vineri, 20 decembrie 2013

Basarabia, eterna sacrificată



text apărut în revista "Confesiuni", nr. 12, decembrie 2013, p. 16


Basarabia – eterna sacrificată[1], o binevenită actualizare

Cât, cum, mai ales, ce se poate scrie despre Basarabia în câteva rânduri? Despre acest pământ aflat mereu, după căderea Imperiului Rus, apoi a celui Sovietic, între marginile febrile şi conflictuale ale sferelor de influenţă, un teritoriu de trecere şi de profunde legături în care etnicii români au fost după 1812 supuşi ai Ţarului, apoi, după 1918 cetăţeni români. Până în fatidicul an 1940, când au devenit, cu japca, prin asimilare colectivă „cetăţeni sovietici”, sacrificaţi între interesele statului „cesionar” şi laşităţile statului „cesionat”.
Peste două zile, la 28 iunie [2007], se împlinesc 67 de ani de când românii au cedat Basarabia şi Bucovina de Nord. Ne-am obişnuit să repetăm date istorice de parcă am face exerciţii matematice. Uitând că teritorii cedate înseamnă oameni, adică dislocări, deportări, deznaţionalizare, teroare, crimă, tortură fizică şi psihică, mutilare sufletească, încălcarea unor principii dublate de norme internaţionale. Ceea ce ne-ar îndreptăţi să tratăm această gravă problemă nu condescendent-cinic, ci cu responsabilitate morală, politică, istorică, culturală, economică. Dacă nu cumva toate la un loc înseamnă unul şi acelaşi lucru: ei nu sunt nici basarabeni, nici moldoveni, nici o minoritate rusificată, ci români basarabeni, aşa cum sunt şi românii olteni sau ardeleni. Statul român are obligaţia să-şi amintească, după caz, de românii basarabeni, de românii bucovineni, de românii timoceni etc. cu mai multă seriozitate, cu proiecte şi decizii politice eficiente, nu doar cu emfază şi declaraţii de îmbunătăţire a imaginii oficiale.
Decretul Prezidiului Consiliului Superior al URSS din 8 martie 1941 legifera situaţia de fapt şi nu pe cea de drept. Pe baza acestui decret şi a Convenţiei de Armistiţiu a fost organizată vânătoarea basarabenilor şi a bucovinenilor refugiaţi în România din calea tăvălugului ideologic stalinist. Cum doreau sutele de mii de refugiaţi să fie „repuşi în drepturile de cetăţeni sovietici” după 1945 este lesne de imaginat, numai dacă ne gândim la disperarea lor de a trece Prutul în România în urma invaziei din iunie 1940. O spune scriitorul Paul Goma, martor-copil la acea vreme: „Acolo [în refugiul transilvănean] şi aşa m-a născut tata pe mine; şi amândoi am născut-o pe mama. După ce am scăpat noi de repatrierea noastră în patria rusească, am născut pe alţii, la hotelul de lângă gară; pe mulţi basarabeni şi bucovineni am născut noi, tata şi cu mine ... Am aflat că depinde de tine, trebuie să vrei tu să te naşti – a doua oară, în alt loc, altă dată; am aflat că, dacă te prinde frica de fals în acte, nu te mai naşti, rămâi repatriabil, ruşii te pun pe trenul lor fără frâne şi te repatriază la mama dracului în Extremul Orient – ca pe unchiu-meu, Popescu... Când o să fiu mare, n-or să mai fie ruşi pe-aici, aşa că o să pot chiar să pun pe hârtie – ca să nu se mai spună că noi, românii, n-avem istorie.” (Arta refugii, Ed. Dacia, Cluj, 1991, pp. 154-155)
[„Trebuie să vrei tu să te naşti – a doua oară...”, dacă vrei să nu fii deznaţionalizat, dezromânizat. Este, cred, una dintre problemele cronice cu care se confruntă românii basarabeni, deşi nu-i mereu evident, în ciuda şi poate tocmai datorită dorinţei unora de a se europeniza rapid, crezând, poate, că astfel scapă de „moştenirea” sovietizării. Dar pentru a te considera european, în sens istoric, cultural şi moral, este nevoie, nu voi înceta vreodată să cred acest lucru, de o identitate bine structurată istoric şi cultural. Oricât disconfort ne-ar crea, trebuie să privim îndelung şi adânc în trecut. Altfel, struţocămila va scoate mereu capul din nisip, dar nu pentru a afla cine este cu adevărat. Ci, pentru a-şi etala fizionomia diformă: popor/limbă moldovene(a)sc(ă) – român(ă)! După ce criterii? Istorice şi culturale? Conforme cu ideologia bolşevică? Situaţia prozaică, obişnuită, cotidiană din Basarabia, mai ales în oraşe, în special la Chişinău – unde am putut să o percep fără intermediari – este cu totul alta decât aceea pe care ne-o imaginăm citind textele unora dintre noi sau marşând emoţional la declaraţiile bombastice ale unor personaje politice. Începând cu vânzătoarele şi casierele din multe magazine, care refuză să vorbească româneşte, până la sistemul serviciului de taxi, totul pare desprins din cu totul alt tablou decât cel european: am rămas mută când un taximetrist mi-a spus, pe un ton ce trebuia să inspire milă faţă de umila-mi persoană, neumblată prin lume (prin cea sovietică): „la noi nu există aparate, la noi sunt tarife pe zone...”