sâmbătă, 31 martie 2012

31 martie 2012


după-amiază invadată de curcubee


poate că trebuie să ne sufocăm
de disperare
poate că singurătatea este singurul
remediu
sau poate că fericirea este
altceva
mereu agresată mereu în pericol aproape uitasem cântecul bucuriei
au fost vremi în care
îmi aminteam de mine
azi am vrut să mor ca o bolnavă de alzheimer
neştiind că este amnezică
ascult studii de chopin şi cerul
ştiu totuşi ce înseamnă uitarea
şi nu vreau să uit
uneori îmi amintesc de mine

joi, 29 martie 2012

Ştefana Bianu - Scrisoare deschisă adresată piteştenilor şi instituţiilor de resort


Am trimis acest text al doamnei Ştefana Bianu mai întâi revistei "Argeş", aşa mi s-a părut firesc. Deşi răspunsul era previzibil - nu pentru că aşa e normal, ci pentru că aşa se practică la noi...
După ce a fost respins de această "revistă de cultură" (ce funcţionează după interesele politice ale consiliului local Piteşti), am mai încercat la o revistă bucureşteană, de la care nu am primit un răspuns clar. Nu ştiu dacă a apărut sau dacă va apărea. Pe blog nu este. Pe hârtie... greu de găsit, chiar şi în Bucureşti. 
Dau, aşadar, aici Scrisoarea Ştefanei Bianu, pentru că sunt de acord cu ceea ce exprimă explicit. Sunt de acord şi cu strigătul de revoltă şi neputinţă împotriva miserupismului, mârlănismului cultural - adică falsa cultură care nu ştie ce înseamnă conservarea tradiţiei şi reconstituirea istorică, dar se aruncă la sclipiciuri, betoane şi sticlă!-, a acestei perpetue forme fără fond care suntem.



Scrisoare deschisă adresată piteştenilor şi instituţiilor de resort


GARA VECHE din PITEŞTI

Cum se poate ca un edificiu cu istorie, ultima Gară ce a rămas în picioare, ultimul monument de arhitectură feroviară, după cum atestă arhitectul Dorin Bucur, din salba de gări construite în 1872, în timpul regelui Carol I să fie judecat pe criterii estetice?

Cine stabileşte „scara” esteticului?

Se plâng autorităţile de teama surpării gării la un viitor cutremur? Precum cel din 1977? Se desfăşoară povestea cu drobul de sare!

Aceste false argumente sunt pretextul continuării „sistematizarii” în favoarea speculaţiilor imobiliare înfloritoare din ultimii 22 de ani, de către guvernări transpartinice sub amprenta capitalismului sălbatic. 

Prin această GARĂ VECHE au trecut puzderie de călători, toţi cu istoria şi destinele lor. Chiar nu este posibilă şi nu se doreşte o reconceptualizare muzeală?

Închisoarea din Piteşti a fost deja vândută/ profanată/ semidemolată/ transformată în birouri de afaceri! Cât a mai rămas din ea ca urmă, ca memorie fizică a ORORII?! 

NU ARE CINE SĂ PROTESTEZE împotriva Mallurilor în care 80% din alimente & produse sunt din afara ţării, în timp ce ţăranimea, adică 40% din populaţia ţării, este lăsată în voia soartei şi nu are decât să-şi practice autarhia, ca modalitate de supravieţuire.

Dacă se doreşte construcţia unei gări moderne, cu un mall încastrat, nu se găsesc spaţii periferice/adiacente?

Şi unde sunt pieţele tradiţionale argeşene? 

În Franţa, unde „La Fondation du Patrimoine”[1] are menirea de a salva Patrimoniul, în special pe cel neclasat, ca şi în toată partea vestică a Europei, percepţia şi tratarea PATRIMONIULUI au un avans de 67 de ani! Punerea în valoare a Patrimoniului specific naţional, identitar, este MOTOR economic!

