în care, se spunea, „nu explodează mămăliga”. Toate aceste detalii și
multe altele constituie o bază solidă pentru a concluziona că Mișcarea Goma a
fost cel mai relevant test pe care l-a avut de trecut regimul comunist de la
București după 1965. În sprijinul acestei concluzii găsim afirmația dintr-o
ciornă de Notă de analiză din 16 aprilie 1977. Scriitorul era de 15 zile supus
anchetei în arestul Securității din Calea Rahovei, București, iar expresia
aparține, se pare, grl.-mr. Dumitru Borșan: „Goma a fost o testare a aparatului de Inf. Interne [subl.m., F.B.], în sensul că a
ieșit la iveală necunoașterea situației operative”. Inspectoratele județene de
Securitate sunt speriate să nu apară și pe razele județelor lor „un Paul Goma”.
Toată „rețeaua” (adică rețeaua de colaboratori și informatori: Agentura)
trebuia contactată urgent „pentru a difuza cazul Paul Goma, în ideea de a nu-și
găsi noi aderenți, prezentându-l ca un element descompus, care se dă drept
scriitor, parazit, nu vrea să muncească și bețiv, care joacă rolul mișcării
fasciste în slujba spionajului american”. Indicația Partidului era că
Securitatea nu are nicio legătură cu hotărârile de la Helsinki (altfel spus: cu
respectarea drepturilor omului!) sau cu Conferința de la Belgrad, rostul ei
fiind acela de a acționa ofensiv. „Sarcina noastră umanitară” era „să nu
permitem nimănui să aducă atingere cuceririlor noastre revoluționare”. Aceeași
idee este menționată și de prim-adjunctul ministrului de interne, grl.-mr.
Nicolae Pleșiță, care pare să fie și cel mai supărat dintre toți: „Ce a apărut
este o testare a activității noastre”. El pune întârzierea reacției Securității
pe seama pe „acumulări și neajunsuri ale aparatului de Informații interne” și
întreabă retoric ce s-ar fi întâmplat dacă evenimentele (Mișcarea Goma) ar fi
apărut cu trei ani în urmă. Pleșiță crede că ei toți sunt vinovați de situația
pe care nu au reușit să o administreze eficient, pentru că nu și-au dat seama
că „răul nu vine din exterior, răutatea o găsim în interior”. Prin urmare, toți
aderenții lui Goma „să fie plezniți”, cu atât mai mult, cu cât Direcția I
dispunea de toate mijloacele pentru a neutraliza „toate elementele dușmănoase”.
Exprimarea plastică a lui Pleșiță este sintetizată de ministrul Coman în
limbajul de lemn al Securității. El le reamintește de marea nemulțumire a
Comandantului Suprem față de activitatea Direcției I și își asumă vina autocritic:
„nemulțumirea manifestată de conducerea partidului asupra modului cum ne-am
îndeplinit sarcinile de culegere de informații, de prevenirea și contracararea
elementelor care și-au scos capul. Conducerea ministerului nu se dă la o parte
de la vina pe care o are”. De departe, cea mai amplă analiză din acest document
este a lui Caraman (nu poate fi altul decât Mihai C., fostul șef al rezidenței
de spionaj din Paris, între 1958–1968, apoi șef al diviziei de contrainformații DIE): dușmanii din exterior
„au lătrat și o să mai latre” și nu trebuie să li se ofere ocazia să se asocieze;
o parte a rețelei informative este obosită; cei fără serviciu, nemulțumiții
„care latră și se asociază la acțiunile dușmănoase” constituie elementele de
manevră; atenționarea și avertizarea sunt metode nesatisfăcătoare, trebuia să
se dea „o ripostă de la caz la caz mai complexă”; Securitatea folosește metode
învechite (tabele ș.a.), ceea ce i-ar putea adormi vigilența și ar face
posibilă apariția surprizelor: „Să nu uităm ce suntem. Nimeni nu trebuie să se
scuze că a avut aderenți la Paul Goma”; serviciile de spionaj pot folosi
categorii „slabe ca profil moral” (bijnițari, prostituate etc.) și nu trebuie
să se uite că Informațiile interne constituie „aparatul de represiune al
poporului împotriva oricăror elemente care atentează într-un fel sau altul la
politica statului”; sarcina lor de căpetenie este ca pe teritoriul țării să nu
se întâmple nicio activitate dușmănoasă, „nu
am răspuns la această cerință”; trebuie găsite „metode după caz pentru alte fapte de drept comun și nu politic […]
Nimeni să nu rămână nepedepsit pentru faptele ce le comite, dar să nu facem abuzuri (nemulțumiți pentru probleme
mărunte, injurii). […] Pe măsură ce apar elemente dușmănoase din fașă să fie
luate măsuri de lichidare. […] Atâta timp cât ne situăm pe linia politicii PCR,
nu avem de ce să ne bălăbănim, iar dacă avem discernământ politic putem să avem
și curaj. […] Nu hârtii și tabele, se cer soluții și măsuri…”.