. Aşa încât, eforturile constante, cu precădere din zona literaturii, ale unor oameni precum Nina Corcinschi, Dumitru Crudu, Aliona Grati, Emilian Galaicu-Păun, Moni Stănilă, Andrei Ţurcanu sau Alexandru Vakulovski – pentru a-i numi pe câţiva, sunt cu atât mai remarcabile. Slujind limba şi literatura română, îşi salvează nu doar dreptul la propria identitate într-un fost spaţiu sovietic bântuit de racile ideologice, dar transmit şi un mesaj în spiritul Goma: trebuie să vrei tu să te naşti a doua oară. Iar românii basarabeni trebuie să renască. Este ceea ce fac, în planul luptei civice, şi fraţii Oleg şi Ghenadie Brega, dar şi alţii pe care îi cunosc, mai mult sau mai puţin.]    
Nici basarabenii şi nici bucovinenii nu au beneficiat în iunie 1940 de dreptul de opţiune, aşa cum cereau normele elementare de drept internaţional, deoarece indivizii vizaţi de anexiune nu pot fi privaţi de dreptul de a opta. Astfel încât, astăzi, ca şi atunci, rămânem martorii pasivi ai „istoriei”, ai „dreptului forţei”.
Cetăţenia română a basarabenilor este în postcomunism o temă de frustrări şi nedreptăţi, o dispută surdă. Dacă până la căderea oficială a regimurilor comuniste din Europa cei care oprimau popoare erau simplu de identificat, astăzi termenii falsului dialog sunt mult mai cinici. Se practică o diplomaţie abruptă, care ţinteşte strategii ce lasă de o parte individul – strivit între discursurile despre drepturile universale ale omului şi interesele globalizatoare ale celor puternici.
Recent [2007], în cadrul unei emisiuni televizate, Iulia Gorea-Costin – consulul Republicii Moldova la Bucureşti a avut un discurs ce distonează cu politica preşedintelui Voronin, dar, mai ales, cu cea a guvernanţilor de la Bucureşti: redarea cetăţeniei române basarabenilor este un act de justiţie, deoarece la 1812 şi 1940 poporul basarabean nu a fost întrebat ce doreşte; destul au aşteptat basarabenii cuminţi pentru ca România să obţină o poziţie stabilă pe scena europeană; cererile de obţinere a cetăţeniei române sunt mai multe decât arată cifrele oficiale. Fiind întrebată când crede că va redeveni România o Românie Mare, a răspuns simplu: „atunci când politicienii nu doar vor şti adevărul, dar îl şi vor asuma…”.
[Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană semnat în noiembrie 2013, la Vilnius, de reprezentanţii Republicii Moldova, având susţinerea diplomatică şi morală a Bucureştiului, este un pas important în desprinderea de presiunile, ameninţările, strategiile şi cămaşa de forţă impuse de Moscova spaţiului fost sovietic, din care Basarabia părea că nu mai are scăpare. Instituirea, să sperăm cât de curând, a unei pieţe de liber schimb şi a unui regim al vizelor mai puţin drastic ar putea avea efecte benefice, nu doar pentru etnicii români, ci pentru toţi cetăţenii moldoveni.
Prezenţa preşedintelui Moldovei, Nicolae Tomofti, la parada de 1 Decembrie, sub Arcul de Triumf de la Bucureşti, mi-a relevat un aspect dincolo de analizele diplomatico-strategice: dacă pe faţa preşedintelui României, Traian Băsescu, se vedea satisfacţia, pe faţa lui Timofti se putea citi o uimire, o depăşire a aşteptărilor, ce ar putea fi tradusă ocazional, prin expresia emoţională: sunt mândru că sunt român... chiar dacă nu am voie să dau frâu sentimentelor. Mă întreb când, cum şi de ce s-a produs răsturnarea noastră, a românilor, între extreme: de la furie antinaţionalist-comunistă la o actuală furie cu ştaif antiromânească – un soi de răutate autodistructivă, şi de ce nu putem avea opţiuni şi exteriorizări ale lor cât mai fireşti? Încă nu am auzit pe nimeni care să-i critice pe americani sau pe francezi că sunt atât de mândri de zilele lor naţionale, de identitatea lor naţională. Însă, nu-mi pot deloc imagina cum un cetăţean moldovean, indiferent de etnia lui, poate exclama: sunt mândru că sunt moldovean!]