România a intrat în UE cu vechile mentalităţi. Ar fi o crimă să continuăm să distrugem ceea ce încă există şi poate fi salvat! Să o facem pornind de la filozofia ICOMOS: „Salvarea Spiritului Locului”, Quebec, 4 octombrie 2008!

 Chiar punem fără împotrivire capul pe ghilotina afacerilor administraţiei locale, a arhitecţilor fără discernământ, şi a însuşirii Fondurilor Europene şi Bugetului, distrugând PATRIMONIUL?

Stefana Bianu[2]
Preşedinta asociaţiei „Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie” – RPER France


[2] Legată de Piteşti prin destinul familiei mamei, Florica Abegg, născută în acest oraş, de casa străbunicii, casă în care a funcţionat Spitalul TBC din Piteşti, şi prin destinul tragic al unchiului paternal, fost deţinut politic şi victima metodelor staliniste din reeducarea de la Piteşti.

luni, 26 martie 2012

27 martie 1918-2012: Basarabia, lacrimă amară

text apărut în revista "Cuvântul", august 2007, sub şefia lui Răzvan Ţupa

Basarabia – eterna sacrificată

Cât, cum, mai ales, ce se poate scrie despre Basarabia în câteva rânduri? Despre acest pământ aflat mereu, după căderea Imperiului Rus, apoi a celui Sovietic, între marginile febrile şi conflictuale ale sferelor de influenţă, un teritoriu de trecere şi de profunde legături în care etnicii români au fost după 1812 supuşi ai Ţarului, apoi, după 1918 cetăţeni români. Până în fatidicul an 1940, când au devenit, cu japca, prin asimilare colectivă „cetăţeni sovietici”, sacrificaţi între interesele statului „cesionar” şi laşităţile statului „cesionat”. 
Peste două zile, la 28 iunie, se împlinesc 67 de ani de când românii au cedat Basarabia şi Bucovina de Nord. Ne-am obişnuit să repetăm date istorice ca şi când am face exerciţii matematice. Uitând că teritorii cedate înseamnă oameni, adică dislocări, deportări, deznaţionalizare, teroare, crimă, tortură fizică şi psihică, mutilare sufletească, încălcarea unor principii dublate de norme internaţionale. Ceea ce ne-ar îndreptăţi să tratăm această gravă problemă nu condescendent-cinic, ci cu responsabilitate morală, politică, istorică, culturală, economică. Dacă nu cumva toate la un loc înseamnă unul şi acelaşi lucru: ei nu sunt nici basarabeni, nici moldoveni, nici o minoritate rusificată, ci români basarabeni, aşa cum sunt şi românii olteni sau ardeleni. Statul român are obligaţia să-şi amintească, după caz, de românii basarabeni, de românii bucovineni, de românii timoceni etc. cu mai multă seriozitate, cu proiecte şi decizii politice eficiente, nu doar cu emfază şi declaraţii de îmbunătăţire a imaginii oficiale.
Decretul Prezidiului Consiliului Superior al URSS din 8 martie 1941 legifera situaţia de fapt şi nu pe cea de drept. Pe baza acestui decret şi a Convenţiei de Armistiţiu a fost organizată vânătoarea basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi în România din calea tăvălugului ideologic stalinist. Cum doreau sutele de mii de refugiaţi să fie „repuşi în drepturile de cetăţeni sovietici” după 1945 este lesne de imaginat, numai dacă ne gândim la disperarea lor de a trece Prutul în România în urma invaziei din iunie 1940. O spune scriitorul Paul Goma, martor-copil la acea vreme: „Acolo şi aşa m-a născut tata pe mine; şi amândoi am născut-o pe mama. După ce am scăpat noi de repatrierea noastră în patria rusească, am născut pe alţii, la hotelul de lângă gară; pe mulţi basarabeni şi bucovineni am născut noi, tata şi cu mine ... Am aflat că depinde de tine, trebuie să vrei tu să te naşti – a doua oară, în alt loc, altă dată; am aflat că, dacă te prinde frica de fals în acte, nu te mai naşti, rămâi repatriabil, ruşii te pun pe trenul lor fără frâne şi te repatriază la mama dracului în Extremul Orient – ca pe unchiu-meu, Popescu... Când o să fiu mare, n-or să mai fie ruşi pe-aici, aşa că o să pot chiar să pun pe hârtie – ca să nu se mai spună că noi, românii, n-avem istorie.” (Arta refugii, Ed. Dacia, Cluj, 1991, pp. 154-155)
Nici basarabenii şi nici bucovinenii nu au beneficiat în iunie 1940 de dreptul de opţiune, aşa cum cereau normele elementare de drept internaţional, deoarece indivizii vizaţi de anexiune nu pot fi privaţi de dreptul de a opta. Astfel încât, astăzi, ca şi atunci, rămânem martorii pasivi ai „istoriei”, ai „dreptului forţei”.
Cetăţenia română a basarabenilor este în postcomunism o temă de frustrări şi nedreptăţi, o dispută surdă. Dacă până la căderea oficială a regimurilor comuniste din Europa cei care oprimau popoare erau simplu de identificat, astăzi termenii falsului dialog sunt mult mai cinici. Se practică o diplomaţie abruptă, care ţinteşte strategii ce lasă de o parte individul – strivit între discursurile despre drepturile universale ale omului şi interesele globalizatoare ale celor puternici. 
Flori Bălănescu - Păsări incerte
Recent, în cadrul unei emisiuni televizate, Iulia Gorea-Costin – consulul Republicii Moldova la Bucureşti a avut un discurs ce distonează cu politica preşedintelui Voronin, dar, mai ales, cu cea a guvernanţilor de la Bucureşti: redarea cetăţeniei române basarabenilor este un act de justiţie, deoarece la 1812 şi 1940 poporul basarabean nu a fost întrebat ce doreşte; destul au aşteptat basarabenii cuminţi pentru ca România să obţină o poziţie stabilă pe scena europeană; cererile de obţinere a cetăţeniei române sunt mai multe decât arată cifrele oficiale. Fiind întrebată când crede că va redeveni România o Românie Mare, a răspuns simplu: „atunci când politicienii nu doar vor şti adevărul, dar îl şi vor asuma…”.