Dacă
Mișcarea Goma ar fi zdruncinat doar instituțiile, probabil că Securitatea ar fi
„pacificat-o” mult mai repede, mai ușor și fără mari pagube de imagine pentru
regim. Dar Goma a deranjat până la reacții de cea mai joasă speță umană
interesele breslei, în special, și ale intelectualității aranjate călduț cu
normele regulamentare ale eticii și echității socialiste, în general.
Atitudinea sa consecventă nu a forțat doar testarea aparatului intern de
informații, cum spun securiștii, ci și gradul de repliere etică a
intelectualului român (orice am înțelege prin această categorie) sub povara
comandamentelor ideologice. De atunci (din 1971 – Ostinato!, urmat de explozia 1977 – Mișcarea pentru drepturile
omului) se tot rostogolește recurent bulgărele scenariilor de compromitere,
neutralizare, dislocare a lui Paul Goma din conștiința istorică și literară.
Existența netăcută a lui Goma a
afectat atât interesele regimului comunist, cât și pe ale celor care se
aranjaseră profitabil pentru cariere și mod de trai sau sperau să se aranjeze
într-un modus vivendi cu același
regim ideologic.
Cum
am arătat, cu foarte multe exemple, în primul volum al acestei cărți și după
cum se știe din bogata bibliografie de specialitate, Securitatea nu doar că
și-a făcut „datoria” față de Partid cu asupra de măsură, dar a și transformat „problemele
mărunte” în delicte politice. Partidul-Ceaușescu este totuna cu Poporul, ale
cărui nevoi reale, drepturi și libertăți nu prezentau nicio relevanță pentru
instituțiile represive, preocupate, după cum reiese din documentul amplu citat,
să facă pe plac stăpânilor ideologici. Limba de lemn folosită de ofițerii
citați, în special de Caraman, nu este doar o modalitate de a se achita formal
de sarcinile de serviciu, dimpotrivă, denotă structura gândirii și tipului de
reacție în teren. Și dacă în 1977 cea mai evidentă doleanță a semnatarilor
Scrisorii Goma a fost aceea de a obține pașaport pentru a scăpa din România, nu
este deloc dubios, pentru că nu este întâmplător: cea mai evidentă preocupare a
instituțiilor statului era aceea de a-l menaja pe dictatorul ei, în ciuda, în
defavoarea, împotriva intereselor cetățenilor și a Constituției, pe fondul unei
tăceri conformiste cvasigeneralizate, în care nu a apărut până la Goma nicio
voce care să-și strige public și constant opoziția. Prin urmare, ce-și puteau
dori mai mult aceia dintre cetățenii români care conștientizau la dimensiunile
reale o atare situație? Nu metodele învechite, nu lipsa analizei sau carențele
în culegerea de informații au fost lipsurile aparatului represiv care nu a
putut preveni Mișcarea Goma – pentru că asta spun mai mult sau mai puțin direct
toate analizele și rapoartele citite și citate –, ci realitatea demonstrabilă
în cele din urmă că niciun sistem, regim, scenariu nu este în mod necesar
infailibil. Pentru că, poți păcăli un om, doi oameni, mai mulți
oameni tot timpul, poți păcăli toată omenirea o vreme, dar nimeni nu poate
păcăli pe toată lumea tot timpul. În cele din urmă, adevărul iese la iveală.