[După ce am trimis textul la revistă, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a hotărât – cu o expresie a lui Emilian Galaicu-Păun – că „denumirea corectă a limbii de stat este româna”. O deloc subtilă ironie a realităţii politico-diplomatice asupra realităţii pur şi simplu!]




[1] Text apărut în revista „Cuvântul”, în august 2007, într-o rubrică – pe care, onorându-mă, Răzvan Ţupa m-a rugat să o inaugurez şi să o ţin –, intitulată „Cuvântul Basarabiei”. De două ori am împărţit-o cu Mihail Vakulovski. Când revista a fost preluată de Sorin Antohi a dispărut şi rubrica dedicată Basarabiei şi basarabenilor.

joi, 19 decembrie 2013

"Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii"





Dezambiguizarea arhivelor Securităţii, un puzzle întortocheat
episodul 4


Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, Polirom, 2013

În capitolul Scenariul denigrării, autorul consideră că istoricul Mihnea Berindei este victima unei campanii instrumentate de „organizaţii obscure”. Dincolo de asociaţiile forţate şi adausurile ilicite la biografia lui Mihnea Berindei, popularizate de unele site-uri, Gabriel Andreescu a descoperit în arhivele Securităţii următoarele: un dosar de Reţea deschis de Consiliul Securităţii Statului, din care rezultă că numele de cod folosite de Mihnea Berindei au fost „Mircea” şi „Sandu”. Reiese că studentul la facultatea de Istorie ar fi fost recrutat, potrivit unui document din 6 iunie 1968, în urma şantajării sale pentru relaţiile cu un student japonez. Gabriel Andreescu opinează că dosarul de Reţea al lui Mihnea Berindei este o „fabricare”, toate „dovezile” fiind în realitate încercări de racolare retuşate ulterior de ofiţerii Securităţii. Cu toate acestea, autorul mai afirmă că, înainte de a pleca în Occident via Turcia pe 24 septembrie 1970, ofiţerul Gheorghe Gavrilă „L-a pus să scrie o notă cu privire la Matei Cazacu. Această declaraţie există în dosarul prietenului şi are un caracter benign-protectiv faţă de cel despre care i se cereau informaţii”. Data de pe această filă – 23 septembrie 1970 a fost tăiată şi hârtia antedatată – 23 septembrie 1969, iar peste numele Mihnea Berindei a fost scris numele de cod „Mircea”. Din dosar lipsesc angajamentul şi notele informative. Dacă ţinem cont de activitatea anticomunistă intensă a lui Mihnea Berindei în Occident, putem concluziona că „nota” din dosarul lui Matei Cazacu nu este decât o simplă informare dată în nume propriu, de teama că nu va fi lăsat să plece, sau din naivitate, deoarece nu-şi putea imagina în acel moment ce implicaţii ar putea avea o astfel de hârtie. Prin analiza coroborată a documentelor din arhiva Securităţii cu acţiunile împotriva regimului comunist la care Mihnea Berindei a fost parte importantă în Franţa, punctul de vedere exprimat de Gabriel Andreescu devine verosimil: Securitatea a folosit declaraţii date în urma unor interogatorii în sediul din strada Eforie sau în biroul de la Academia de Ştiinţe Economice pentru a realiza colaje menite să îl indice pe Berindei drept colaborator al Securităţii. Fiind foarte tânăr, este mai mult decât probabil că acesta nu ştia cum să se ferească de tacticile securiste. Ca o paranteză biografică: Mihnea Berindei este fiu de deţinut(ă) politic – mama sa, Ioana Berindei, nepot de deţinuţi politic(i) – bunicii materni: Ioan şi Emilia Hudiţă, bunicii paterni – Dina şi Alexandru Balş, nu în ultimul rând, frate de deţinută politic – Ruxandra Berindei, născută în detenţia politică.