Ion Ladea: "Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta."


În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea scriitorului ION LADEA adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c. / Scrisoarea a fost citită la 12 zile după arestarea lui Paul Goma/


Paul Goma și Ion Ladea se îndreaptă spre Ambasada SUA, 28.03.1977
Fotografie de filaj, CNSAS 
PAUL GOMA,
Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenţa ei, un gest ca al tău nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura  în care ne-a aruncat destinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. Dar infailibilii încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOIŢESCU, VIANU şi alţii au aderat la gestul tău. Iartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit în a se preschimba în faptă, care a acceptat mântuirea doar după certificatul dovezilor. Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte. Nu m-am încărcat cu suferinţele altora, îmi ajunge povara mea.
Închis la 13 ani şi judecat de Tribunalul militar, eliberat doar la un an, după o sentinţă de achitare, închis la 24 de ani şi condamnat, chemat mereu la cadre şi securitate şi sfătuit de activişti cu o blândă autoritate, de o ameninţătoare prestanţă, mi-am deformat spiritul în aşteptare. N-am abandonat, pândind ferestrele sistemului, le-am escaladat pe coordonatele ştiinţei. Mereu în umbră, am făcut medicină şi informatică, futurologie, am scris cărţi ştiinţifice, am scris versuri, am tăcut. Am tăcut şi m-am gândit la binecuvântările tatălui meu care zicea: „Ţi-e mumă patria şi iubeşte-o, iart-o odată, de două ori, de trei ori, dar dacă-ţi este vitregă, mai pleacă şi mai caută alte meleaguri căci Dumnezeu a binecuvântat întreg pământul!”. Şi mama mea gândea la fel şi chiar bunicii şi toţi au fost luptători în prima linie pentru pace.

Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta. Ea s-a completat prin manifestul lucid al lui NEGOIŢESCU, pe care-l împărtăşesc. E un suspin cinstit, un reqviem închinat culturii române, pe ogorul căreia a trudit întotdeauna.
S-a completat prin tristeţea lui VIANU, care plângea la îngropăciunea unei ilustre dinastii a culturii române. Le simt pe amândouă deopotrivă. Refulările generaţiei mele sunt selectate de cenzură. Un aparat constituit din oameni ascultători. Ei ascultau ordinul şi practicau lozinca. Discernământul lor avea criteriul profitului furişat şi mascat, acoperit. Valorile care prin destin au spontaneitate şi prin esenţă sunt neconvenţionale au fost topite şi îngropate, elanul a fost standardizat de către sindicat. Gestul aplauzei impus, impus entuziasmul, impusă bucuria. Libertatea visului se preschimbă în coşmar, mai cu seamă pentru cei care vorbesc în somn. Ne-am adaptat şi poate năzuinţele noastre ar creşte şi pe acest pământ ostil, dar zi de zi decretele şi arbitrajul celor ce au capturat steagul lozincii îşi schimbă pasul şi direcţia, îşi schimbă sensul şi textul, derută. Se recunosc greşeli trecute şi rănile pe care noi le-am suportat sunt oblojite cu promisiuni, care la rândul lor vor deveni false regrete.
Sub steagul internaţionalismului proletar, noi tremurăm de groază dacă vreun turist străin ne întreabă vreo adresă. Turnătorul, replică modernă şi mascată a delatorului, poate lua chipul iubitei sau al copilului. Instituţiile se amestecă în poezia intimă a sufletului nostru. Gustul ne este impus, nădejdile industrializate şi întărite statistic.
PAUL GOMA! N-am plâns de mult, de teamă ca plânsul să nu fie socotit o instigare la depresie. N-am râs de mult, de teamă ca râsul să nu fie inventariat ca o batjocură la infailibilităţi.
La 42 de ani ai mei, m-am săturat! Nu-mi pot identifica nici o şansă în situaţia dată. Şi vreau să plec în lume! Oriunde, în Sahara sau Groenlanda, mi-e absolut indiferent. Mă obligă jurământul lui Hipocrate, al meseriei mele, concretizat în conceptul de bine. Mă obligă binecuvântarea părinţilor mei, concretizată în conceptul de frumos. Mă obligă onestitatea mea de a nu transforma o bună intenţie într-un obiect de ilaritate, în faţa unui sistem al cărui singur argument este forţa, pavoazată cu lozinci flagrante, repetate până la obsesie. Plecând din ţară n-aş avea decât un singur regret, că las în urmă privirile triste ale celor ce nu mă pot urma.
Bucureşti, 17 martie 1977
Ion Ladea
(DUI Paul Goma, CNSAS)

sâmbătă, 24 martie 2012

lari obosiţi

Te poate depărta muntele de moloz
de amintirea părinţilor tăi, poezie scursă de fastul zilei
mersul suplu al urechelniţei pe firul de telefon vrând ea
fără să ştie
să ajungă pe trunchiul pomului roditor –
adăpostul poemului singuratic
dâra unui avion pe cerul de deasupra gardului
şi întrebările
atârni ca un cristal pe un fir de aţă
balansul luminii arde uneori imaginile
Vei ajunge să nu mai confunzi un alcoolic
cu degustătorul de vinuri
Vinul vechi este pentru orbii cu fluturi pe creştet
libertatea pentru îmblânzitorii de ceruri
văzute prin găurile din tavan
de unde revărsată mânia domnului ar obloji
crăpăturile bătrânei case a părinţilor noştri.
Lătratul câinilor în noapte ar putea arăta
frica de singurătate ci nu eroismul
cândva ai fost legănată de palme părinteşti
sau poate e altă imagine
Lacrimi pentru acasa de sub mormane
pentru vuietul dintre coperte
pentru sminteala dumnezeului din tindă
moţăind la soare autist ca un curcubeu
în noiembrie
nu ştie de ce te-a vrut departe.
Clondire mici pentru atâtea clipe speriate
sub arca din grădină zeii pământului
şed amuţiţi de zeii din temelie
miezul nopţii e speriat de ledurile computerului 
magii umflă pânza pe o parte a ei
de cealaltă-şi culcă larii fruntea pe mâini
corabia aţipeşte obosită
în gura covercii