Este Securitatea – Răul
Absolut, cum o numește însuși Goma? Folosesc timpul prezent, în total dezacord
cu expresia oficială (preluată de majoritatea cercetătorilor) – „fosta
Securitate”, care păstrează o ciudată ambiguitate atât formală (există o
singură instituție represivă cu această denumire, inconfundabilă, redată ca
atare, în limba română, inclusiv în textele scrise de istorici străini, în alte
limbi); cât și de conținut: particula „fosta” sugerează cât se poate de limpede
că Securitatea n-ar fi (fost) decât o structură de servicii de informații ca
oricare alta. Pe de altă parte, „fosta Securitate” atrage semne de îndoială asupra
actualelor structuri, care nu sunt – în această optică – decât continuatoarele
celei dintâi. Adică, „actuala Securitate” este urmașa „fostei Securități”. Într-o
anumită măsură, la nivel instituțional, în orice domeniu, avem deja o tristă
tradiție de aproape 35 de ani de „continuitate”, între „fostele” și
„actualele”. Este grăitor modul în care a înțeles actualul stat de drept (în special
Ministerul de Externe și Președinția) să îl perceapă și să îl „recupereze” pe
scriitorul opozant Paul Goma din urmările angrenajului represiv al statului
totalitar. Paul Goma (și soția sa!) a murit cu statut de azilant politic, în
Franța, în anul 2020, în Uniunea Europeană.
„Am mai spus : mă aşteptam ca artileria MAI să-şi
concentreze toate gurile de foc asupră-mi. Ştiam şi cum: discreditarea (este)
mama-Securităţii, ultraverificată în «Săptămîna», prin Barbu, V.C. Tudor,
Mirescu, Chiuzbaian, Ciachir, Dan Zamfirescu, C.I. Drăgan, în «Luceafărul»,
Târnăcop, zis Artur, şi mai zis Silvestri, precum şi alţi slujnicari. Aveam în
memoria viscerelor «demascarea» lui Ben. Corlaciu (datoriile la Fond,
scandalurile…); a lui Caraion (în care pentru întâia oară scârbavnicul organ se
folosea de hârtii confiscate în timpul unor percheziţii ori scrise în birourile
de tortură ale Securităţii); strivirea lui Negoiţescu, în ‘77, prin publicarea
în «România literară» a unei declaraţii smulse la anchetă, după multe…
strădanii (în perfectă complicitate cu prietenii şi colegii săi, scriitorii:
Doinaş, Gelu Ionescu), având ca urmare tentativa de sinucidere. Nu mă temeam –
iată de ce […]
am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu şi ai mei până la a noua spiţă, de la
vârsta de (sub) cinci ani, din iunie 1940, iar din ianuarie 1949 am gustat, cu
ce mai rămăsese din familia noastră (mama-tata-eu), mereu şi mereu din
binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului:
Securitatea. Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză spun ce am mai spus:
Securitatea
este Răul absolut.
Iar
pe un asemenea rău nu-l combaţi cu ceaiuri de sunătoare, cu «dialoguri ca între
intelectuali». Şi în nici un caz cu prişniţe dilemice.
Răul
absolut se distruge. Răul absolut se smulge până la ultima rădăcină şi se arde,
iar cenuşa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în
uniformă de securist.”
(Paul Goma, „Răul Absolut”, în vol. Scrisuri II. 1990–1998, Curtea Veche, 2012)
În acest volum, al
doilea, intitulat altfel, voi încerca să propun o structură, o filieră de analiză
și înțelegere a principalelor prejudecăți, etichete, măsuri concrete luate
împotriva scriitorului, precum și datele esențiale pentru ceea ce numim exilul
lui Paul Goma, pe ambele maluri: unul al Senei, celălalt al Dunării/Dâmboviței,
și chiar pe al treilea mal: al Prutului/Nistrului. Putem cuprinde metaforic,
însă privind cu ochi introspectivi asupra plinătății de rele a realității, viața
și opera lui Paul Goma între 1977 și 2020, începutul lungului exil pământesc și
începutul exilului etern: exilul/azilul politic al scriitorului Paul Goma este
și exilul nostru (un alt fel de exil, analizabil istoric, antropologic,
filosofic, psihanalizabil), nu doar al acelora care în anii 1970 nu s-au solidarizat,
incapabili de empatie și de delăsare de sine în virtutea unui bine care nu cere
răsplată.