Cel de al şaselea capitol este intitulat Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul tranformat în agent al Securităţii. Principalul vehicul al „execuţiei publice” a lui Mihai Botez, aşa cum reiese din cartea lui Gabriel Andreescu, este Radu Ioanid, care se bucură de prestigiu în mediile profesionale şi de o imagine puternică în mass-media. Lucrătura planurilor de măsuri ale Securităţii este certă în privinţa celor pe care îi numim generic disidenţi, în speţă cel analizat de Andreescu în cartea de faţă. Din toată această construcţie inegală şi lipsită de o structură limpede a Securităţii, la care se adaugă intepretări făcute în absenţa informaţiilor concrete şi corecte – de tip jurnalistic, precum şi scenarii de „execuţie” este clar următorul lucru: un cercetător obiectiv nu se poate pronunţa, încă, fără rezerve. Însă, analiza documentată a lui Gabriel Andreescu ridică măcar o problemă serioasă: încercările de minimalizare şi, mai ales, de compromitere a ceea ce numim, tot cu un termen generic: disidenţă românească. Cunoscând felul în care funcţiona maşinăria Securităţii, este greu de crezut că Botez era un naiv, că nu ştia un lucru elementar: nu se dialoghează cu Securitatea. Toate declaraţiile date, fie şi în nume propriu, nu anonimizate, desele întâlniri cu ofiţerii conţin în sine un mare potenţial de pericol, nu atât pentru imaginea personală de mai târziu, cât pentru alţii. Însuşi G. Andreescu introduce urme de îndoială atunci când îşi manifestă nedumerirea în legătură cu lipsa accesului la integralitatea dosarelor deschise pe numele Mihai Botez, când conchide: „De vreme ce nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, înseamnă că materialele din Arhiva Securităţii care-l privesc sunt clasificate la siguranţă naţională”. Oricine are preocupări în domeniu se întreabă, legitim: De ce?
Esenţial în capitolul dedicat lui Mihai Botez este demersul întreprins de Gabriel Andreescu pentru a demonta încercările de „pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990”, autorul fiind conştient că în cariera lui Botez există şi „elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea”. Andreescu observă, pe bună dreptate, plasarea inacceptabilă a lui Mihai Botez într-o listă a „hăituitorilor”[1] lui Dorin Tudoran, pentru a sublinia distanţa morală dintre aceştia şi protagonistul analizei sale: Dorin Tudoran – asociat cu Czesław Miłos şi Vasili Aksionov[2]. Pentru a devoala ce înţelege autorul cărţii prin „pervertire a raţionamentului”, trebuie să cităm mai amplu: „Când Ioanid se referă la Botez, el foloseşte formula «avea o relaţie veche [cu Securitatea]». Este o afirmaţie tare, cu forţă subliminală, care înseamnă apropiere, conivenţă, colaborare etc. Iată care este limbajul utilizat de acelaşi autor cu privire la Silviu Brucan, într-un text de aceeaşi natură şi cu aceeaşi miză: studiul introductiv la o colecţie de documente ale Securităţii[3]. Cităm: «Ca diplomat aflat la post în străinătate şi prin natura funcţiilor sale, Silviu Brucan a avut, fără îndoială, contacte de lucru cu Centrul de Informaţii Externe [...] dar şi dificultăţi cu Securitatea [subl.n.]».” Este, fără îndoială, supralicitarea morală a unui membru de frunte al nomenclaturii comuniste deliberat în defavoarea unui critic al regimului. În termenii maximalişti ai lui Soljeniţîn, Brucan ar fi trebuit condamnat după 1989 pentru a fi fost parte a unui sistem criminal. Continuă Andreescu: „Dintr-o perspectivă umană, intelectuală şi de responsabilitate politică, cele două personaje se află la capete opuse. Or, în cele două studii introductive scrise de Ioanid în 2008 şi 2010, simpatia autorului se îndreaptă spre nomenclaturistul care incita pe vremuri colegii de partid la uciderea elitei politice interbelice”. Logica faptelor – petrecute sau doar imaginate – este în cazul victimelor comunismului subsidiară componentei morale. Cu alte cuvinte, logica uzuală, pe care o aplicăm unor stări şi situaţii în viaţa de zi cu zi, guvernată de norme şi convenţii în general asumate, nu este funcţională atunci când în ecuaţie intervin planurile Securităţii şi scenariile interpretative, cu sau fără intenţie, mai mult sau mai puţin documentate, ale celor care la un moment dat dau atenţie „subiectului”. Dacă Mihai Botez a fost (şi, mai ales, dacă a fost: de ce?) colaborator al Securităţii în sensul diabolizării sale recente rămâne încă de cercetat. Deoarece, într-adevăr, sunt nişte întrebări la care încă nu s-a putut răspunde.