miercuri, 21 martie 2012

intimitatea cu Securitatea - episod frugal, bună dimineaţa!



Câţi dintre scriitori au fost intimi cu Securitatea? Mulţi, execrabil de mulţi! 

Unii veneau din alte oraşe ca să tragă cu urechea prin mediul literar şi cultural, apoi îşi scriau „informările”. Este cazul lui „Petrescu” (care venea periodic de la Timişoara: „este dirijat pe lângă unele elemente din rândul scriitorilor care sînt în atenţia noastră” - dosar Paul Goma: I. 2217, vol. 4, filele 292-295)
Păcat că informatorii nu şi-au recunoscut faptele de vitejie, de apărători ai culturii şi regimului comunist. Am fi fost mai puţin otrăviţi azi. O spun fără menajamente: ceea ce au făcut ei, bărbaţi şi femei, este crimă împotriva spiritului. („Ruxandra” – cea mai prolifică informatoare în ce-l priveşte pe Goma, are un profil moral de maniacodepresivă, iar Securitatea a folosit-o cu succes împotriva lui Goma). Cei care-l defăimau pe „neimportantul” Goma – dar care a avut parte de atâta atenţie!! – se defulau delaţionând, ca la psihiatru. De aici relaţia lor intimă cu Securitatea.
Sublinierile în Bold îmi aparţin, inutil să mai spun ce scot ele în evidenţă. 
Informatorul "Petrescu" în Nota informativă din 7 noiembrie 1971 (dosar Paul Goma: I. 2217, vol. 3, filele 288-290): 
„Stând recent de vorbă cu Ioanichie Olteanu, directorul Editurii Eminescu din Bucureşti, am aflat lucruri mai adevărate despre Goma.
I.O. îl cunoaşte pentru că romanul lui P. Goma a fost depus chiar la Editura Eminescu. Despre această carte I.O. mi-a spus că e scrisă de pe poziţii duşmănoase faţă de idealurile de viaţă ale societăţii noastre, dar că autorul nu ar fi lipsit de talent.”
Despre aceeaşi carte (Ostinato), Dieter Schlesack, într-o scrisoare (desigur, interceptată, copiată; unele au fost confiscate cu totul şi nu au ajuns niciodată la destinatari) din 2 februarie 1972:
Cărţii i s-a făcut dreptatea cuvenită. Şi sper că va apărea odată-şi-odată în limba ei. (...) Am scris la Inter Nationes pentru invitaţie. Ar fi grozavă o vizită. M-aş bucura enorm să te îmbrăţişez.
Te sărut şi aştept veşti,
Dieter”. 
Mulţi au frunzărit dosarele lui Paul Goma (ştiu asta pentru că fiecare petent sau acreditat trebuie să semneze de câte ori citeşte un dosar), fiecare urmărind ceva anume. Dar sunt atâtea informaţii de coroborat şi ceea ce rezultă – din fericire pentru restabilirea adevărului – este o confirmare a „răutăţilor”, „nedreptăţilor” şi „trădărilor” de care cobreslaşii l-au acuzat pe Goma, dar de care sunt responsabili. Este o confirmare a intereselor meschine, a laşităţii generale şi a convieţuirii paşnice cu regimul comunist.