Alte două „inadvertenţe” majore din studiul lui Radu Ioanid vin să sprijine ideile de manipulare a arhivelor, pătarea disidenţilor şi pervertire a raţionamentului. Prima şi cea mai gravă: „Într-adevăr, în ţară sau în exil, poate doar Radu Filipescu, Doina Cornea sau Paul Goma s-ar putea apropia de Dorin Tudoran în ceea ce priveşte curajul în înfruntarea cu regimul totalitar comunist”[4]. Ordinea nu ţine cont de cronologia şi relevanţa publică a faptelor celor numiţi, pentru că sugerează importanţa lor în „înfruntarea cu regimul totalitar comunist” după alte criterii, pe scurt – Dorin Tudoran este cel mai important, pe ultimul loc clasându-se... Paul Goma. Fraza continuă: „deşi în cazul Goma nu ar trebui ignorate cele două scrisori umilitoare de scuze adresate lui Nicolae Ceauşescu, scrisori impuse, conform unui fost ofiţer de Securitate chiar de dictatorul român. Acest episod merită să fie consemnat pentru că DSS a încercat să-l forţeze pe Tudoran să semneze o scrisoare similară”[5]. O atare afirmaţie are menirea de: 1. a minimaliza rolul lui Goma în naşterea disidenţei şi în scoatera României din amorţeala ideologică la nivelul opiniei publice internaţionale, stabilind alt „clasament” şi 2. de a-l compromite pe Paul Goma, nu doar ca scriitor – aşa cum a încercat Securitatea, sprijinită mai mult sau mai puţin conştient de breaslă, ci de data aceasta ca opozant anticomunist, prin încercarea de a-i ştirbi credibilitatea. Cele două fragmente citate conţin câteva neadevăruri prin exagerare şi prin omisiune. Dintre cei patru numiţi: Radu Filipescu (n. 1955), Doina Cornea (n. 1929), Paul Goma (n. 1935), Dorin Tudoran (n. 1945), Goma are cea mai îndelungată şi mai grea experienţă cu Securitatea, încă din 1949, când părinţii îi sunt arestaţi, apoi, în 1952 ca elev, este el însuşi anchetat de Securitate, reţinut 8 zile şi exmatriculat din toate școlile din ţară pentru „vina” de a ţine un jurnal. În 1956, fiind student, este arestat şi condamnat la 2 ani de închisoare corecţională pentru „instigaţie la agitaţie publică” (a discutat despre subiecte tabu din punct de vedere ideologic), după a căror ispăşire la Gherla este condamnat prin decizie administrativă la domiciliu obligatoriu 36 de luni, suplimentate ulterior cu încă 24. La începutul anilor 1970 este primul scriitor român care alege să-şi publice manuscrisele respinse de cenzură în Occident, în timp ce singura sa carte apărută în România (Camera de alături, 1968) este retrasă din librării şi biblioteci, trecută la index. Anul debutului în volum este şi anul renunţării la facultate (se reînscrisese dând alt examen de admitere, după 1965 lui nu i s-a permis să reia studiile din anul III, aşa cum li s-a permis altor foşti deţinuţi). Forţat de hărţuielile Securităţii care încerca să-l recruteze, pentru a elimina orice posibilă cale de presiune, Goma renunţă la terminarea studiilor superioare. În ianuarie 1977 se solidarizează public printr-o scrisoare deschisă cu Charta 77 (Către Pavel Kohout şi camarazii săi) şi îi trimite în februarie lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare deschisă (Domnului Nicolae Ceauşescu, Palatul Regal, Bucureşti). Ceea ce se conturează de pe acum drept „Mişcarea Goma pentru drepturile omului” culminează cu Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad[6]. Cele „două scrisori umilitoare de scuze” sunt, în realitate, o declaraţie semnată de Goma în ziua eliberării: 6 mai 1977, eliberare survenită în urma presiunilor opiniei publice internaţionale. Planul lui Ceauşescu era, prin Securitate, să îl omoare „fără urme”, otrăvindu-l cu aconitină, o substanţă ce provoacă stop cardiac şi nu este depistată[7]. Planul nu i-a reuşit lui Ceauşescu în 1977, dar l-a reactivat în 1982, când Paul Goma era deja cu azil politic la Paris, norocul său şi ghinionul lui Ceauşescu fiind că securistul însărcinat cu omorul – Pavel Matei Haiducu (Hirsch) – a defectat la francezi, luând legătura cu DST[8]. Cu un an înainte, la 3 febr. 1981 tot Securitatea lui Ceauşescu prin gruparea teroristului Carlos „Şacalul” încercase să-l elimine prin colet cu bombă[9].
În încheierea acestei declaraţii, adresez mulţumirile cele mai sincere Domnului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele ţării, care pe de-o parte mi-a dovedit că nu s-a schimbat, pe de alta a arătat înţelegere, generozitate şi încredere în mine, cel care voi mai fi.”[10], îşi încheie Paul Goma declaraţia. De ce am subliniat cuvintele de mai sus: pentru un cititor atent şi aplicat al lui Goma, este clar că scriitorul trimite la profilul dictatorial al lui Ceauşescu („care... mi-a dovedit că nu s-a schimbat”) şi la propria-i viaţă, incertă în acel moment („cel care voi mai fi”). În Culoarea curcubeului[11] scrie, referindu-se la acest episod: „Îmi era somn. Nu eram în stare să înţeleg ce mi se cerea. Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea între degete ca lumea. Nu refuzam, nu vorbeam, nu explicam – nu puteam”. Pentru că era „dozat” cu aconitină, altfel nu s-ar fi putut explica tensiunea arterială exagerat de mare, consemnată chiar în fişa medicală penitenciară. „Testamentul”, semnat la 26 martie 1977 (fusese redactat într-o primă formă încă din 1976), cu aproape o săptămână înainte de a fi arestat, este revelator.[12] Martorul este Dumitru Ţepeneag şi textul a ajuns să fie dat publicităţii la limită, aşa explicându-se la începutul lunii mai spaima securiştilor că vor fi acuzaţi de uciderea deţinutului şi, pe de altă parte, „acoperirea” lor, uşor de demontat, prin smulgerea unei declaraţii care să-l compromită pe Goma şi să-l scoată basma curată pe Tovarăşul Suprem. În timp ce se afla închis în arestul Securităţii din Calea Rahovei, Paul Goma a fost exclus din USR.
Cronologia şi factologia sunt obligatorii în orice demers, fie că este ştiinţific sau jurnalistic, nu atât pentru a „cântări” curajul celor analizaţi, cât pentru a folosi termenii cu proprietatea lor inalienabilă, astfel încât fiecare om care a contestat politica regimului comunist, sub orice formă, să fie perceput corect, în conformitate cu faptele sale.
Nicolae Breban. Adevărul din arhivă. Este, poate, cel mai delicat caz analizat în cartea de faţă: scriitorul a făcut obiectul investigaţiei CNSAS, la 6 aprilie 2011 fiind dată publicităţii „constatarea statutului de colaborator al lui Nicolae Breban” cu Securitatea. În iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat. Că lucrurile sunt încă greu de discutat şi de analizat o dovedeşte chiar pierderea acribiei de către autor către finalul cărţii. O evaluare serioasă a comportamentului politic şi cultural al lui Nicolae Breban (inclusiv din dosarele Securităţii, şi nu doar din cele constituite pe numele său!) îl indică pe acesta drept o personalitate puternică şi predispusă la compromisuri într-un scop cât se poate de egotic: ascensiunea literară, recunoaşterea sa nu doar în ţară, cât mai ales în străinătate. Gabriel Andreescu face afirmaţii riscante, uşor hilare: „Dacă romancierul ar fi fost arestat în anul 1975, este probabil ca istoria disidenţei să nu fi început în România cu Paul Goma”. Pe ce se bazează această afirmaţie: pe o menţiune dintr-un plan de măsuri că Breban „va fi chemat la sediul Ministerului de Interne”, dar, continuă G. Andreescu: „Totuşi, nu se ajunge la inculparea scriitorului. Mai mult, Breban este lăsat să plece din ţară împreună cu Alexandru Ivasiuc la 3 noiembrie 1975 în Suedia, pentru lansarea romanelor Animale bolnave şi Păsările”. Sunt lăsaţi... Se ştie, am arătat, documentat, în alte texte, că Alexandru Ivasiuc lucra cu abnegaţie, din proprie iniţiativă cu Securitatea împotriva lui Goma, lucru pe care îl arată însuşi autorul în cartea despre care vorbim. În dosarul informativ al lui Paul Goma se găsesc, de asemenea, menţionări interesante ale lui Nicolae Breban. După ce a aflat că împotriva lui Breban s-a desfăşurat o adevărată campanie de compromitere şi intoxicare, cititorul devine cu adevărat confuz parcurgând subcapitolul „Probleme reale”. Autorul face trimitere la documente din arhiva CNSAS „care ridică întrebări legitime asupra relaţiilor lui Breban cu organele statului român (...) Mai multe confirmă promovarea de către Breban, şi acasă, şi în exil, a unor idei denigratoare privind doi disidenţi (Paul Goma, Dorin Tudoran) şi comentarii ostile la adresa unor critici ai regimului din exil (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Tănase)”. Demersul lui Gabriel Andreescu rămâne captiv până la final dilemei: a fost Breban „agent de influenţă” sau numai „invidios pe notorietatea căpătată de scriitori precum Paul Goma şi Dorin Tudoran, sau de exilaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”? O atare întrebare capătă relevanţă în cazul punerii la îndoială a manierei discreţionare în care sunt verificaţi şi etichetaţi de două decenii oameni din zona culturii. În condiţiile în care regimul comunist din România nu a fost supus unui proces, în urma căruia să răspundă legal vinovaţii şi responsabilii sistemului totalitar, este inadecvat şi inacceptabil ca stigmatele condamnării să le poarte oameni care deseori pot fi consideraţi responsabili pentru o formă sau alta de colaborare cu Securitatea, dar numai din punct de vedere moral. Este ca şi când i-ar condamna Securitatea („fosta”), care nu a fost niciodată trasă la răspundere pentru fapte imprescriptibile.
Scandalul public declanşat de „cazul Breban” a împărţit mediul cultural şi pe cel mediatic în tabere. Este cu atât mai revelator cu cât Gabriel Andreescu încearcă să demonstreze până la final, şi din raţiunea precizată mai sus are dreptate, că Nicolae Breban nu poate fi etichetat „informator al Securităţii”. Autorul însuşi foloseşte în acelaşi paragraf termenii: agent de influenţă, informator, colaborator, sporind confuziile într-o speţă pe care ar trebui să o limpezească. Pentru că, e adevărat, „agent de influenţă”-„claviatură uşor de manevrat”[13], cum îl numise Dorin Tudoran în Kakistokraţia, nu este totuna cu „informator” – o categorie destul de precisă, nici cu „colaborator” – o categorie extrem de laxă. Cu sau fără voie (cum insistă autorul), Nicolae Breban s-a întâlnit în interesele sale egocentrice cu interesele Securităţii. Când este posibilă documentarea istorică a unei atare ipostaze, virtuozitatea avocatului ori sentinţa, dreaptă sau nedreaptă, nici nu contează. Amoralitatea aruncării lui Breban într-un proces cu conotaţii ce depăşesc bunul simţ şi legea tocmai aici trebuie căutată: nu condamnarea sa, ci asumarea onestă a propriului trecut era de aşteptat, pe fondul unui real proces al comunismului. Care n-a avut loc niciodată. În ciuda acţiunilor defavorabile din deceniile 7-8, Paul Goma a avut tăria de caracter să scrie o Declaraţie în sprijinul lui Breban, aşa cum altă dată a luat apărarea unei victime tragice şi totodată colaborator teribil al comunismului: Ion Caraion. Şi nu pentru că poetul n-ar fi fost „vinovat” de colaborare cu Securitatea, ci pentru că sceleraţii ideologici care l-au transformat din om în neom, după o condamnare la moarte, schimbată în muncă silnică pe viaţă, nu au fost identificaţi legal şi condamnaţi niciodată după 1989. Aşa cum nici torţionarii lui Goma sau şefii pe linie de partid ai fostului membru supleant al CC al PCR Nicolae Breban nu au fost judecaţi şi condamnaţi niciodată. Culpa lui Breban este una ce ţine de onestitate, ci nu de domeniul juridic.
Gabriel Andreescu este adeptul „rezonabilităţii în judecarea colaboraţionismului”, deoarece „în sensul servirii regimului, colaboraţionismul ar acoperi un număr considerabil de comportamente, începând cu aderarea la PCR (...) În România s-a colaborat mult şi au colaborat mulţi”. Din punctul său de vedere colaborarea cu PCR (aş nuanţa: apartenenţa la eşaloanele superioare ale structurii de Partid) este la fel de nefastă ca şi colaborarea cu Securitatea. Este măcar logic, de vreme ce Securitatea a fost poliţia politică a regimului ideologic bazat pe dictatura partidului unic. O altă concluzie de reţinut este aceea că după 1990, nu doar instituţiile statului, ci şi societatea civilă au lăsat în umbră „aparatul de represiune comunist”, orientând atenţia publică spre foste victime ale acestui regim. Ceea ce îi inspiră autorului o reflecţie amară: „Va rămâne subiect de meditaţie istorică cum a fost posibil ca o parte din intelectualitate să-şi hărţuiască simbolic cu atâta cruzime colegii, în loc să-şi îndrepte degetul acuzator către oameni care le striviseră pe vremuri aspiraţiile”.





[1] Nicolae Ceauşescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, lt.-col. Marian Ureche, mr. Vasile Maieran, col. Ilie Merce, informatorii „Dorin” şi „Dan”, Mihai Botez şi Corneliu Vadim Tudor. A se vedea, pe larg, Radu Ioanid, O punere în context, în Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, Postfaţă de Nicolae Manolescu, Polirom, 2010, pp. 13-29.
[2] Ibidem, p. 28.
[3] Studiul introductiv semnat de Radu Ioanid în Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989), Polirom, 2008.
[4] Radu Ioanid, O punere în context, loc. cit, p. 27.
[5] Ibidem, pp. 27-28
[6] a se vedea textele integrale în Paul Goma, Scrisuri, 1971-1989, vol. I, Curtea Veche, 2010.
[7] Fişa medicală pentru deţinuţi, completată la 4 aprilie 1977 (3 zile după arestare), consemnează la starea sănătăţii deţinutului Paul Goma de la camera 5: tensiunea arterială 14/ 9, puls 68/ minut, aparatul respirator „normal clinic”, „sănătos clinic”. La 27 aprilie 1977, medicul oficial al penitenciarului Rahova consemnează: tensiunea arterială 23/ 12, cu diagnosticul „criză de angor pectoris, cu iradieri pe m. sup. stg. [membrul superior stâng], cu uşoară impotenţă funcţională”. Două zile mai târziu, diagnosticul devine „cardiopatie ischemică dureroasă”, iar la 3 mai 1977, în urma unui tratament intensiv cu papaverină, nitroglicerină, distonocalm, napotan, agozalcops, extraveral, dr. Radu consemnează „crize repetate de angor mai slabe ca precedenta” şi recomandă continuarea tratamentului. Sg.-mj. Vasile Vâlcu, aflat în serviciu de supraveghere a camerelor 1-6, în ziua de 2 mai 1977, a raportat comandantului penitenciarului, pe baza celor relatate de colegul de cameră al lui Paul Goma, deţinutul Ioan Stan: „într-adevăr, colegul lui de cameră suferă de inimă şi că n-ar fi exclusă situaţia să se întoarcă cu faţa către perete într-o asemenea criză şi să-l găsim rece”. (Arhiva CNSAS, Dosar Penal nr. 313, vol. 11, ff. 6-v, 7)
[8] A se vedea, pe larg, Liviu Tofan, A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, Polirom, 2012.
[9] v. Liviu Tofan, Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc, Polirom, 2013.
[10] Arhiva CNSAS, DUI nr. 2217, vol. 10, f. 287.
[11] carte de mărturii despre anul 1977, scrisă în prima parte a anului 1978 la Paris, tradusă în franceză de Alain Paruit şi apărută la editura Seuil, în 1979, cu titlul: Le tremblement des hommes. Pentru detalii, a se vedea ultima ediţie: Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Cod „BĂRBOSUL”, Eagle Publishing House, 2011.
[12] „...Dacă, totuşi, voi fi privat de libertate, arestat şi condam­nat oricare ar fi organismele executante, oricare ar fi persoane­le cu care voi avea de a face – vreau să se ştie următoarele: a) mă voi opune prin toate mijloacele arestării mele – pe care o consider de pe acum ilegală; b) voi refuza să mă supun anchetei, oricare ar fi organis­mul, persoana care o va conduce; c) în cazul în care voi fi arestat – oricare ar fi forma detenţiei – voi declara imediat (şi, dacă voi avea posibilitatea, în scris) greva foamei şi a tăcerii; d) în cazul în care voi fi judecat, voi contesta legalitatea instrucţiei şi competenţa completului de judecată. (...) să se ştie că «mărturisirile» sunt falsuri şi le socotesc de pe acum nule şi neavenite;
 În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzaţiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declaraţii «autografe»), să se ştie că sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite.
 Dacă voi muri în detenţie (adică după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voi suferi un accident – mortal (...) să se ştie că autorii sunt membri ai aparatului de represiune;
 Dacă voi fi acuzat de fapte de drept-comun (huliganism, parazitism, trafic de valută, furt, atentat la pudoare etc…), să se ştie că sunt minciuni, drept care le declar de pe acum nule şi neavenite;
 În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiuni­le literare, politice, etice ... să se ştie că sunt minciuni.
Această declaraţie-testament să fie dată publicităţii de către martorul meu – a cărui semnătură se află alături de a mea la patruzeci şi opt de ore de la arestarea mea...” Cf. Paul Goma, Scrìsuri. I, 1971-1989, Ed. Curtea Veche, 2010.
[13] Expresia „omul Securităţii” cu referire la Breban nu am găsit-o în Culoarea curcubeului – cum pare să-şi însuşească Gabriel Andreescu, citând un material al Securităţii; nu am putut consulta prima ediţie, cea franceză, Seuil, 1979, cu titlul: Le tremblement des hommes, dar nu cred să existe asemenea diferenţe faţă de originalul în limba română. De altfel, Goma face dese trimiteri la Breban în această carte de mărturii, şi nu „roman” – cum o numeşte autorul, al cărei titlu este Culoarea curcubeului şi nu Cutremurul oamenilor (care este traducerea titlului ediţiei franceze).